Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Învăţătura Sf. Vasile cel Mare despre folosul citirii Psalmilor
Se împlinesc 1630 de ani de la trecerea la cele veşnice, după o viaţă relativ scurtă a celui ce a fost un ierarh devotat, un slujitor neegalat şi un ascet adevărat Sf. Vasile Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei, căruia posteritatea i-a acordat supranumele de „cel Mare”.
Anul 2009 este un an comemorativ închinat Sf. Vasile cel Mare (330–379) precum şi sfinţilor capadocieni. Se împlinesc astfel 1630 de ani de la trecerea la cele veşnice, după o viaţă relativ scurtă a celui ce a fost un ierarh devotat, un slujitor neegalat şi un ascet adevărat Sf. Vasile Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei, căruia posteritatea i-a acordat supranumele de „cel Mare”. Cu adevărat rare sunt cazurile în istoria Bisericii dar şi a umanităţii în care un om să fie înzestrat cu atâtea daruri, cum a fost cazul ierarhului Vasile cel Mare prăznuit de Biserica Creştină în fiecare an la 1 ianuarie ziua plecării sale la Domnul.

De la Sf. Vasile ne-au rămas multe lucrări cu caracter teologic şi liturgic care constituie până astăzi o comoară de mare preţ a Bisericii lui Hristos care-l cinsteşte ca pe un adevărat „mare dascăl al lumii şi ierarh”, împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur şi cu Sf. Grigorie Teologul. O lucrare importantă a marelui ierarh este cea închinată tâlcuirii Psaltirii lui David carte de căpătâi în cultul Bisericii până astăzi. De fapt, în vremea antichităţii creştine, deci şi în epoca Sf. Vasile, Psaltirea era cartea de rugăciuni a creştinilor în cultul lor privat, dar şi a Bisericii în cultul ei public.

Cei 150 de psalmi sunt adevărate rugăciuni de cerere, de preamărire a lui Dumnezeu dar şi de mulţumire, motiv pentru care şi atunci ca şi astăzi cartea Psalmilor este cea mai uzitată de credincioşi şi de monahi ca o hrană duhovnicească neîmpuţinată.
În Biserica primară, după cum mărturiseşte Fericitul Ieronim, şi copii ştiau Psaltirea pe de rost şi o cântau ca pe cea mai iubită cântare. „La noi toate-s simple şi tăcerea e întreruptă numai prin cântarea Psalmilor. Întoarce-te încotro voieşti: plugarul care merge în urma plugului cântă: Aliluia!, secerătorul acoperit de sudoare se desfătează cu psalmii; şi vierul care taie cu cuţitul său cel strâmb viţele cântă ceva din ale lui David. Acestea-s cântecele favorite ale poporului. Psalmul este strigarea păstorilor. Psalmul este cântecul plugarului” (Epistola către Marcel).

Vorbind despre necesitatea şi importanţa psalmilor Sf. Vasile cel Mare arată că psalmii „sunt o adevărată comoară de învăţături, punând fiecăruia la îndemână ceea ce este de folos”, iar referitor la Cartea Psaltirii spune că aceasta: „cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate, ea prooroceşte asupra viitorului şi ne aduce aminte de cele ce au fost: dă legi pentru viaţă şi reguli de purtare. Aceasta este o vistierie obştească de învăţături bune” (Cuvânt la Ps. 29), adăugând apoi faptul că: „nici o altă carte nu măreşte pe Dumnezeu aşa ca Psaltirea, nici nu se poate asemăna cu folosul ei”.

Psaltirea este cu adevărat un medicament puternic în vindecarea bolilor celor sufleteşti şi trupeşti pentru că: „ea vindecă şi rănile învechite ale sufletului şi rănilor noi le dă grabnică vindecare. Ea îngrijeşte de cel bolnav şi păstrează întreg pe cel sănătos”.

Şi adaugă apoi: „Cu Psaltirea şi pentru tine însuţi pe Dumnezeu vei milostivi, căci mai mare şi mai sus este decât toate cărţile. Deci această carte ce se numeşte Psaltire este asemenea ca marea cea mare că precum din mare nu lipseşte apa niciodată, nici nu împuţinează prin vărsarea râurilor şi a izvoarelor, aşa şi din Psaltire nu lipseşte cântarea niciodată, fiindcă Psaltirea se numeşte vitejie şi îndrăzneală către Dumnezeu spre mântuirea sufletului”.

Psalmul în viziunea marelui ierarh capadocian este un leac de alinare a bolilor. Şi precum leacul cel amar este amestecat cu dulceaţă pentru a putea fi primit de către bolnav cu uşurinţă tot aşa psalmul este amestecat cu dulceaţa cântării lui pentru a avea efectul dorit asupra sufletului: „el (psalmul) a împreunat laolaltă cu dogmele plăcerea cântului, pentru ca, fără de ştirea noastră, odată cu bucuria şi frumuseţea celor auzite să primim şi folosul care rezultă din cuvintele ce le auzim. De altfel tot asemenea fac şi doctorii cei înţelepţi atunci când au de dat bolnavilor doctorii amare: căci ei le amestecă mai întâi cu miere şi numai după aceea le dau celor care nu ar putea să le ia altfel”.

Arătând efectul terapeutic al cântării de psalmi autorul arată că: „psalmul este liniştirea sufletului, dătător de pace, căci el potoleşte cugetele furtunoase şi învăluitoare, ogoeşte tulburarea sufletului şi pune frâu neînfrânării” precum şi faptul că e armă nebiruită împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi şi că el aduce pacea, liniştea şi odihna în sufletul celor care-l cântă cu evlavie: „psalmul este armă contra fricii de noapte, liman împotriva demonilor, odihnă de munca de ziuă, el e paza pruncilor şi podoabă pentru cei tineri, mângâiere bătrânilor şi cea mai cuviincioasă găteală pentru femei”.

Psalmul este cel ce aduce împăcarea celor învrăjbiţi: „căci cine poate socoti de duşman al său pe acela, cu care s-a rugat cu un cuget lui Dumnezeu, în aceeaşi ceată de lăudători?”, se întreabă retoric marele arhiereu. Psalmul alungă urâtul din inima omului şi din tot locul, el „umple pustia de locuitori şi potoleşte adunările cele zgomotoase”, el este cea dintâi învăţătură a pruncilor şi podoabă a tinerilor, el este „glasul Bisericii, el face prăznuirile ei strălucite şi tot el naşte întristarea cea după Dumnezeu”.

Fiind cu adevărat „slavoslovia îngerilor şi cădelniţă duhovnicească” – spune Sf. Vasile cel Mare – psalmul „şi dintr-o inimă de piatră stoarce lacrimi”. În Psalmi aflăm preziceri cu privire la viaţa şi lucrarea lui Mesia ca şi prevestirea unor fapte din viaţa Bisericii şi a cultului Legii celei Noi. „Ce nu poate învăţa cineva din Psalmi? – întreabă autorul sfânt – măreţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, însemnătatea înfrânării, desăvârşirea judecăţii … Numai aici poate să se găsească teologia cea desăvârşită, aici prezicerea venirii în trup a Domnului Hristos, aici ameninţarea Judecăţii celei veşnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduinţa măririi ce ne aşteaptă, ca şi descoperirea tainelor celor nepătrunse, căci toate se găsesc adunate aici în cartea Psalmilor, întocmai ca într-o comoară bogată care este pusă la îndemână tuturor”.

În comentariul la ps. 32, Sf. Vasile îndeamnă mânecând de la cuvintele acestuia „Cântaţi Domnului cântare nouă” (Ps. 32, 3) ca psalmii să fie rostiţi şi cântaţi „nu după buchea veche, ci cu duh înnoit” şi precizează următoarele: „cântare nouă cântă Domnului acela care primeşte legea nu cu simţurile, ci pricepe înţelesul lor cel duhovnicesc. De aceea dacă tu faci cunoscut chipul cel minunat şi mai presus de fire al Întrupării Domnului, prin aceasta tu cânţi cântare nouă şi neobişnuită. Dacă tu cugeţi la înnoirea a toată lumea cea învechită prin păcat, precum şi dacă vesteşti tainele Învierii, apoi şi în acest caz tu cânţi cântare nouă”.

Iar tâlcuind versetul „În psaltire cu zece strune te voi lăuda” (Ps. 32,2 ) el arată clar că aşa cântă: „acela care nu scapă din vedere niciuna din poruncile Domnului şi se pune pe sine în armonie cu toate acele porunci, pentru că zece sunt poruncile glăsuite de legea cea dintâi”.

Sf. Vasile cel Mare desluşeşte în chip lămurit provenienţa numelui de psaltire arătând că acesta vine de la un instrument muzical numit „psaltirion” care îşi are „cauza sunetelor venită de sus”. La chitară şi la liră, spune el, sunetul coardelor vine de jos pe când la psaltirion motivul acordurilor armonice este sus. Şi conclude: „astfel cuvântul proorocesc prin însuşi întocmirea acestui instrument ne arată că dulceaţa cântărilor sfinte nu are a ne îndrepta în jos spre plăceri trupeşti” (Introducere la Comentariul asupra psalmilor), „iar psalmul este graiul poetic la rostirea căruia se loveşte ritmic în coardele unui instrument muzical” (Omilie la psalmul 29).

Concluzia generală pe care o trage Sf. Vasile cel Mare privitor la Cartea Psalmilor este că toate învăţăturile înalte ale teologiei şi ale credinţei creştine se găsesc adunate ca într-o comoară spre folosul duhovnicesc al credincioşilor. Din Comentariul la Psalmi al Sf. Vasile cel Mare se poate desprinde faptul că credincioşii vremii sale preţuiau în chip deosebit Psaltirea, o citeau şi o cântau mereu, o ştiau unii pe dinafară şi se mângâiau cu ea în toate împrejurările vieţii la momente de bucurie sau de întristare.

Prin ei creştinii antichităţii îşi exprimau credinţa, nădejdea şi dragostea lor către Dumnezeu după cuvântul înaripat al Sf. Ap. Pavel care-i îndemna pe credincioşii din Efes: „vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inimile voastre” (Ef.5, 19). Cu adevărat Psalmii sunt monumente ale credinţei şi ale pietăţii din cea mai adâncă vechime, şi au fost cântaţi de David proorocul cel care i-a compus, au fost folosiţi de evrei în cultul lor, apoi de Mântuitorul Hristos şi de ucenici Săi, de primii creştini şi de la ei de Biserică până în zilele noastre. După Sf. Evanghelie, Psaltirea este cea mai citită carte. În ea sufletul omenesc găseşte tot ceea ce are trebuinţă, hrană spirituală, nădejde şi linişte. Ea este cartea care prin excelenţă ne provoacă cele mai adânci meditaţii şi ne dă liniştea sufletească atât de trebuitoare fiecăruia dintre noi. Cu adevărat Psalmii ne fac mai buni, mai credincioşi, mai apropiaţi de Dumnezeu şi de semenii noştri, ei ne fac să fim cu luare aminte la viaţa noastră de aici de pe pământ şi din veşnicie.

Fie ca şi noi, însufleţiţi de alesele cuvinte ale Sf. Vasile cel Mare la adresa Psalmilor să ne străduim să-i citim continuu şi mai ales să aplicăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri cele arătate în ei spre folosul duhovnicesc şi mântuirea sufletelor. Acum, la împlinirea celor 1630 de ani de la săvârşirea sa, chipul luminos de ierarh, de păstor şi de rugător fierbinte al Sf. Vasile să fie şi pentru noi un prilej binecuvântat de a intensifica lucrarea noastră pastorală în mijlocul credincioşilor spre instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu care este „pace, dreptate şi bucurie întru Duhul Sfânt” (Romani 14,17).


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 9 martie 2010 • Vizualizări: 3446