Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Episcopul Dr. Elie Miron Cristea (1868-1939) activ susţinător al culturii bănăţene
Comunicare prilejuită de sărbătorirea a 100 de ani de la înscăunarea ca Episcop al Caransebeşului a Dr. Elie Miron Cristea
În aprilie 2010, în Duminica Tomii, se împlinesc 100 de ani de la înscăunarea ca Episcop al Caransebeşului a Dr. Elie Miron Cristea. Perioada când a păstorit Episcopia, 1910-1919, a reprezentat o adevărată epocă de înălţare spiritual-religioasă, culturală, administrativă. Episcopul Miron Cristea considera învăţământul un important mijloc de luminare a poporului, acordându-i o atenţie deosebită evidenţiată de multitudinea acţiunilor întreprinse în acest domeniu.

Cea mai importantă măsură a Bisericii ortodoxe româneşti după promulgarea legii XXVII din 1907 (lege ce urmărea intensificarea procesului de magherizare prin şcoală) a fost adoptarea „Regulamentului pentru organizarea învăţământului în şcoalele poporale”, în şedinţa Congresului naţional bisericesc din 9/22 octombrie 1909. Regulamentul reflectă tendinţa de a îndeplini pe cât era posibil prevederile legii XXVII fără însă a renunţa la prerogativele autonomiei Bisericii ortodoxe româneşti.

Venit la conducerea Episcopiei în anul 1910, Episcopul Miron Cristea contata insuficienta cunoaştere a prevederilor Regulamentului şi îndemna autorităţile şcolare de la toate nivelurile să-l studieze şi să-l aplice fără întârziere. Recomandarea pornea de la observaţia că organele parohiale nu acordau suficientă atenţie problemelor care priveau „ridicarea şcoalei noastre confesionale ortodoxe române la înălţimea cerută de cerinţele moderne ale educaţiunii, de legile bisericeşti şi ale ţării” . Circulara acuza preoţii şi învăţătorii de indiferenţă sau neîndeplinirea obligaţiilor. Episcopul ordonă tuturor organelor bisericeşti să citească toate ordinele, legile în cauze şcolare şi să le aplice imediat. Episcopul trecea în revistă atribuţiile preotului şi ale învăţătorului. Prin Circulara din 21 VI 1910, episcopul Miron Cristea atrage atenţia adulţilor organizaţi în Reuniunile româneşti de cântări şi corurile bisericeşti care îşi ţin repetiţiile în clădirile şcoalelor poporale. Sunt îndrumaţi să respecte statutul instituţiei şi „să se păzească de orice murdărire a sălilor de învăţământ”.

O altă observaţie a episcopului Miron Cristea s-a referit la catehizare. În circulara din 12 iulie 1910, semnala că preoţii nu şi-au îndeplinit conştiincios datoria şi importanta lor slujbă de „propunători ai adevărurilor credinţei noastre, de propovăduitori ai învăţăturilor de morală creştină şi a momentelor de căpetenie din trecutul plin de lupte şi zbuciumări a bisericii noastre drept credincioase române din patrie” . Episcopul cerea preoţilor să-şi îndeplinească această datorie mai ales la şcolile străine, unde limba de propunere nu era cea română. În acest scop cerea ce religia să fie în mod special verificată la examene: „… dispunem ca la examenele publice să se pună un deosebit pond pe studiul religiunii, căci el este mai mult în stare a apropia pe elevi de scopul şcoalei poporale, care este a creşte bisericei, patriei şi societăţii oameni de omenie”.

Episcopul Miron Cristea sesizează „multe neajunsuri, cari pun stavilă cursului normal şi regulat al unei instrucţiuni rodnice” . Rapoartele inspectorilor districtuali şi cele ale inspectorilor de stat pun mai ales pe seama învăţătorilor aceste neîmpliniri, acuzaţi că nu studiază îndeaproape legile şi ordonanţele care îi privesc şi dau astfel ocazia la diferite observaţii. Pentru a preveni intervenţia inspectorilor de stat şi a clarifica competenţele învăţătorilor, pentru a contribui „la asigurarea unei instrucţiuni mai rodnice şi folositoare în şcoalele poporale”, Episcopul Miron Cristea cerea învăţătorilor planul de învăţământ planificat pe săptămâni până la 1 septembrie, notarea ritmică şi evidenţa precisă a notelor, întreţinerea curăţeniei stricte în şcoli cu măsuri concrete, informarea promptă a inspectorului de stat cu privire la schimbările de posturi, respectarea duratei studiilor de 8 şi 9 luni, studierea actelor care normau activitatea didactică, depunerea jurământului de către învăţători.

Miron Cristea a căutat să extindă spaţiul de influenţă al şcolii confesionale la nivelul întregii comunităţi, transformând şcoala într-un focar de cultură, de educaţie şi luminare. În concepţia lui preotul şi învăţătorul trebuiau să fie instrumentele luminării la sate, datoria lor fiind „să răspândească în toate privinţele lumină în sânul poporului ce-l păstoresc şi conduc”. El îi numeşte, după Sfânta Scriptură, pe preoţii şi bătrânii poporului „lumina luminii”. Cel mai de seamă ajutor al preoţilor şi învăţătorilor în opera de luminare era Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român, ale cărei merite le prezintă pe larg Miron Cristea în circulara din 16 octombrie 1910, cerând preoţilor să prezinte comunităţilor rosturile Astrei, să îndemne locuitorii să devină membri ajutători, să citească literatura editată de Asociaţiune.

În campania de luminare a poporului de rând, în care atrage şi şcoala confesională, una din temele mult frecventate, dezbătută şi în reuniuni sau în conferinţele învăţătoreşti, a fost lupta împotriva alcoolismului. Circulara contra alcoolismului, nr. 6198 şc. din 1912, face un elogiu ţăranului român, subliniind ca poate deveni „un ţăran model, dacă se va împărtăşi de o cultură temeinică adevărată, care să-l întărească atât în cele morale, cât şi materiale”. Episcopul menţiona patima beţiei, care s-a extins în rândurile poporului şi consecinţele ei, avertizând asupra pericolelor ce ameninţă naţiunea întreagă, atunci când conducătorii acesteia nu luptă cu toate mijloacele împotriva acestui flagel. Circulara chema şi şcoala să se asocieze în această luptă şi propunea o serie de măsuri în acest scop: ziua de Sf. Dumitru era desemnată în fiecare an exclusiv pentru combaterea alcoolismului. Programul şcolar era adecvat combaterii acestui flagel, iar biserică se asocia activităţilor şcolii cu acelaşi scop.

Într-o mai mare măsură, Miron Cristea s-a arătat interesat de eficienţa şcolii, de rezultatele şi efectele ei, sugerând în acest scop o reconsiderare a metodelor de învăţământ, care să fie mai practice şi eficiente, să transmită cunoştinţe pe care episcopul le doreşte durabile. Prin circulara din 12 VI 1913, cerea cu insistenţă ca preoţii şi învăţătorii să-şi însuşească „un metod de predare cât mai intuitiv, atât prin citirea de prelegeri model… cât mai ales prin participare la conferinţe şi cursuri învăţătoreşti”, să utilizeze mijloacele de învăţământ şi materialul didactic, exemple concrete din natură, să explice noţiunile şi să facă elevii să înţeleagă, deoarece „ceea ce nu pricepe elevul, n-are nici o valoare şi pagubă de vreme pierdută în zadar”, să confere un caracter aplicativ cunoştinţelor predate, deoarece din predare „trebuie trase cuvenitele concluziuni şi învăţăminte pentru viaţă, după principiul «non scholae sed vitae discimus»”.

Izbucnirea războiului a afectat şi şcolile confesionale. Episcopia Caransebeşului a luat o serie de măsuri pentru funcţionarea în continuare a şcolilor afectate de război prin chemarea învăţătorilor pe front, prin transformarea localurilor de şcoală în spitale sau alte edificii necesare armatei. Circulara din 11 august 1914 dispune începerea anului 1914/1915 la datele stabilite de regulamente pentru şcolile care nu au fost afectate în întregime, respectiv au mai rămas o parte din învăţători şi există clădire. Acolo unde nu există învăţător se numeau suplinitori sau preotul asuma automat şi postul de învăţător. Pentru comunele rămase fără edificii şcolare circulara recomanda achiziţionarea unor localuri adecvate (primăria, casa parohială, locuinţa învăţătorului). Se suspenda pe durata războiului şcoala de repetiţie, se renunţa la frecvenţa obligatorie a elevilor din clasele IV-VI spre a ajutora familiile rămase fără braţe de muncă la lucrările agricole. Pe durata războiului nu se acordau concedii învăţătorilor şi nici învăţătoarelor.

Miron Cristea observa că războiul „pe toate terenurile a produs schimbări esenţiale… formând date şi evenimente de actualitate istorică” . Din aceste motive Consistoriul metropolitan a decretat „adunarea datelor din întreaga mitropolie şi păstrarea acelora ca material cronic pentru istoria poporului românesc din această patrie”. Episcopia Caransebeşului difuza în acest scop un chestionar special pentru datele şcolare pe anii 1914/15 şi 1915/16, cerând să fie completat în trei exemplare până la 1 iunie 1917.

Pe aceeaşi direcţie a încurajării dezvoltării învăţământului se situează şi recomandarea făcută conducerii Institutului Teologic-pedagogic Diecezan de a realiza anuare ale Institutului care să reprezinte o adevărată radiografie a activităţii desfăşurate de Institut în decursul unui an şcolar. Au fost întocmite anuare pentru anii şcolari 1910/11, 1911/12, 1912/13, 1913/14, 1914/15, 1915/16, 1916/17, 1917/18, 1918/19.

De conceperea şi tipărirea lor răspundea directorul Institutului (dr. Iosif Olariu până în 1917, respectiv Ioan Hanyo în 1917/18), care a antrenat în redactarea materialelor atât corpul profesoral, cât şi o bună parte a elevilor.
Conţinutul anuarelor este riguros sistematizat. Începând cu prezentarea începutului anului şcolar în curs şi continuând cu materiale teoretice-ştiinţifice şi chiar practice privind o problemă (temă) de larg interes, cu prezentarea structurii organizatorice a Institutului, a corpului profesoral cât şi a elevilor ambelor secţii. Un loc aparte îl reprezintă prezentarea planului de învăţământ, a programelor şcolare, a manualelor şcolare ce sunt utilizate pentru fiecare secţie, pentru fiecare obiect de învăţământ. Foarte interesante sunt articolele care prezintă activitatea extraşcolară a profesorilor şi elevilor Institutului.

Societatea de lectură „Ioan Popasu”, excursiile, serbările şcolare cât şi susţinerea materială a elevilor prin stipendii (burse) ale diferitelor fundaţii. Anuarele sunt o importantă sursă de informare privind componenţa bibliotecii profesorilor, a bibliotecii Societăţii de lectură „Ioan Popasu” cât şi privind componenţa Muzeului de Ştiinţe ale naturii, cu prezentarea donaţiilor mecenaţilor pentru îmbogăţirea lui.

Sunt prezentate informaţii privind condiţiile înscrierii în anul şcolar următor cât şi manualele valabile pentru următorul an şcolar, precizându-se interzicerea folosirii manualelor vechi.Materialele prezentate în prima parte a anuarelor sunt dovezi ale preocupărilor profesorilor Institutului, cât şi ale elevilor ambelor secţii. Tematica este foarte diversă: pornind de la prezentarea Cuvântului de deschidere a anului şcolar 1914/15 rostit de episcopul Miron Cristea, cu îndemnuri pentru continua perfecţionare: „… să fii – după vorba Sf. Scripturi - «Lumina lumii şi sarea pământului», adică să fii însuţi lumina, ca să poţi lumina pe alţii, şi să fii tu însuţi model de purtare şi de fapte bune, care să dospească în sufletul celor încredinţaţi năzuinţă spre continuă perfecţionare” 150, sau prelegerea lui Andrei Ghidiu (1917/18) despre împărtăşirea cu Sf. Taină a cuminecăturii şi continuând cu materiale ce contribuiau la perfecţionarea ştiinţifico-metodică a cititorilor.

Articolele semnate de dr. Vasile Loichiţa, „Literatura religioasă şi istorică la români la începutul sec. al XIX-lea” (1912/13) şi „Trei poeţi ardeleni la începutul sec. al XIX-lea” (1914/15), analizează personalităţile şi dimensiunile tematice ale operelor scriitorilor români. Sunt interesante consideraţiile generale privind literatura începutului secolului al XIX-lea: „În viaţa poporului român şi deci şi în literatura lui de la începutul sec. al XIX-lea numită cu drept o epocă de tranziţie; este tranziţia definitivă de la duhul cel oriental la cel modern, apusean, de la fanariotism la latinism şi la influenţa franceză, şi prin aceşti doi factori la ideea naţionalităţii şi libertăţii” 151.

În articolul „Trei poeţi ardeleni la începutul sec. al XIX-lea”, autorul realizând o comparaţie între poeţii din principate (România) şi cei „… de la noi, dincoaci de munţi (Transilvania n.n.), aceştia sunt cărturari ieşiţi din popor, cari scriu tot pe seama acestui popor, în graiul şi în versul lui, despre lucrurile cari le ştiau din clasicii vechi sau scriitorii germani şi unguri. Aceşti scriitori poporali, ale căror versuri sunt cetite cu drag şi azi de pătura ţăranilor de la noi, sunt Vasile Aron, Ioan Barac şi Ion Budai Deleanu” 152. Prezentând şi analizând opera celor trei poeţi, Vasile Loichiţa insistă asupra epopeei comice Ţiganiada, aducând la cunoştinţa cititorilor valenţele educative ale lucrărilor prezentate. Un real interes prezintă articolele ce tratează personalităţi didactice, care prin activitatea lor sunt exemple demne de urmat.

Articolul semnat de prof. Gheorghe Noaghea, „Pestalozzi” 153 (1913/1914), prezintă personalitatea şi opera marelui pedagog, ale cărui idei despre educaţie erau valabile, fiind recomandate pentru aplicarea lor şi de către contemporani. Idei precum „învăţătorul să fie faţă de elevi cu adevărată iubire părintească” (p. 18); „intuiţiunea e baza instrucţiunei” (p. 20) (Pestalozzi fiind numit şi „pedagogul intuiţiei”; „înlănţuirea, continuitatea între cunoştinţele noi şi vechi” (p. 20); „metodul cel mai bun este acela care stârneşte activitatea elevului şi-i dezvoltă interesul” (p. 20); „învăţătorul pune întrebări, elevii răspund, explicaţiile lungi obosesc, întrebările aţâţă şi însufleţesc” (p. 20); „Instrucţiunea să fie activă; profesorul arată drumul, dar lasă pe copil să meargă singur; să-i procurăm ocaziunea de a-şi exercita observaţiunea şi judecata. Aşa se trezeşte interesul şi atracţiunea… Aceasta se poate face numai dacă învăţământul e şi atrăgător, deci luminos, clar, limpede” (p. 20); „… Trebuie respectată libertatea copilului. Chiar dacă vede învăţătorul că elevul judecă greşit, îl lăsăm să judece greşit până la capăt şi numai după aceea îi arătăm greşala” (p. 21); „…Trebuie să cunoşti bine sufletul copilului ca să-l poţi creşte şi instrui” (p. 21).

Pestalozzi a trăit şi a creat în sec. al XVIII-lea şi la începutul sec. al XIX-lea, în plină epocă a luminilor. Ideile lui despre educaţie au fost considerate valabile şi demne de urmat în tot sec. al XIX-lea, în sec. al XX-lea şi sunt absolut îndemnuri şi pentru noi cei de astăzi. Profesorul Gheorghe Noaghea a ales să trateze personalitatea şi opera renumitului pedagog, ca model pentru generaţiile timpului. În anuare se prezintă şi personalităţi didactice contemporane, cum sunt „Patriciu Drăgălina, fost profesor dirigent al Institutului pedagogic” 154, pasionat cercetător al istoriei Banatului, autor al Istoriei Banatului de Severin, cât şi al unor importante studii metodice privind predarea istoriei şi geografiei.

Prezentarea activităţii didactice desfăşurate de prof. Gheorghe Petrescu, la împlinirea a patru decenii de muncă la catedră, model de muncă şi de viaţă închinată şcolii, a fost un prilej de sărbătoare pentru colectivul didactic şi pentru elevi deopotrivă: „Patruzeci de ani a slujit cu zel necurmat şi cu stăruinţă acel scop nobil şi sublim, de a creşte sufleteşte-moraliceşte tinerimea noastră gr. or., să o formeze în împlinirea datoriei de oameni şi cetăţeni” 155.
Începând cu anul 1914, anuarele prezintă condiţiile grele în care se desfăşoară cursurile. Cadrele didactice mobilizate pe front, spaţiul şcolii şi al internatului este destinat ca spaţiu de spital pentru răniţi 156, astfel că „numai cu încordări foarte mari, cu zel şi cu conştiinciozitate” 157 s-au putut desfăşura cursurile.

Întrucât învăţătorul titular al Şcolii de aplicaţie de pe lângă Institutul Diecezan, Ion Popa Curescu, era prizonier în Rusia, prelegerile practice le ţineau teologii din cursul III, iar un teolog din cursul II având diploma de învăţător a fost încredinţat cu conducerea claselor de aplicaţie 158.

Anuarele evidenţiază activităţile extraşcolare ale elevilor îndrumaţi de profesori. Atrage atenţia în mod deosebit intensa activitate desfăşurată de Societatea de lectură „Ioan Popasu”. Este consemnată tematica activităţilor desfăşurate în şedinţele societăţii pe anul în curs, programele artistice prezentate cu diferite prilejuri, conţinuturile lor demonstrând cunoaşterea creaţiilor literare, istorice, muzicale româneşti.

În raportul de activitate al societăţii pe anul în curs se prezintă „averea” societăţii, premiile acordate celor care au prezentat materiale valoroase la şedinţele societăţii, fondul de excursii, starea bibliotecii. Prin multitudinea informaţiilor prezentate, anuarele reprezintă o sursă importantă de cunoaştere a bogatei activităţi desfăşurate de Institutul Diecezan, pepinieră de formare a preoţilor şi învăţătorilor confesionali.

Episcopul Miron Cristea prin dimensiunile activităţii sale a venit cu sugestii de aplicabilitate în viaţa comunitară a culturii ca fenomen spiritual: „Cultura în înţelesul modern al cuvântului, nu constă numai dintr-o sumă de cunoştinţe… ci cu adevărat cult se poate numi azi acel individ şi acel popor care are o largă pricepere şi un viu interes pentru trebuinţele sale individuale şi familiale, ci şi pentru afacerile obşteşti ale bisericei, neamului, patriei şi omenimei în toate ramificaţiunile lor multiple. Iară acest interes nu-i iertat să rămâie platonic, ci să se manifesteze într-o muncă stăruitoare pentru progresul obştesc şi întru spirit de bogate jertfe pentru instituţiunile care mijlocesc acel progres în toate direcţiunile”.

Înaltul ierarh a contribuit prin susţinuta Sa activitate la progresul culturii prin promovarea încrederii în valoarea omului şi a ideii că progresul social implică o „luminare” a fiinţei umane şi o fundamentare a activităţii sale pe valori morale.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 11 martie 2010 • Vizualizări: 1030