Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Moarte şi înviere. Scurte reflexii asupra coordonatelor axiologice ale existenţei umane
Suntem creştini şi, ca atare, trebuie să ne manifestăm ca fii şi martori ai învierii lui Hristos. Şi atunci, „de ce eşti trist, popor al învierii?”…
Moartea…, iată un cuvânt ce a intrat în vocabularul existenţei umane încă de la începutul ei. Este o stare pe care nu o putem eluda, dar, datorită faptului că ea „vizitează” pe fiecare om, ne resemnăm în faţa ei, ceea ce nu înseamnă însă că o şi acceptăm. Şi aceasta pentru că, este universal-valabilă ideea că moartea, este străină fiinţei umane, creaţiei, fiind un accident şi un eşec al existenţei omeneşti, ceea ce ne face să ne temem de ea. Dincolo de angoasele omenirii şi de neputinţele ei în faţa acestui „străin” implacabil (moartea), creştinismul aduce speranţa învierii şi oferă explicaţia plauzibilă a apariţiei morţii în creaţie şi omenire. Intenţionăm să precizăm încă de la început faptul indubitabil că în Revelaţie, Dumnezeul treimic se înfăţişează ca autor al vieţii şi al binelui: „Toate câte a făcut Dumnezeu au fost bune foarte” (Facere1,31). Fără excepţii, creştinismul vorbeşte despre Dumnezeul iubirii, Viaţa şi Izvorul tuturor existenţelor, „incapabil”de a fi autor al răului.

Scopul creaţiei şi destinul oamenilor este trăirea în comuniunea iubirii cu Viaţa-Dumnezeu, ceea ce îi conferă omului fericirea veşnică şi împlinirea vocaţiei ca fiinţă teologică şi teocentrică. Dar prin neascultarea sa, omul uzează nefiresc de libertatea sa şi îşi taie „cordonul ombilical” ce-l lega de Viaţă; nu se mai adapă din apa dumnezeiască şi se autoexilează de la faţa lui Dumnezeu; îşi creează un registru artificial de viaţă ce seamănă mai mult a supravieţuire insinctual-biologică. Omul ştie că este creat pentru veşnicia vieţii, dar o doreşte independent de Dumnezeu şi vrea să ajungă la ea (în urma ofertei tentante a îngerului ce şi-a „trădat” misiunea) în mod solitar. Creatorul îi respectă libertatea, după ce îl învăţase mai înainte că, rămânând în comuniunea cu El, se va hrăni din Viată; dar omul poate alege şi altceva, însă aceasta este ne-viaţa, adică moartea. În acest sens, un mare teolog din secolul al IV-lea spunea: „A-ţi aminti de Dumnezeu înseamnă a trăi, iar a uita de El înseamnă a muri”. Adam-omul refuză perpetuarea amintirii lui Dumnezeu în viaţa sa, renunţă la igiena minţii sale aflată pe drumul spiritualizării, şi îşi creează o altă existenţă, însă bolnavă, parazitată, desfigurată de păcat (eşecul şi eroarea existenţială a omului) şi neirigată de „râul” Vieţii divine.

Totuşi, în iubirea Sa responsabilă, deşi „părăsit” de creatura Sa, Dumnezeu vine în ajutorul uzurpatorului şi ingratului om, oferindu-i o nouă şi unică şansă a nemuririi, prin înomenirea Fiului Său veşnic, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi pentru că nu poate decât să-Şi iubească creatura, în planul Său atotînţelept şi providenţial, Dumnezeu pune hotar acestei existenţe îmbolnăvite de om prin păcat, hotar numit moarte. De ce? Fiindcă Tatăl atoateiubitor „nu suportă” să ne vadă zbătându-ne în suferinţe şi agonizând în acest registru de supravieţuire caricaturizată şi lipsită de elixirul dumnezeiesc al vieţii. Moartea apare astfel nu ca un „blestem” şi nu numai ca o consecinţă a îmbolnăvirii noastre spirituale, ci ca o nouă dovadă a iubirii dumnezeieşti pentru om, pe care Dumnezeu l-a creat pentru veşnicia vieţii de comuniune iubitoare cu El, căci „Dumnezeu n-a creat moartea, ci ea a intrat în lume prin invidia diavolului” (Înţelepciunea lui Solomon 2,23). În acelaşi sens se exprimă şi sfântul Apostol Pavel „Plata păcatului este moartea” (Romani 6,23).

Astfel, în ortodoxie, moartea nu mai este sfârşitul tragic şi disperat al unei umanităţi sfâşiate, amprentate şi otrăvite de păcat şi rău, ci reprezintă „anticamera veşniciei”, uşa pe care trebuie să o deschidem pentru a intra în Împărăţia Dumnezeului triipostatic. Noutatea şi speranţa pe care creştinul o propovăduieşte umanităţii dezumanizate, desacralizate, ce stă încremenită în propria-i moarte, este leacul nemuririi: învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Care prin moartea şi învierea Sa omoară moartea noastră, retrasând drumul vieţii şi reamplasând în centrul creaţiei „casa Vieţii”: Biserica Sa. Prin Invierea Sa, Hristos a schimbat condiţiile ontologice ale existentei. Aici murim zilnic umanităţii noastre vechi infectate de microbul morţii, ne dezbrăcăm de haina ei urât-mirositoare, şi ne îmbrăcăm cu Hristos prin Botez („Invierea noastră homiomatică” – G. Florovsky ), prin Taina Euharistiei- Taina Vieţii în care suntem altoiţi pe umanitatea asumată, înviată şi transfigurată de Dumnezeul-Hristos. Hristofori şi pnevmatofori devenind prin Taina Bisericii, strigăm cu sfântul Pavel: „Unde-ţi este moarte boldul? Unde-ţi este moarte boldul tău?”(I Corinteni 15, 55).

Am înviat cu Hristos, Cel Ce ne-a scos din robia şi ghearele morţii în care am intrat de bunăvoie şi am devenit martorii şi propovăduitorii învierii într-o lume moartă. Iată, am subliniat astfel trăsătura dominantă a creştinului: propovăduitor al învierii şi candidat la nemurire şi veşnicie, sau, potrivit cuvintelor teologului sârb Iustin Popovici, „condamnat la nemurire”.

Trist este că, astăzi, omul caută viaţa acolo unde nu are cine să i-o ofere. Aşa se explică că el încearcă să se înveşnicească în acest segment de viaţă (de câţiva zeci de ani) prin lucruri perisabile, artă, cultură, modă şi alte artificii umane, ca surogate ale unei existenţe degradate ce poartă în ele microbul implacabil şi ineluctabil al morţii. El nu vrea să accepte şi să înţeleagă că moartea a fost învinsă de Dumnezeu (pentru că iluminismul şi renascentismul au declarat „moartea lui Dumnezeu”) şi numai El ne-o poate oferi, ca Autor al Vieţii. Murim astfel în fiecare zi, încet-încet prin păcatele şi patimile noastre prin care ne despărţim de Dumnezeu. Dezolant nu e acest lucru, (căci toţi păcătuim) ci faptul că cei mai mulţi rămânem în deznădejde şi-n morţile noastre, ca şi cum Hristos n-ar fi murit şi înviat pentru noi. Dar sfântul Pavel ne spune că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră (I Corinteni 15,14)… „şi dacă credem în Hristos numai în această viaţă suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 19).

Iată originalitatea creştinismului şi noutatea pe care el o aduce umanităţii şi cosmosului: Dumnezeu înomenit moare şi învie ca să pună un nou început/mod de existenţă firii umane pe care o re-creează şi o desăvârşeşte, ridicând-o la adevărata viaţă. Suntem creştini şi, ca atare trebuie să ne manifestăm ca fii şi martori ai învierii lui Hristos. Şi atunci, „de ce eşti trist, popor al învierii?”…


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 1 noiembrie 2010 • Vizualizări: 1363