Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Unităţi de timp în calendarul popular: Anotimpurile anului
Pentru locuitorii satului tradiţional, timpul avea valoare lucrativă. El era intim legat de întâmplările şi evenimentele derulate în viaţa lor (ocupaţii, preocupări) sau în natură (bioritmurile plantelor, animalelor şi păsărilor). De aici derivă denumirea sărbătorilor precum şi îndeletnicirile lor principale: agricultura şi păstoritul, din care s-au născut un calendar agrar şi unul pastoral. Celelalte activităţi rurale (pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul etc.) s-au suprapus, în general, peste cadrele de timp fixate de agricultori şi de crescătorii animalelor.
Anotimpul provine din An + timp (după german, Jahreszeit) şi este a doua unitate de măsură a timpului, sugerată omului de către soare. El reprezintă o subdiviziune a anului, sinonimă cu sezonul calendaristic. După data lor de debut, I. Ghinoiu distinge (în vol. Sărbători, p. 384-385) patru categorii de anotimpuri:

1. Anotimpurile civile sunt subdiviziuni ale anului care încep în prima zi a a lunilor cu echinocţii şi solstiţii: 1 martie (primăvara); i iunie (vara); 1 septembrie (toamna) şi 1 decembrie (iarna).
2. Anotimpurile astronomice sunt tot subdiviziuni ale anului care încep la datele exacte ale echinocţiilor şi solstiţiilor: primăvara astronomică (21 martie), vara astronomică (22 iunie), toamna astronomică (23 septembrie), iarna astronomică (22 decembrie).
În calendarul popular mai există două grupuri de anotimpuri:
3. Anotimpurile agrare sunt subdiviziuni arhaice ale calendarului agrar care erau împărţite, în vechime, în două sezoane de bază: vara (23 aprilie – 26 octombrie) şi iarna (26 octombrie – 23 aprilie). Ele erau patronate de doi sfinţi: Sângiorz şi Sâmedru.
4. Anotimpurile pastorale sunt subdiviziuni ale vechiului calendar pastoral care împărţeau anul tot în două sezoane: vara şi iarna. Anotimpurile de trecere, primăvara şi toamna, şunt de dată recentă. Ele pregăteau intrarea în anotimpurile de bază: vara şi iarna.

Vremurile anului sunt tot subdiviziuni ale timpului calendaristic, sinonime cu anotimpurile. În funcţie de fenomenele astronomice (echinocţii şi solstiţii), de modificările produse în flora şi fauna înconjurătoare şi de activităţile din calendarul popular (agrare, pastorale, pomi-viticole, apicole, etc.), ele împărţeau anul în două sezoane, egale ca număr de zile şi opuse ca semnificaţii: vara, care simboliza lumina, căldura, fertilitatea, împlinirea vieţii şi iarna, care reprezenta întunericul, frigul, sterilitatea şi moartea.

Demersul nostru analitic se centrează pe ultimele trei categorii de anotimpuri (astronomice, agrare şi pastorale) care sunt strâns legate de ciclurile biologice ale plantelor, animalelor şi păsărilor.

Pentru locuitorii satului tradiţional românesc, timpul avea valoare lucrativă şi ţinea de ocupaţiile lor principale: agricultura (un calendar agrar) şi creşterea animalelor (un calendar pastoral). Peste cadrele fixate de calendarul agrar şi cel pastoral s-au suprapus şi alte activităţi: pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul, industria casnică etc.
Legate direct de viaţa oamenilor, cele două axe ale echinocţiilor şi solstiţiior au concentrat în jurul lor şi principalele sărbători din calendarul popular. Ele au devenit „stâlpii calendarului popular“, alcătuind repere esenţiale pentru agricultori şi păstori.

Agricultorii şi-au suprapus practicile specifice şi sărbătorile peste datele echinocţiilor şi solstiţiilor, în timp ce păstorii le-au decalat cu o lună mai târziu, deoarece creşterea animalelor (oi, capre şi vite mari) se desfăşura după alte ritmuri biologice. Astfel, echinocţiul de primăvară (21 martie) era serbat la Sângiorz (23 aprilie), solstiţiul de vară (22 iunie), la Sântilie (20 iulie), echinocţiul de toamnă (23 septembrie), la Sâmedru (26 octombrie) şi solstiţiul de iarnă (22 decembrie) la Sânpetru de Iarnă (16 ianuarie). Sărbătorile celebrate la echinocţii (Sângiorz şi Sâmedru) erau considerate hotare ale timpului, iar cele solstiţiale (Sântilie şi Sânpetru de Iarnă) miezuri ale timpului.

Sărbătorile cu dată variabilă (extinse pe 112 zile), oscilează în preajma echinocţiului de primăvară, ajungând până în iunie (în plină vară). Cele mai semnificative se grupează la Lăsatul Secului (Postul) de Paşti şi Rusalii. În funcţie de calculul pascal, Postul Mare poate să cadă între 1 februarie şi 8 martie sau mai târziu. În acest caz, toate sărbătorile mobile legate de Sfintele Paşti şi de Rusalii se decalează cu intervalul calendaristic corespunzător.
În calendarul popular există şi un număr de sărbători care nu pot fi puse în legătură cu echinocţiile şi solstiţiile (Filipii de Toamnă, Sântandrei, Sântoaderii etc.). După aprecierea lui I. Ghinoiu, acestea „ţin de ritualul calendaristic preroman“. (Anotimpul, în vol. Sărbători, p. 56-58).

Ca şi celelalte unităţi de timp (zi, lună, an), anotimpurile au, în calendarul popular, profil propriu, rezultat din calităţile şi caracterul lor ciclic, care se integrează în sistemul ancestral de credinţe şi în viziunea asupra lumii, specifice ţăranului român şi satului tradiţional:
„Anotimpu-i aşa că vine odată cu vremea care nu stă pe loc; vremea se schimbă, da să schimbă şi anotimpu. Dumnezeu a rânduit lumea să se prefacă mereu: o putere nevăzută împinge mugurele să dea frunză şi bobul să se coacă. Fiecare anotimp are faţa lui şi puterea lui“ (E. Bernea, Unităţi de timp, în vol. Cadre, p. 183).

E. Bernea considesă că, în calendarul popular, există doar patru anotimpuri ale căror date nu coincid cu cele din calendarul astronomic. Astfel, primăvara începe la Dragobete (24 februarie), vara debutează la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai), toamna este inaugurată la Ziua Crucii (14 septembrie), iar iarna se deschide la Sântandrei (30 noiembrie). Aceste date sunt însă contrazise de unele mărturii etnografice (îndeosebi începutul toamnei sau al iernii):
„Începutu toamnei nu e la Sf. Mărie, cum zic unii, ci e Ziua Crucii, atunci vine toamna. Şi iarna tot aşa zic unii că vine după Sf. Dumitru, da nu-i adevărat. Sf. Andrei e cap de iarnă, că atunci coboară lupii din munte!“ (idem, p. 183).

Anotimpurile anului au fost asociate, încă din antichitate, cu vârstele omului sau cu cele patru etape ale vieţii: copilăria (primăvara), tinereţea (vara), maturitatea (toamna) şi bătrâneţea (iarna). În poemul Metamorfoze, Ovidiu îi atribuie matematicianului şi filozofului Pitagora următoarea observaţie: „Ce, nu credeţi că anul se scurge în patru anotimpuri care seamănă cu viaţa noastră? Primăvara e ca un copil tânăr şi delicat, hrănit cu lapte (…). După primăvară, anul ajunge mai robust şi e ca un tânăr puternic (…). Urmează toamna fără fervoarea tinereţii, domoală, cu păr alb începând să apară la tâmple, timp mijlociu între tinereţe şi bătrâneţe. Apoi vine bătrâna iarna, posomorâtă, cu pas tremurat, cu părul alb căzut …“ (Metamorfoze, p. 413).

PRIMĂVARA (provine din latinescul primavera).

În calendarul civil, primăvara începe la 1 martie şi se sfârşeşte la 31 mai. Primăvara astronomică debutează la echinocţiul de primăvară (21 martie) şi se termină înaintea solstiţiului de vară (22 iunie).

În antichitate, romanii au dedicat acest anotimp lui Hermes, crainicul şi mesagerul zeilor şi călăuză, în infern, a sufletelor morţilor. Popoarele orientale (egipteni, fenicieni, chinezi) de la care am preluat astronomia, îşi imaginau razele soarelui ca nişte coarne ascuţite (simbolul puterii). În acest sens, chipul soarelui este semnificat de cele trei zodii integrate în acest anotimp: Berbec, Taur şi Gemeni, (ultima fiind simbolul germinaţiei şi al fătărilor de ovine şi de caprine).

În iconografie primăvara a fost reprezentată prin simboluri animalice (miel, ied) sau umane (o femeie purtând o ghirlandă de flori ori un bărbat cu o cunună de flori pe cap, jucând printre flori, cu o alăută în mână ce semnifică renaşterea naturii şi bucuria acestei reînvieri). Ea reprezintă victoria vieţii, a soarelui asupra morţii şi întunericului iernii.

Raportată la vârstele omului, primăvara semnifică pruncia şi copilăria, fiind considerat cel mai schimbător anotimp al anului. Zburdălnicia copilăriei se reflectă în alternanţele capricioase ale vremii: cald-frig, senin-înnorat, soare-vânt-ploaie, etc. A fost cântată de toţi poeţii lumii care au asociat-o cu timpul florilor şi al exuberanţei vegetaţiei, cu cântecul, jocul şi veselia, cu tinereţea şi dragostea.

Din punct de vedere calendaristic, primăvara ilustrează imaginea renaşterii naturii şi a reînnoirii sufleteşti a omului, iar ca alegorie universală, ea reprezintă simbolul vieţii, al speranţei şi al binecuvântării cereşti (V. Aga).

În luna martie a acestui anotimp se declanşează activităţile în toate mediile calendarului popular: agrar, pastoral, pomi-viticol, apicol etc. Structura calendaristică a acestor domenii, cu principalele activităţi şi practici desfăşurate şi, deopotrivă, cu obiceiurile, riturile şi sărbătorile adiacente sunt consemnate, pe baza cercetărilor etnografice, de I. Ghinoiu şi ele constituie jalonul de bază al consideraţiilor noastre pentru toate cele patru anotimpuri.
Calendarul activităţilor şi practicilor agrare debuta, în vechiul calendar iulian, la echinocţiul de primăvară (9 martie) şi avea două anotimpuri de bază: vara şi iarna. Celălalt hotar al timpului era situat, pe acelaşi calendar vechi, la 8 septembrie. Miezul verii cădea la 12 iunie (ziua Cuviosului Onufrie), iar miezul iernii era situat la 9 decembrie şi concorda cu zămislirea Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, sărbătoare cunoscută sub numele de Ana Zacetenia.

Principalele activităţi agrare din acest sezon erau aratul şi semănatul. Aratul începea într-o zi de luni care preceda sau urma sărbătorii Măcinicilor şi era devansat de pregătirea uneltelor agricole, de hrănirea animalelor de tracţiune şi de încheierea unor înţelegeri între săteni pentru a se ajuta la plug (se înjugau câte 4-6 boi la un plug de lemn).

Pornirea plugului debuta în preajma zilei de 9 martie, după un anumit ritual, cu dublu rol: purificator, prin afumarea cu tămâie şi stropirea cu agheazmă a boilor, şi fertilizator, prin aruncarea unui ou înaintea plugului de către gospodină.

Obiceiul legat de acest moment specific ţinutului Transilvaniei şi numit Tânjaua de pe Mara (cu denumirile zonale: Alegerea Craiului, Tânjaua, Udatul, Udătoriul, Bricelatul, Trasul în Vale etc.) se desfăşura în ziua de Sângiorz (23 aprilie) sau a doua zi de Paşti şi era organizat în cinstea primului gospodar care a ieşit la arat, dar şi pentru invocarea fertilităţii şi a roadelor bogate.

Semănatul era legat de o anumită fază de creştere a lunii, de condiţiile locale ale climei şi solului şi de diverse repere: sosirea unor păsări migratoare, data unor sărbători calendaristrice, înfloritul arborilor, arbuştilor sau a unor plante sălbatice, cântatul păsărilor şi insectelor etc. Astfel, porumbul se semăna la Buna-Vestire (25 martie) şi Armindeni (1 mai) sau Ispas, grâul de toamnă între Sântămării (15 august – 8 septembrie), fasolea la Armindeni (în Bucovina, până la Sângiorz), castraveţii până la Armindeni (în Banat) etc. Celelalte activităţi: întreţinerea culturilor (cu ritualurile adiacente, Paparuda şi Caloianul) şi recoltatul (cu Cununa Grâului) se desfăşurau vara.

Tot în acest sezon începea şi culesul plantelor de leac şi tinctoriale folosite în medicina şi cosmetica populară. Culesul, un adevărat ritual, se desfăşura în anumite condiţii de timp (zile favorabile şi anumite momente ale zilei: noaptea, dimineaţa, în zori, la răsăritul soarelui) şi de loc (terenuri curate, neumblate de animale, păsări şi oameni).
Actele magice, derulate pentru vindeacarea unor boli, erau asociate cu practicile pozitive de medicină populară. După opinia lui Valer Butură poporul român a găsit leacuri vegetale pentru 120 de boli (Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1979). I Ghinoiu întocmeşte o listă de 13 plante, cu ritualul culegerii şi „terapia“ lor.

Zilele, marcate de sărbători, favorabile culegerii plantelor de leac se pot grupa în trei perioade:
• în preajma echinocţiului de primăvară (săptămâna Caii lui Sântoader, Florii, Joimari, Sângiorz, Sângiorzul Vacilor).
• la solstiţiul de vară (Todorusale, Ispas, Sânziene, Circovii de Vară, Ilie Pălie, Foca etc.
• şi la echinocţiul de toamnă (Sântămăria Mare, Sântămăria Mică, Ziua Crucii etc.).

Calendarul pastoral debutează la Sângiorz (23 aprilie), cu o lună mai târziu decât cel agrar, are două anotimpuri (vara şi iarna) şi este precedat de luarea unor măsuri organizatorice şi economice (închiderea ţarinelor pentru păşunat, alcătuirea turmelor de oi şi a cetelor de sâmbraşi, tunderea oilor înainte de a fi urcate la munte, construirea ţarcurilor şi a colibelor etc.), juridice (însemnarea oilor şi a mieilor, măsuratul laptelui şi fixarea cotei de brânză etc.) şi rituale (practici magice de purificare a vitelor, oilor şi ciobanilor, de prevenire a pagubelor produse de animalele pădurii, de îmbolnăvire a animalelor, de fertilitate şi rod bogat etc.). Acest calendar depindea însă de reproducerea ovinelor şi caprinelor care împarte anul solar în două anotimpuri egale: un sezon fertil (cu împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul puilor) între Sâmedru şi Sângiorz, şi un sezon steril (cu hrănirea animalelor pentru a supravieţui de-a lungul iernii).

Considerat hotar de timp, Sângiorzul cuprinde un scenariu mitic anual de renovare a timpului, specific începuturilor de an sau de sezon care include următoarele practici specifice: prezenţa spiritelor morţilor (la Moşii de Sângiorz), sacrificiul unui animal (mielul fript haiduceşte la ritualul Alesul Oilor), pregătirea mâncărurilor rituale (colacii folosiţi în practica magică „Cucu! – Răscucu!“), aprinderea rituală a focurilor („focul viu“ aprins după o tehnică străveche prin frecarea unor lemne uscate), practici divinatorii (semănatul ritual al busuiocului), observaţii meteorologice şi astronomice, numeroase acte de profilaxie (stropitul şi scăldatul ritual, Armindenul sau Pomul de Mai), arderea şi descoperirea comorilor (în noaptea de Sângiorz) etc.

Calendarul pomi-viticol care avea, în linii mari, aceeaşi structură ca şi calendarul agrar, începea în luna martie (la Măcinici) cu văruirea şi curăţarea pomilor, aprinderea focurilor împotriva îngheţurilor şi a brumelor târzii, continuând, la Blagoveştenie, cu dezgroparea viţei de vie şi altoitul pomilor.

Anul apicol debuta în apropirea echinocţiului de primăvară cu scoaterea stupilor de la iernat la diferite date (Mucenici, Alexii sau Bunavestire) şi cu practici magice străvechi (purificarea stupilor prin afumarea lor cu tămâie, rituri pentru sporirea fertilităţii şi ferirea lor de „furtişag“ sau de „luarea manei“). Recoltatul mierii („retezatul“ sau „tunsul“ stupilor) se făcea vara, dar şi primăvara pentru mierea de salcâm.

Sărbătorile primăverii debutează la 1 martie cu zilele Babei Dochia (1-9 martie), zile în care I. Ghinoiu distinge scenariul unei zeităţi feminine care moare şi renaşte anual. Zilele urcuşului la munte, echivalente cu numărul cojoacelor purtate, erau considerate „zile cosmogonice“ şi reprezentau durata ciclului de renovare a timpului, iar sfârşitul ei, în ziua echinocţiului de primăvară (9 martie pe stil vechi) simbolizează moartea anului vechi. După opinia reputatului etnolog, bazată pe cercetările etnografice, plantele şi animalele aveau patroni paterni, de origine solară (Sântoaderul, Lăzărelul, Sângiorzul, Sântilie, Sâmedru, Sânnicoară, Ajun, Crăciun) şi materni, de stirpe lunară (Drăgaicele sau Sânzienele, Maica Precista, Paraschiva, Dochia). Cele două perechi de reprezentări mitice erau dominate de Zeiţa mamă, Dochia şi de Zeul tată, Crăciun. Prima deschidea anul lunar şi al doilea, anul solar.

Zilele Babei Dochia se continuau cu Mărţişorul, funie a anului care împletea durata celor două anotimpuri de bază (iarna şi vara), şi cu Măcinicii. Ziua lor păstrează urme rituale ale unui străvechi început de An agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară (9 martie) pe stil vechi. Acest scenariu mitic de renovare a timpului este relevat de obiceiurile din ziua de Mucenici şi cuprindea mai multe elemente, specifice oricărui ritual al începutului de an sau de sezon (v. I. Ghinoiu, Măcinicii, idem, p. 235-240).

Sărbătorile, obiceiurile şi riturile acestui anotimp cuprind credinţe şi practici magice străvechi, de natură agrară ori pastorală, specifice primăverii sau cu semnificaţie diversă: Baba Dochia, Mărţişorul, Măcinicii, Pornirea plugului, Tânjaua, Plugarul, Alexiile, Dragobetele, Blagoveştenia, Alesul, Mânecătoarea, Sângiorzul, Sângiorzul Vacilor, Sâmbra Oilor, Marcul Boilor, Harmaşul viermilor, Armindenul, Alimori, Ispas, Paştele Cailor etc. La acestea se adaugă sărbătorile mobile, care sunt majoritare: Lăsatul Secului (Postul Mare), Săptămâna Nebunilor, Lunea Curată, Înăcrirea borşului, Cucii, Tărbacul câinilor, Marţea Încuiată, Miercurea Strâmbă, Joia Iepelor, Sântoaderii, Încuratul cailor, Miezul Păresimilor, Sâmbăta Ursului, Vinerile Scumpe, Lunea Albă, Marţile Oprite, Nunata Şoarecilor, Joile Domneşti, Fântâniţa, Paştele Blajinilor, Marţea Dracului, Ropotinii, Caloianul, Joia Mânioasă, Mătcălăul, Paparudele etc.

Toate sărbătorile acestei perioade se centrează în jurul Sf. Paşti, cel mai mare praznic al sezonului şi al întregului an, deschis de Duminica Floriilor şi închis de Duminica Tomii, în care I. Ghinoiu discerne un nou scenariu preistoric de renovare a timpului şi spaţiului, specific Noului An ritual creştin. În acest sens, Sf. Paşti şi întregul ceremonial adiacent cuprind o perioadă de îmbătrânire şi degradare a timpului (Săptămâna Mare, a Patimilor) şi un interval cu practici de purificare a spaţiului şi de recâştigare a armoniei şi echilibrului (Săptămâna Luminată sau Octava Paştilor). Deosebirea constă în faptul că jertfa zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus Hristos pe Golgota.
Această densitate unică de sărbători, specifice primăverii, este explicată de I. Evseev (Primăvara, în Enciclop., p. 388-390) prin doi factori: anotimpul respectiv marca începutului anului economic, iar, până în Evul Mediu, anul calendaristic începea la 1martie.

Căldura binefăcătoare şi renaşterea naturii au constituit, pentru populaţiile arhaice şi societăţile tradiţionale, conţinutul şi scopul principal al majorităţii riturilor calendaristice. Între acestea predomină patru categorii de rituri:
• rituri cu funcţii apotropaice, purificatoare şi de stimulare a energiei solare şi a cursului vieţii: „Cucii“ (din prima zi după Lăsatul Secului de Paşti), Pornirea plugului (Tânjaua, Plugarul), practicile apotropaice de la Alexii (Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui, Retezatul stupilor), Păpăluga (de la Sângiorz), Alesul, Vinerea Floriilor, Floriile, Vinerea Scumpă etc.
• riturile de purificare a pământului, a caselor, curţilor şi anexelor, a grădinilor şi livezilor, a oamenilor şi a vitelor, realizate prin: bătutul pământului şi arderea gunoaielor, fumigaţii cu tămâie, ocolirea lor cu foc sau cu cenuşă de pe vatră în zilele de Măcinici, Alexii şi Balgoveştenie; Focul Sfinţilor (de la Măcinici), focul viu (din ajunul Sângiorzului), Strigatul peste sat (din Miercurea Paştilor), Sângiorzul Vacilor (22 aprilie), Mânecătoarea (22-23 aprilie), Marcul Boilor (25 aprilie), Armindenul sau Pomul de Mai (1 mai) etc.
• rituri de purificare a sufletului şi trupului uman: scalda rituală (Vinerea Sântoaderului), călcatul ursului (Sâmbăta Ursului) aerisirea aşternuturilor şi a hainelor (Măcinici), udatul ritual (Lunea Paştilor), rugăciunile şi semnele de pocăinţă, îngăduinţă şi toleranţă precum şi manifestările spiritului de căinţă, împăcare şi iertare a greşelilor între creştini, în perioada Postului Mare.
• riturile de înfrăţire şi însurăţire: Mătcuţatul fetelor (marţi după Paşti, la Mătcălău), Însurăţitul şi înfârtăţitul sau „prinsul verilor şi văruţelor“, Lăzăriţa sau Lăzărelul (la Florii).
La acestea se adaugă cultul strămoşilor, poporul român având un pronunţat cult pentru moşii şi strămoşii neamului. Elemente şi refelxe ale acestui cult se regăsesc începând cu Zilele Babei (1-9 martie) şi Zilele Moşilor (9-17 martie) şi continuă până la Rusalii: Moşii de Sângiorz (22 aprilie), Moşii de Florii (Sâmbăta Floriilor), Moşii de Joimari (Săptămâna Mare), „Ziua părinţilor“ sau „Ziua Morţilor“ (luni ori marţi după Duminica Tomii), Lunea Paştilor (Săptămâna Luminată), Moşii de Rusalii (Sâmbăta Rusaliilor).

VARA (provine din latinescul vera)

Vara astronomică începe la 22 iunie (solstiţiul de vară) şi sfârşeşte înaintea echinocţiului de toamnă (23 septembrie). Oficial, ea debutează la 1 iunie şi se termină la 31 august.
În antichitate romanii au închinat-o lui Apollo, zeul soarelui, unul din marii zei ai Olimpului, considerat „divinitatea absolută“ prin puterile care i s-au atribuit: avea dar profetic, alunga forţele malefice, ajuta şi pedepsea oamenii, ocrotea cetăţile, turmele şi animalele domestice, patrona muzica etc.

În iconografie, vara e simbolizată printr-un balaur ce scuipă flăcări sau prin chipul unui om care seceră grâne şi care ţine în mâna dreaptă o seceră, iar în stânga spice de grâu.
În cercul zodiacului este reprezentată prin Rac (care sugerează că, după solstiţiu, zilele se micşorează, dau înapoi), prin Leul cu coamă de aur (care semnifică căldura puternică, tăria soarelui din luna lui Cuptor) şi prin Fecioara care seceră (simbolizând timpul secerişului).
Raportată la vârstele omului, „vara vieţii“ reprezintă simbolul juneţii sau al tinereţii.
Din punct de vedere calendaristic, vara întruchipează simbolul belşugului, al coacerii roadelor pământului, iar ca alegorie universală, ea semnifică lumina, căldura, fertilitatea şi împlinirea vieţii (I. Ghinoiu).

În vechiul calendar iulian, miezul verii era situat la 12 iunie, ziua de celebrare a Cuviosului Onufrie Egipteanul, considerată cea mai lungă zi din an. Ea corespundea cu perioada de pârguire şi coacere a grâului, fiind apreciată ca ultimul termen pentru semănatul porumbului, cartofului şi legumelor. Tot acum se seamănă meiul şi hrişca (plantă erbacee meliferă) şi începea recoltatul păioaselor (orz, secară, grâu) care se deschidea la sfârşitul lunii iunie şi se încheia în august.

La miezul verii (Circovii de Vară) sau în preajma solstiţiului de vară (Todorusale, Ispas, Sânziene, Ilie Pălie, Foca) continua culesul plantelor de leac şi tinctoriale, utilizate în practicile de medicină populară. Aceste practici aveau eficienţă sporită în vindecarea bolilor, dacă plantele se culegeau la Sânziene şi în puterea nopţii.

În sectorul apicol, activitatea principală era roitul stupilor care se întindea între Dumnica Mare (Rusalii), Sânpetru şi Sântilie. Roitul sau „nunta albinelor“ avea rol de fertilizare a mătcii şi indica miezul verii. Recoltatul mierii se executa la date diferite, în funcţie de zonă: la Sântilie (20 iulie), Macovei (1 august) şi Probejenie sau Schimbarea la Faţă (6 august). El cuprindea două etape: dimineaţa, când se făcea recoltatul mierii, şi după-amiază, când se organiza ospăţul sau masa festivă la care invitaţii (rude, prieteni şi vecini) gustau faguri şi ţuică îndulcită cu miere.

În calendarul pomi-viticol, culesul roadelor era precedat de practici magice şi începea la termene diverse, în raport cu altitudinea şi latitudinea geografică a satelor: la Sânpetru, Sântilie şi Probejenie. În Moldova acest moment era considerat o mare sărbătoare la care se dădea de pomană colivă din struguri. La Probejenie se gustau fructele noi, iar la Sântămăria Mare (15 august) se angajau pândari la vii şi se „lega“, prin acte magice, ciocul păsărilor ca să nu fie prădaţi strugurii.

Pentru mediul pastoral, vara reprezenta anotimpul decisiv, în care se realiza hrănirea ovinelor şi caprinelor în perspectiva depăşirii uşoare a vitregiilor iernii. La miezul verii pastorale (în preajma lui Sântilie), pe păşunile montane „se miţuiau“ (tundeau) mieii; oile şi berbecii fiind tunşi înainte de urcarea la stână, între Sângiorz şi Rusalii.

Până în vremurile recente, agricultorii sărbătoreau miezul sezonului agrar la 24 iunie (Sânziana /Drăgaica) sau la 29 iunie (Sânpetru). Pentru ambele tabere (agricultori şi păstori), cele două „miezuri“ calendaristice constituiau un bun prilej de organizare a celebrelor nedei, bâlciuri sau „târguri de fete“ la care se vindeau diverse produse agricole şi pastorale, iar tinerii făceau cunoştinţă unii cu alţii şi legau prietenii, finalizate deseori prin căsătorie.

După aprecierea lui I. Ghinoiu, agricultura a fost subordonată unei ideologii lunare, în timp ce păstoritul a fost dependent de o ideologie solară. De aceea, cele mai spectaculoase sărbători şi practici tradiţionale sunt dedicate soarelui şi focului, fiind grupate la miezul verii pastorale şi patronate de Sântilie. El rămâne figura centrală a lunii iulie la care se raportau sărbătorile precedente (Ana Foca, Pricopul, Panteliile, Chirie Schiopul, Ciurica, Circovii de vară, Marina şi Păliile) dar şi următoarele (Foca, Pârliile, Sf. Ana, Pintilie Călătarul).
Sărbătorile verii, cu dată fixă (Sânzienele şi Sânpetru) şi cu dată variabilă (Rusaliile) sunt precedate de vechile sărbători solstiţiale ale lunii iunie. Ele sunt dedicate celor patru sfinţi: Timotei (10 iunie), Vartolomeu (11 iunie), Onofrei (12 iunie) şi Elisei (14 iunie) care, la început, au avut responsabilităţi în pârguirea şi coacerea lanurilor de grâu (băgau bob spicului de grâu şi fertilizau holdele semănate). Odată cu schimbarea calendarului iulian, aceste sărbători şi-au pierdut importanţa (au devenit „sărbători mărunte“ ale unor „sfinţi mărunţi“), iar sfinţii au fost făcuţi răspunzători de provocarea unor fenomene meteorologice negative (grindină, vijelii, ploi torenţiale), destul de frecvente în luna iulie. La fel s-a întâmplat şi cu unele practici care au fost preluate de noile sărbători solstiţiale (Sânzienele şi Sânpetru).

Sânziana este una din cele mai îndrăgite plante din flora României, cu întrebuinţări multiple (flori, seminţe şi rădăcini) în medicina şi cosmetica populară. Sărbătoarea Sânzienelor, cu cele două rituri (Făclia şi Cununa de Sânziene) obiceiuri (Dansul Drăgaicei şi Boul Înstruţat) şi cu numeroasele credinţe şi practici magice specifice, constituie punctul central al acestui anotimp, când apar şi primele semne că vara se întoarce spre iarnă. Cealaltă sărbătoare (Sânpetrul de Vară, 29 iunie) marchează miezul verii agrare şi perioada secerişului. Acum se desfăşoară Târgul de Fete de pe Muntele Găina, dar şi un joc ritual (Jocul Sclavilor), atestat şi la macedo-români.

Duminica Mare (Rusaliile) marchează încheierea sărbătorilor cu dată variabilă. Praznicul se compune din şase zile: Moşii de Vară sau Sâmbăta Rusaliilor, Duminica Mare, Rusaliile (luni, marţi, miercuri) şi Joia Pomenită (ultima din ciclul Joilor Verzi). Structura şi locul lor în luna solstiţiului de vară denotă că Duminica Mare a asimilat numeroase elemente specifice scenariului de renovare a timpului la început de sezon. Obiceiurile şi riturile din această perioadă: cultul morţilor şi alungarea spiritelor malefice (Moşii de Rusalii), prinsul verilor şi verişoarelor (Însuratul şi înfârtăţitul precum şi Mătcuţatul fetelor) dansul funerar Lioara, Ramura Verde şi Jocul Căluşarilor sunt elemente specifice acestui scenariu de renovare a timpului, care conturează profilul şi sporesc identitatea acestei mari sărbători creştine.
Jocul Căluşarilor (în care s-au contopit două reprezentări mitologice diferite, legate de venerarea Ielelor/Rusaliilor şi de cultul cabalin) este un ceremonial spectaculos, desfăşurat în săptămâna Rusaliilor şi executat de o ceată masculină ierarhizată (Mut, vătaf, ajutor de vătaf, căluşari) care cuprinde dansuri şi acte rituale, practici şi formule magice cu funcţii şi semnificaţii diferite: prăsirea şi înmulţirea vitelor, sporirea rodului ogoarelor, grăbirea căsătoriei şi fertilizarea simbolică a nevestelor tinere, vindecarea persoanelor luate din Rusalii sau din Căluş şi a bolilor la copii, precum şi alungarea Ielelor.

TOAMNA (provine din latinescul autumnus)

Toamna începe, în calendarul civil, la 1 septembrie şi se sfârşeşte la 30 noiembrie. În calendarul astronomic, acest anotimp debutează la echinocţiul de toamnă (23 septembrie) şi se încheie înaintea solstiţiului de iarnă (22 decembrie).

În antichitate, romanii au închinat-o lui Dionysos, zeu al puterii roditoare a pământului, cunoscut mai ales ca zeu al viţei de vie şi al vinului, sinonim cu Bachus al grecilor. O bună parte din scriitorii antici consideră că Dionysos ar fi fost originar din Tracia, de unde cultul său s-a extins spre unele regiuni greceşti (Atica şi Beoţia).

În iconografie, toamna e semnificată prin mai multe simboluri: iepure, coardă de viţă, coarne ale abundenţei din care se revarsă fructe şi prin figura unui om în vârstă care duce în mână un coş cu struguri sau cu fructe ori care strânge fructe.
În cercul zodiacului, toamna este reprezentată de Cumpănă sau Balanţă (pentru luna septembrie, care reprezintă echinocţiul de toamnă), Scorpie sau Scorpion (pentru luna octombrie, când natura se metamorfozează în întuneric şi pământul e invadat de boli) şi Săgetător (pentru luna noiembrie, când începe vânatul).

Raportată la vârstele omului, „toamna vieţii“ este simbolul bărbăţiei şi al evaluării existenţei umane.

Din punct de vedere calendaristic, toamna reprezintă anotimpul strângerii roadelor bogate, iar ca alegorie universală ea simbolizează lumina crepusculară a ultimelor bucurii (scrutate de presimţirile morţii), dar şi a beneficiilor şi bucuriilor vieţii.

În calendarul agrar, activităţile specifice acestui anotimp erau: semănatul cerealelor (grâu, orz, secară), culesul unor plante şi fructe de leac şi înmagazinarea ultimelor recolte de pe câmp. Perioada dintre cele două Sântămării, numită Între Sântămării, era considerată timp optim pentru semănăturile de toamnă. La sfârşitul anotimpului (luna noiembrie) se efectuau ultimele pregătiri pentru iarnă, începeau şezătorile şi se intensificau îndeletnicirile legate de industria casnică (cusut, tors, ţesut,brodat, croşetat etc.).

Pentru calendarul pastoral, acţiunile specifice erau altele: coborârea oilor de la munte şi pregătirea turmelor pentru iernat, deschiderea ţarinelor pentru păşunatul devălmaş şi arendarea păşunilor, angajarea ciobanilor pentru noul an pastoral şi deschiderea vestitelor târguri sau iarmaroace pentru valorificarea produselor pastorale. Spre deosebire de anul agrar, care începea în preajma echinocţiului de primăvară, cel pastoral începea cu o lună mai târziu, la Sângiorz 23 aprilie), când ovinele şi caprinele dădeau randament maxim. Reproducţia acestor animale împărţea anul solar în două anotimpuri egale: unul fertil, între Sâmedru şi Sângiorz (când aveau loc împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul puilor) şi altul steril (când se făcea o bună hrănire a animalelor pentru a supravieţui de-a lungul iernii). La Vinerea Mare (14 octombrie) se amestecau berbecii (arieţii) cu oile pentru împerechere, datina fiind numită, după activitatea respectivă, Năpustirea Berbecilor, Nunta Arieţilor sau Nunta Oilor. Socotelile dintre ciobani şi stăpânii de oi se finalizau la Sâmedru (26 octombrie), sărbătoare care reprezenta şi ziua limită pentru diferite slujbe şi închirieri. Tot atunci se făceau şi noi învoieli, prilej de aldămaşuri şi de veselie. Calendarul pastoral se încheia cu introducerea berbecilor în turmă, activitate care se desfăşura în Transilvania la Arhangheli (8 noiembrie).

Calendarul pomi-viticol debuta cu strîngera roadelor din grădini, vii şi livezi, culesul unor plante şi fructe de leac, scuturatul nucilor ş.a. Recoltatul plantelor de leac se făcea la Sântămăria Mare, Sântămăria Mică, Ziua Crucii şi echinocţiul de toamnă. Culesul roadelor pomicole începea la Sânpetru (29 iunie) şi Sântilie (20 iulie). La Sântămăria Mare (15 august) se tocmeau pândarii la vii, iar la Ziua Crucii (14 septembrie) începea culesul strugurilor. În unele zone viticole din Oltenia (de est) şi Muntenia (de vest), Ziua Crucii se numea Cârstov sau Cârstovul Viilor şi era însoţită adesea de petreceri. Ciclul vegetal al viţei de vie, lung de aproape 6 luni, începea la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie cu pornirea sevei („plânsul viţei de vie“) şi se încheia la căzutul frunzelor. Urma ciclul fermentării şi limpezirii vinului în butoaie.

Anul apicol avea aceeaşi structură ca şi cel agricol: două anotimpuri de bază (vara şi iarna), separate prin două hotare care corespundeau relativ cu echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă. Vara ţinea de la Alexii (17 martie) până la Ziua Crucii (14 septembrie) şi corespundea unei perioade sterile a stupului. Toamna sezonul apicol debuta cu „albinăritul de pădure“, adică extragerea mierii de către „bărcuitori“ (oameni specializaţi) din scorburile copacilor, unde îşi găseau adăpost albinele semisălbatice, provenite din roiurile verii, care scăpau apicultorilor. Prisăcarii recoltau mierea înainte de băgatul stupilor la iernat, în preajma echinocţiului de toamnă.

Trecerea de la anotimpul verii spre toamnă e marcată de câteva sărbători: Sântămăria Mică sau Precista Mică (8 septembrie), Ziua Crucii (14 septembrie), numită local şi Ziua Şarpelui sau Sâmedru (26 octombrie). În derularea lor predomină actele magice de previziune a vremii (observaţii astronomice şi pronosticuri meteorologice), practici legate de cultul morţilor (Moşii de Toamnă, Moşii cei Mari sau Moşii de Sâmedru) şi numeroase credinţe despre şarpe. Conform convingerii lui I. Ghinoiu, cele două Sântămării, cu intervalul calendaristic dintre ele (15 august – 8 septembrie) păstrează amintirea unui străvechi început de an (Anul Nou biblic), marcat de moartea şi renaşterea Zeiţei Mamă peste care Biserica a suprapus Adormirea şi Naşterea Fecioarei Maria. Vinerea Mare (14 octombrie) este ziua de comemorare a Cuvioasei Parascheva care a preluat, în aceeaşi opinie, nu numai locul zeiţei romane Venera, protectoarea vegetaţiei şi fertilităţii, ci şi funcţia acesteia de hotar între iarna şi vara pastorală, această perioadă incluzând mai multe activităţi specifice mediului pastoral.

La rândul lui, Sâmedru nu constituia, în calendarul pastoral, numai hotarul de timp care încheia sezonul de vară şi deschidea pe cel de iarnă, ci a funcţionat, iniţial, şi ca început de anotimp. În acest sens, Focul lui Sâmedru reprezintă scenariul morţii şi renaşterii unei divinităţi (zeu de origine indo-europeană) care a preluat numele şi data de celebrare ale Sf. Mare Mucenic Dimitrie din calendarul creştin. Elemente de ritual specific renovării timpului apar şi la Ovidenie (21 noiembrie), mai ales în Moldova.

Perioada 14 noiembrie – 6 decembrie conţine numeraose sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului (animal totemic al dacilor). Ele încep cu Filipii de Toamnă (14 noiembrie) se continuă cu Postul de Crăciun şi se încheie pe 6 decembrie, cu Sânnicoară. Această perioadă a fost identificată, pe criterii etnologice de I. Ghinoiu, cu Anul Nou dacic peste care Biserica a plasat doi „moşi“ pe Moş Andrei (30 noiembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie).

Filipii de Toamnă sunt în relaţie directă cu începerea ciclului de reproducţie al lupilor şi cu începerea iernii. După aprecierea aceluiaşi reputat etnolog, Sântandrei ar fi o mare divinitate geto-dacă peste care creştinii au suprapus pe Sf. Apostol Andrei. Ziua lui este însoţită de mai multe obiceiuri (Bocetul Andreiului) şi rituri (Noaptea Strigoilor sau Păzitul Usturoiului, Covaşa – bătură rituală), de practici magice şi matrimoniale (Turtuca lui Andrei), de observaţii astronomice şi meteorologice precum şi acte de divinaţie (ghicire a ursitei).

Pe baza criteriilor şi cercetărilor etnografice întreprinse de înaintaşi, I. Ghinoiu identifică, în derularea unui an solar din calendarul popular, aproximativ 10 scenarii rituale mitice de renovare a timpului: 6 începuturi de an, Anul Nou civil (1 ianuarie), Anul Nou agrar (9 martie, Mucenici), Anul Nou pastoral (23 aprilie, Sângiorz), Anul Nou creştin (Sf. Paşti), Anul Nou biblic (15 august – 8 septembrie, între Sântămării) şi Anul Nou dacic (14 noiembrie – 6 decembrie) şi 4 începuturi de sezon sau anotimp: Baba Dochia (1-9 martie), Duminica Mare (Rusaliile), Sâmedru (26 octombrie) şi Ovidenie (21 noiembrie).

IARNA (provine din latinescul hibernum)

Iarna astronomică începe la solstiţiul de iarnă (21 decembrie) şi se sfârşeşte înaintea echinocţiului de primăvară (21 martie). Oficial, iarna debutează la 1 decembrie şi se termină la 28 (sau 29) februarie.

În antichitate, romanii au închinat acest anotimp lui Hefaistos, zeul metalelor şi al meşteşugurilor legate de foc, sugerând ideea că în această perioadă se pregătesc uneltele pentru începerea lucrărilor agricole.

În iconografie, iarna este reprezentată prin mai multe simboluri: salamandră, raţă sălbatică, flăcările din vatră sau un om gârbovit, cu cojoace în spate (povara anilor) care se încălzeşte la foc.

În cercul zodiacului, anotimpul este reprezentat de Capricorn (pentru luna decembrie, simbol al fertilităţii ce coincide cu solstiţiul de iarnă şi are semnificaţia plenitudinii spirituale, a concentrării şi profunzimii, dar şi a pesimismului, melancoliei şi însingurării), de Vărsătorul de apă (pentru luna ianuarie, înfăţişat sub forma unui bătrân înţelept ce poartă în mâini sau pe umeri două amfore, dintre care cea înclinată sugerează scurgerea apei atât de necesară vieţii pământeşti) şi de Peşti (pentru luna februarie, străvechi simbol al regenerării, situat înaintea echinocţiului de primăvară, care semnifică revărsările de apă ce urmează după iarnă şi înghit totul ca un potop purificator).

Raportată la vârstele omului, „iarna vieţii“ este simbolul bătrâneţilor neputincioase. Din punct de vedere calendaristic, iarna este anotimpul tristeţii şi al amorţirii, iar ca alegorie universală, ea simbolizează întunericul, frigul, sterilitatea şi moartea (I. Ghinoiu).
În calendarul popular, iarna este considerată un anotimp nefavorabil pentru activităţile productive. Ciclurile de sărbători, concentrate în jurul Crăciunului şi Anului Nou, nu oferă repere calendaristice pentru lucrări şi îndeletniciri specifice spaţiului rural.

În sectorul agricol, locuitorii satului continuau şezătorile începute la sfârşitul lunii noiembrie (care face trecerea de la toamnă la iarnă) axându-se pe activităţi legate de industria casnică (cusut, tors, ţesut, brodat, croşetat etc.) abia la sfârşitul lunii februarie, activităţile agricole debutau cu pregătirea uneltelor şi a animalelor pentru arat: ascuţirea şi îndreptarea fiarelor plugului, verificarea şi repararea celorlalte părţi ale plugului, reparatul sau confecţionatul altor unelte, hrănirea animalelor de tracţiune şi încheierea unor înţelegeri între săteni pentru ajutor reciproc la plug.

Pentru animalele domestice, iarna reprezenta perioada de gestaţie a ovinelor şi caprinelor, după care urmau fătările de la sfârşitul lunii februarie şi luna martie. Iernatul lor se făcea în adăposturile fiecărui gospodar care le îngrijea până la Sângiorz. În satele care practicau păstoritul transhumant, turmele nu se mai despărţeau la Sâmedru, ci porneau direct spre locurile de iernat (Bărăgan, Bălţile şi Delta Dunării, Câmpia Tisei etc.) de unde se întorceau primăvara pentru urcatul şi păşunatul la munte. Acest calendar mai trebuie completat cu sărbătorile în care se efectuau practici cu rol de apărare a turmei împotriva animalelor sălbatice şi îndeosebi contra lupului: Sânpetru de Iarnă, Tănase de Ciumă, Filipii de Iarnă, Stretenia, Martinii de Iarnă. În zonele în care Filipii nu erau cunoscuţi ca patroni ai lupilor, locul lor era luat de Trifon Nebunul. Ziua lui de celebrare (1 februarie) indica perioada fătatului la urşi şi punerea în mişcare a sevei în butucii viţei de vie şi în tulpinile pomilor fructiferi.

Ciclul vegetal al viţei de vie (lung de aproximativ 6 luni) începe la sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie şi era marcat de sărbători şi obiceiuri dedicate ursului, viţei de vie şi pomilor fructiferi: Martinii de Iarnă (1-3 februarie), Arezanul Viilor (1 februarie), Târcolitul Viei (2 februarie), Ziua Ursului (2 februarie), Ziua Omizilor (1 februarie), Trif Nebunul. Primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate Martinilor de Iarnă. Ceata lor e condusă de Martinul cel Mare, celebrat la Stretenie (2 februarie), sărbătoare numită Ziua Ursului, iar în unele zone din Munţii Apuseni, Trif sau Trifon este identificat cu Păstorul Lupilor, în locul lui Sânpetru. Sărbătoarea reprezintă şi Ziua Boului, animal cu funcţii fertilizatoare („unde calcă boul, izvorăşte apa“) şi oraculare („dacă bea boul apă, din urma lui, anul va fi mănos“). Tot la începutul lui februarie se desfăşura, în mai multe sate din sudul României, un ceremonial dionisiac de origine tracică, numit Arezanul sau Gurbanul Viilor.

Calendaristic iarna debutează cu luna decembrie („luna cadourilor“), aceasta fiind perioada cea mai frumoasă şi mai aşteptată a anului, bogată în sărbători, credinţe şi obiceiuri specifice sfârşitului de an (Bubatul, Varvara, Savele, Sânnicoară, Ignatul, Crăciunul). Dintre acestea se detaşează Crăciunul cu scenariul său mitico-ritual care cuprinde trei zile (Ajunul, Crăciunul şi a doua zi de Crăciun şi cu întreaga bogăţie de datini: piţărăii, colindele, Pomul de Crăciun etc.). Împreună cu sărbătorile Anului Nou, ele alcătuiesc scenariul mitic de renovare a timpului, specific începutului de an, care cuprinde două intervale simetrice (o perioadă fastă şi una nefastă), caracterizate prin numeroase acte rituale, practici magice şi de pomenire a morţilor, acte de divinaţie (prevestire a viitorului) şi prognoze meteorologice etc.

Sfinţii acestei perioade sunt moşi care aduc omătul: Moş Nicolae, Moş Ajun şi Moş Crăciun. Ei semnifică îmbătrânirea timpului şi sugereată apropierea morţii. În schimb, cei după Anul Nou (Sânvasile şi Sântion) sunt tineri şi cheflii, asemenea timpului din lunile ianuarie şi februarie. În zilele lor se fac ospeţe la care se mănâncă şi se bea peste măsură. Ceilalţi au diferite însărcinări: unii dezleagă limba păsărilor (Vlasie, Dragobetele), asigură liniştea şi odihna oamenilor (Sântoaderii), jalonează timpul unor îndeletniciri (Ziua Ursului reprezintă începutul anului viticol) sau patronează mai multe sectoare. De pildă, Trif Nebunul apare într-o triplă ipostază: patron al viţei de vie, al pomilor fructiferi şi al holdelor şi livezilor, stăpân al insectelor dăunătoare şi ocrotitor al lupilor. Acelaşi rol de protector al oamenilor şi al animalelor, al păsărilor de curte şi la recoltelor îl are şi Sf. Haralambie.

În concepţia arhaică, sintetizată şi aprofundată de I. Ghinoiu, anul era împărţit în patru perioade (copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea) care corespundeau cu vârstele omului. Evenimentele acestor perioade, numite anotimpuri, erau ordonate şi influenţate de sărbătorile celor două mari cicluri: familial şi calendaristic. Singura deosebire constă în durata acestor intervale: viaţa omului se consuma în câteva decenii, pe când evenimentele din cursul anului se petreceau în 365 sau 366 de zile.

Pentru locuitorii satului tradiţional, timpul avea valoare lucrativă. El era intim legat de întâmplările şi evenimentele derulate în viaţa lor (ocupaţii, preocupări) sau în natură (bioritmurile plantelor, animalelor şi păsărilor). De aici derivă denumirea sărbătorilor precum şi îndeletnicirile lor principale: agricultura şi păstoritul, din care s-au născut un calendar agrar şi unul pastoral. Celelalte activităţi rurale (pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul etc.) s-au suprapus, în general, peste cadrele de timp fixate de agricultori şi de crescătorii animalelor.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 29 august 2012 • Vizualizări: 21461