Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Originea calendarului
Scurtă evoluţie a calendarul până în ziua de azi
Cum e cunoscut, termenul "calendar" (din lat. calendarium= registru de datorii) şi în limba română are trei accepţiuni: 1. sistem de împărţire a timpului, întemeiată pe principalele fenomene astronomice (mişcarea de revoluţie a Pământului împrejurul Soarelui sau a Lunii în preajma Terrei, respectiv rotaţia Pământului în jurul axei proprii); 2. tablou cu zilele anului, indicând eventual comemorarea sfinţilor, sărbătorile eclesiale sau laice (când avem de-a face cu o prezentare de perete sau cu formatul unui almanah) şi 3. program sau folosire a timpului.

La început înregistrarea ori măsurarea "vremii ce vremuieşte" potrivit succedării zilelor şi nopţilor, s-a făcut pe degete de unde şi denumirea de decadă; spre pildă, lunile în calculul precolumbian Maya au câte 20 de zile. Totuşi de-a lungul mileniilor au fiinţat trei tipuri fundamentale de calendar: lunar, lunar-solar şi solar. În primul caz, fiecare lună începe cu "Lună nouă" după ce Luna plină a descrescut până la dispariţie şi durează alternativ 29/30 zile formând un an de 354 zile (cu un decalaj anual de peste 11 zile). Acest sistem calendaristic, bazat pe fazele lunii, a fost întrebuinţat cu predilecţie de arabi, de popoarele islamice în genere. După anul 662 (Hegira), a fost modificat devenind calendarul musulman. În al doilea caz, coroborând fazele lunii cu mişcarea aparentă a Soarelui, se ajungea la perioade de 19 ani din care 12 ani lunari cu câte 12 luni selenare şi 7 ani solari cu câte 13 luni; acest gen de calendar a fost utilizat în China, Babilon, Ţara Sfântă, Grecia, Roma, astăzi folosindu-se oficial în Izrael. Cât despre calendarul pur solar, fundamentat pe aparenta mişcare anuală a Soarelui, el are 12 luni (11 de câte 30/31 zile, una- februarie- de 28, cu recuperarea unei zile la 4 ani). El totalizează 365 sau 365¼ zile, fiind legat în antichitate (India, Egipt, America Centrală) de cultul solar.

Cum anticipasem, în Elada era en vogue calendarul lunar-solar, dar fiecare polis sau cetate poseda varietatea sa calendaristică. Din veacul al IV-lea î.Hr. numărarea anilor se ghida după înşiruirea olimpiadelor, una la 4 ani (prima a avut loc în 776 î.e.n.). În ce-i priveşte pe daco-geţi, dânşii erau familiarizaţi cu nu an lunar divizat în 8 perioade de câte 44 zile, cifra 44 supravieţuind- la români- în unele practici creştine, cum am constatat nu de mult (în Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara 1990, p. 57.). La Roma, cum spuneam mai sus , s-a adoptat din sec. VII î.Hr. un calendar lunar-solar, Anul Nou căzând pe data de 1 martie. Calendarul nostru prezent- de reţinut- derivă din calendarul roman corectat sau mai bine zis restructurat.

În anul 46 î.e.n. astronomul Sosigene din Alexandria, la porunca împăratului Iuliu Cezar, a compus calendarul cunoscut sub numele de iulian, după anul solar: 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 45-46 secunde. Acest calendar consta în succesiunea cvadrienală cu 3 ani de 365 zile şi al patrulea an de 366, încât în ultimul an al ciclului de 4, ziua a şasea de până la calendele lui Marte devenea dublă (bissextilis), Anul Nou debutând de la 1 ianuarie. Instituindu-se deci un an bisext tot la 4 ani, se ajungea la o durată medie a anului civil de 365, 25 zile. Or, anul real, cel astronomic al anotimpurilor (anul tropic), întemeiat pe mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, este în mod simţitor mai scurt (365, 24 zile). În cursul veacurilor, diferenţa n-a încetat să se amplifice: în sec. XVI ea atinge 10 zile. De aceea, încă în veacul al XIV-lea, la Bizanţ, învăţatul Nichifor Gregoras a înaintat împăratului un proiect de reformă calendaristică.

Datorită faptului că anul mediu al calenadrului numit iulian era mai mare decât cel ceresc cu 11' şi 15(14)", la fiecare grupă de 128 ani această formulă calendaristică rămânea în urma mişcării exacte a corpurilor celeste cu o zi. Din această pricină, în 325 d.Hr. când trecuseră trei etape de câte 128 ani de la aplicarea calendarului menţionat, el se afla în întârziere cu trei zile, prin urmare echinocţiul de primăvară (concept astronomic strict necesar pentru stabilirea datei Paştelui - fixat ab initio de către Sosigene la 24 martie) cădea în răstimpul sinodului de la Niceea cu trei zile mai timpuriu, adică în 21 martie. Sinodul a hotărât ca pe viitor data echinocţiului primăvăratic să fie considerată ziua de 21 martie. Pentru a se uniformiza momentul prăznuirii pascale în întreaga creştinătate s-a confirmat principiul următor (alexandin): Paştile se vor serba în prima duminică după luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară (variaţia, între 22 martie şi 25 aprilie).

În 1582, sub pontificatul lui Grigorie XIII, cu sprijinul astronomului Luigi Lilio asistăm la o nouă reformă, "gregoriană", ce restabileşte coincidenţa între anul convenţional şi cel astronomic (joi, 4 octombrie, a fost urmat de vineri, 15 octombrie). Astfel nu subzistă de acum înainte decât o infimă eroare, de ordinul a 1 zi în cca 3500 de ani. Această corijare - încetăţenită în ţările catolice - nu s-a acceptat îndată în Răsăritul Ortodox, ci abia la începutul veacului nostru. Japonia deja în 1873 a adoptat noua cronologie, iar în China, Turcia, Egipt după anul 1911. În mai toată lumea civilizată, în consecinţă, s-a împământenit acest sistem (mult perfecţionat) de diviziune şi evaluare a lui "cronos".

De remarcat că la Conferinţa panortodoxă de la Constantinopol (mai-iunie 1923) s-a statuat introducerea calendarului iulian adaptat, cu renunţarea la cele 13 zile de întârziere faţă de calendarul civil; a luat parte şi o delegaţie a Bisericii româneşti, alcătuită din arhim. Iuliu Scriban, prof. Dragomir Demetrescu şi sibianul Petru Drăghici ce a susţinut referatul principal privind schimbarea calendaristică. S-a asigurat coincidenţa anului civil cu cel tropic cu ajutorul unui sistem de eliminare a anilor bisecţi mult mai bun decât cel gregorian, întrucât el asigura concordia anului calendaristic cu cel solar pe un fragment temporal de aproximativ 44.000 ani! Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 1 octombrie 1924 să devină 14 octombrie, recunoscând deciziile conferinţei în cauză.

Au mai rămas cu calendarul neîndreptat, adică "stiliste", Biserica rusă, cea sârbă, ierusalimiteană, precum şi cea athonită. Celelalte Biserici ortodoxe au căzut de acord să menţină prăznuirea Paştelui şi a sărbătorilor ce depind de el după stilul vechi. În schimb ortodocşii de stil nou serbează Crăciunul, Boboteaza, Sf. Nicolae deodată cu romano-catolicii. Şi acum între cele două calendare există discrepanţa de 13 zile, Bisericile cu calendarul îndreptat serbează defapt Paştile conform pascaliei vechi, între 4 aprilie stil nou (data cea mai timpurie a Sf. Paşti) şi 8 mai stil nou (data cea mai târzie) care corespund datelor de 22 martie şi 25 aprilie din calendarul neîndreptat. Catolicii însă, aplicând recomandarea Sinodului I ecumenic potivit datelor calendarului îndreptat, prăznuiesc Paştele la 30 martie, adică în prima duminică de după lună plină pascală... De notat că în 1977, de exemplu, Paştile au coincis, la apuseni şi la răsăriteni.

Să adăugăm încă unele detalii semnificative legate de tema de faţă. În veacul VI, în Europa occidentală, monahul dobrogean Dionisie Exiguul a pus bazele cronologiei creştine, socotind- cu o greşeală de câţiva ani- că Iisus Hristos s-ar fi născut în 754 ab Urbe condita, când de facto evenimentul s-a petrecut în 749 sau mai exact 748; anul 754 a devenit anul I al erei noastre, recunoscut oficial de umanitatea modernă, în raporturile internaţionale.

În Ţara Românească, în evul mediu, se socotea că anul începe - după era bizantină ("de la facerea lumii", 5508 sau 5509 ani) - la 1 septembrie, acest stil fiind introdus în Moldova din 1572, iar în Ardeal, îndeosebi la români, din întâia decadă a veacului XVII. Începutul anului de la 1 ianuarie s-a practicat în Transilvania din sec. XIX iar în Principate (cel muntean şi moldav) s-a generalizat începând de la finele sec. XVIII. Cum se ştie, anul este divizat în luni, săptămâni şi zile. Lunile au conservat nomenclatura latinească, însă în Principate avem şi denumiri populare: ianuaria-gerar, februarie-făurar, martie-mărţişor (germenariu), aprilie-prier, mai-florar, iunie-cireşar, iulie-cuptor, august-gustar (măsălar), septembrie-răpciune (vinicer), octombrie-brumărel, noiembrie-brumar, decembrie-undrea (indrea).

Nu de mult, O.N.U. - deoarece nici un model cronologic nu s-a dovedit perfect, preconizează un an cu 4 trimestre de câte 13 săptămâni, cu echivalenţa stabilită între zilele săptămânii şi datele lunii şi, fireşte cu zile suplimentare (una în anii obişnuiţi, două în cei bisecţi). Pe de altă parte, voci pentru unificarea calendarului creştin se fac auzite din ce în ce mai des. Dar să nu uităm că tocmai în al XIV-lea veac bizantinul Nichifor Gregoras deja pomenit, într-o lucrare originală ce a prezentat-o în 1324 lui Andronic al II-lea, propunea ca "praznicul praznicelor" să aibă o dată fixă, în aşa fel încât să fie celebrat concomitent de toţi creştinii. Din păcate suveranul constantinopolitan, deşi era de acord cu înnoirea, n-a avut îndrăzneala să o pună în practică. Poate- la răscruce de milenii - se va împlini cel puţin acest deziderat.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Calendarul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Timişoarei pe anul de la Hristos 1998, anul al XIX-lea, Timişoara, pag. 58-61.

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 22 noiembrie 2010 • Vizualizări: 1878