Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Femeia bizantină şi cultura
Portrete de femei ce s-au remarcat în cultura bizantină, şi a căror influenţă se resimte şi astăzi într-o mai mică sau mai mare măsură
După unii savanţi, precum francezul Charles Diehl, civilizaţia Bizanţului a fost cea mai strălucită din Evul Mediu. Regretabil e faptul că documentaţia privind activitatea cultural-artistică a femeilor din cuprinsul renumitei împărăţii este insuficientă spre a ne face o imagine corespunzătoare asupra rolului acestora în cadrul a ceea ce numim „cultura in actu”. Sunt totuşi documentate, încă din perioada timpurie a Bizanţului, cazuri de femei-moaşe sau de doctoriţe[1]. S-a mai semnalat situaţia unei tinere ce preda lecţii de desen în Siria veacului al VII-lea. Fără a mai descrie hic et nunc dezvoltarea, implicit declinul, culturii bizantine în timp (cu urmările lor, fireşte), pe baza informaţiei disponibile vom creiona în continuare cele mai reprezentative figuri feminine din istoria spiritualităţii răsăritene.

Începem cu Hypatia, reputată filosoafă neoplatonică, pe deasupra matematiciană, directoarea Museion-ului sau universităţii ptolemeice alexandrine[2]. A fost ucisă de o adunătură de aşa-zişi creştini din Alexandria, în anul 416. Asasinatul în cauză „nu pare a fi total străin în anturajul lui Chiril[3], ierarhul locului. Episcopul Sinesie de Cirene i-a fost elev distinsei profesoare, păstrându-i – cât a trăit – o deosebită devoţiune; doctrina acestuia era o mixtură de neoplatonism, gnosticism şi creştinism.

Împărăteasa Athenais-Evdochia, fiică a unui sofist atenian şi soţia încreştinată a lui Teodosie II, cântase în versuri eroice biruinţele oştirilor împărăteşti asupra perşilor (Persica), traduse părţi din Vechiul Testament, aşezase în stihuri unele pasaje evanghelice, stârnind peste veacuri admiraţia unui Fotie (din sec. IX), dar opera sa cea mai însemnată rămâne poemul în trei cânturi (primul Faust), dedicat Sfântului Ciprian, istorisire minunată a tinerei creştine Iustina (Faustina, după alte versiuni) şi a faimosului vrăjitor din Antiohia. Versificând-o, Athenais a pus într-însa, cum au sesizat unii învăţaţi, ceva din destinul ei tragic. Se pare că a prelucrat şi Centones Homerici aparţinând episcopului Patricius. De altfel, întreaga operă, poetică a Evdochiei Athenais a fost concepută în manieră homerică. Să nu uităm că Goethe, pentru Faustul său, s-a inspirat din I-ul Faust ce a circulat, în traducere, în Apusul Europei. Totodată Evdochia a stimulat pe soţul său imperial să reorganizeze în 425 Universitatea constantinopolitană. Dar în privinţa religiei, cultivata împărăteasă a trădat cauza ortodoxă, sprijinind pe unii eterodocşi (nestorieni şi monofiziţi). Acuzată de infidelitate conjugală – povestea cu Paulin –, ea se retrage la Ierusalim unde trece la Domnul în 20 octombrie 460, fiind înmormântată în bazilica „Sf. Ştefan“, ctitoria sa. Înainte de obştescul sfârşit, a mărturisit duhovnicului că nu a fost vinovată, dânsa căzând victimă unei defăimări răuvoitoare[4].

Descendentă a lui Anicius Olybrius, imperator peste Occident câteva luni în 472, Anicia Juliana (+528) a ridicat şi înzestrat unele biserici în Constantinopol, a corespondat cu papa Hormisdas ca să-l ajute a pune capăt schismei akakiene, în plus a comisionat alcătuirea unui manuscris de mare preţ, cunoscut sub numele de Manuscrisul lui Dioscoride de la Viena, un ierbar aflător azi în „Österreichische Nationalbibliothek[5].

O poetă cu extraordinar talent, după expresia lui K. Krumbacher, Kasiaa fost o femeie inteligentă, însă neobişnuită, în care s-au unit o sensibilitate delicată şi o profundă religiozitate, cu o francheţe debordantă şi o uşoară înclinaţie spre defăimare feminină[6]. În urma unui autentic concurs de frumuseţe, ea a fost desemnată – după datina împământenită în ultima vreme la Bizanţ – candidată la demnitatea de soţie a lui Teofil (829-842) care, cu un măr de aur în mână, a provocat-o: „Prin femeie s-au ivit cele rele“ (prin păcătuirea Evei); răspunsul prea prompt: „Însă tot printr-o femeie (Fecioara Maria) se naşte şi Binele“, l-a determinat pe împărat să aleagă o altă „nimfă“, pe Teodora viitoarea restauratoare a iconoduliei. În mănăstire, va compune imne religioase, epigrame et alia. Un cânt al ei, Paralelă între Imperiul roman şi Împărăţia lui Hristos, aşează în contrast politeismul din timpul lui Augustus şi monoteismul adus de Iisus[7]. În anul 1950 un scriitor elen, Russos, a dat teatrului o piesă închinată Kasiei; finalul este însă foarte romanţat: monahia Kasia ar fi asistat la ultimele clipe ale bazileului iconoclast Teofil, convingându-l să revină la dreapta-credinţă[8].

Irina Ducas (Dukaina-Dukena), răposată în anul 1123, ex-soţie a împăratului Alexis Comnenul, călugăriţă, s-a remarcat prin elaborarea unui vestit typikon (regulament) pentru mănăstirea sa Kecharitomeni; e vorba de 60 pagini tipărite, conţinutul lor atrăgând atenţia bizantiniştilor. Manuscrisul se conservă în Biblioteca Naţională din Paris. Aceeaşi Irină a corespondat cu Manuil Straboromanos, cu arhiepiscopul Teofilact al Ohridei, Manuil Italikos şi cu Teodor Prodromos, impulsionând în subsidiar pe Nichifor Briennios (soţul Anei Comnena) să scrie cronica sa[9].

Soacra celebrei Ana Comnena, despre care vom vorbi mai jos, pe nume Maria de Alania (sec. XI), a fost apreciată – între alţii, pentru pregătirea sa intelectuală – de către Teofilact, arhiepiscopul Ohridei[10].

Personificarea prin excelenţă a civilizaţiei bizantine din veacurile XI-XII este fiica atât de înzestrată şi atât de veleitară a lui Alexie I, Ana Comnena (1083-1153). Ea a redactat Alexiada (pentru anii 1069-1118), primul monument însemnat al renaşterii literare din răstimpul comnen. Dotată cu o cultură extrem de largă şi recurgând la un idiom preţios, ea face mereu referiri la diverse sectoare: astronomie, medicină, teologie. Autoarea însăşi ne spune în introducerea cărţii sale că a studiat în profunzime limba elină şi retorica, că a citit atent şi operele lui Aristotel şi Platon, că şi-a cultivat spiritul în quadriviumul ştiinţelor. Alexiada este o capodoperă a literaturii „greceşti“, mult răspândită în epocă, tradusă în mai toate limbile de cultură şi lecturată cu cel mai viu interes şi astăzi; este totodată un elogiu necontenit adus tatălui său („al 13-lea apostol“!), dar şi o emoţionantă frescă a timpului, deşi cu unele inexactităţi. În ultimele pagini ale lucrării sale, savanta Comnenă (la 1148, când îşi încheie scrierea) vorbeşte despre „circulaţia sângelui în artere“. Cum se ştie, în 1553 spaniolul Miguel Serveto – pionier în studiul circulaţiei sangvine (urmat de englezul W. Harvey: 1578-1657; chinezii o cunoşteau cu două milenii înainte) – e ars pe rug: negase dogma Trinităţii, ceea ce deranjase pe Calvin.

Pentru noi, românii, opera Anei Comnena este interesantă şi pe motivul că ne oferă date despre ascendenţii noştri. Aşa, în capitolul 10 apare numele fruntaşului dobrogean Pudilos, Pudilă sau Budilă (trăitor în sec. XI). În acelaşi veac, la 1098, notează tot autoarea noastră, au năvălit în statul bizantin cumanii şi „dacii“; nu este exclus ca sub această denumire arhaizantă să fie cuprinşi şi românii, şi pecenegii nord-dunăreni[11].

Contemporană cu Ana Comnena, sebastokratorissa Irina Comnena, cumnata împăratului Manuil I Comnenul, a încurajat creaţia celor doi Prodromi, a lui I. Tzetzes sau C. Manasses; era conducătoarea unui cerc literar[12].

Nepoată a împăratului „unionist“ Mihail VIII, Teodora Raoulaina-Raulena (cu numele întreg: Teodora Paleologhina Cantacuzina Raoulaina), decedată în 1300, s-a manifestat drept o mare bibliofilă, dar şi ca antiunionistă convinsă; avea o bibliotecă importantă. A achiziţionat un valoros manuscris din Tucidide, a copiat – între altele – manuscrisul Oraţiilor lui Ailios Aristeides (Vat. gr. 1899), a patronat un grup de 15 codice liturgice de lux, a redactat vieţi de sfinţi, implicându-se (cum am anticipat) şi în politică, nefiind de acord cu apropierea de Roma veche. Cercul său literar era frecventat de Nichifor Chumnos, Maxim Planudes, patriarhul Grigorie II al Constantinopolului[13].

De subliniat faptul că, în ce priveşte copierea unor manuscrise, s-a ilustrat şi Irina, odrasla lui Teodor Hagiopetritas, vieţuitor în al XIII-lea veac[14]. Un avantaj cultural deosebit poseda o altă Irină, Irina Choumnaina (Humnena) Paleologhina, fiica lui Nichifor Chumnos (+1327), om de stat, –premier, la un moment –, scriitor, poet. Fosta soţie a despotului Ioan Paleologul, Irina a înfiinţat cunoscuta mănăstire a Mântuitorului „Philanthropos“, a cărei egumenisă va deveni. În contextul controverselor doctrinare, s-a arătat ca o adevărată antipalamită[15]. A trecut în eternitate în anul 1355.

Multă ştiinţă de carte avea şi Ana Tornikina (de la jumătatea secolului al XIV-lea)[16]. De asemenea în veacul al XIV-lea a trăit şi Evdochia Paleologhina, renumită prin frumuseţea, cultura şi elocinţa ei, fiind comparată de ilustrul Nichifor Gregoras[17] cu Hypatia egipteana, pe care am menţionat-o mai la începutul expunerii de faţă.

Cele de mai sus sunt portrete, mai mult sau mai puţin conturate (pe măsura ştirilor de care dispunem), din galeria personalităţilor Bizanţului, care au influenţat într-un chip sau altul evoluţia cultural-spirituală a societăţii respective.

Note

1. ^ A.E. Laiou, The Role of women in Byzantine Society, în „XVI. Internationaler Byzantinistenkongress“. Akten I/1. Wien 1981, p. 245.
2. ^ E. Bréhier, La civilisation bizantine (ed. a doua), Paris 1970, p. 102-103; N. Bănescu, Chipuri din istoria Bizanţului, Bucureşti 1972, p. 15-19; The Oxford Dictionary of Byzantium (ed. Al. Kazhdan et allii), New York-Oxford 1991, vol. II, sub verso (în continuare ODB); R. Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Bucureşti 2003, p. 366.
3. ^ I.G. Coman, Patrologie, II, Bucureşti 1988, p. 287.
4. ^ Detalii la: H.G. Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, München 1959, p. 204; Ch. Diehl, Figuri bizantine, I (trad. rom.), Bucureşti 1969, p. 195-215; ODB, I, sub voce; V.V. Muntean, Bizantinologie, I, Timişoara 1999, p. 85; R. Rus, op. cit., p. 230.
5. ^ ODB, I, p. 99; G Cavallo (coord.), Omul bizantin, trad. rom., Iaşi 2000, p. 157-158.
6. ^ K. Krumbacher, Geschichte der bizantinischen Litteratur (527-1453), a doua ediţie, München 1897, p. 715-716; H.G. Beck, op. cit., p. 519.
7. ^ D. Balanos, Oi byzantinoi ekklesiastikoi syngrapheis (800-1453), Atena 1951, p. 65-67; S. Impellizzeri, La letteratura byzantina, Milano 1975, p. 294-295.
8. ^ N.Ş. Tanaşoca, Literatura Bizanţului, Bucureşti 1971, p. 402; ODB, II, p. 1109-1110; V:V: Muntean, op. cit., p. 129.
9. ^ H.G. Beck, op. cit., p. 647; Ch. Diehl, op. cit., II, p. 112; A.E. Laiou, op. cit., p. 251; ODB, II, p. 1009.
10. ^ Patrologia Greacă 126, 265; Laiou, stud. cit., p. 253.
11. ^ ODB, II, p. 1142; V.V. Muntean, op. cit., p. 19, 28 şi 29 (cu bibliografie).
12. ^ A.E. Laiou, op. cit., p. 253; ODB, II, p. 1142.
13. ^ H.G. Beck, op. cit., p. 698; A.E. Laiou, op. cit., p. 256; G. Cavallo, Il libro come oggetto d’uso nel byzantino, în „XVI. Internationaler Bizantinistenkongress“ (cit), I/2, p. 409; ODB, III, p. 1772.
14. ^ Cavallo, Omul bizantin (cit.), p. 157.
15. ^ Beck, op. cit., p. 215 şi 780; A. Laiou, op. cit., p. 251.
16. ^ Laiou, op. cit., p. 257.
17. ^ I, 293-294 (ed. Bonn); N. Bănescu, op. cit., p. 19.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial-Fara Opere Derivate

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 22 martie 2010 • Vizualizări: 2634