Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Cine a fost, de fapt, Leonțiu de Bizanț?
Precizări istorice cu privire la identitatea lui Leonțiu de Bizanț, teolog ce a introdus termenul de enipostaziere pentru a evita confuzia dintre "unirea după ipostas" și "unirea după natură"
Cu toate că, în anul 1984 la Atena, i-a fost închinată controversatului Leontios Byzantios o disertaţie doctorală de către părintele Ilie Frăcea, „examinarea sa critică” (kritike theorese) considerăm că n-a rezolvat plenar chestiunile legate de subiect. De aceea – în articolul de faţă – vom căuta să aducem unele întregiri şi precizări.

Respectiva teză de doctorat a încercat să respingă, înainte de toate, identificarea lui Leonţiu „bizantinul” cu Leonţiu „scitul”, menţionat în anturajul aşa-numiţilor „Călugări sciţi” şi care în 519 călătoreau în Cetatea Eternă spre a dobândi recunoaşterea formulei lor teopashite (theoanthropopashită – la I. Holubeanu, Dionysius Exiguus şi monahismul dobrogean, în „Studia historica et theologica”, Iaşi, 2003, p.237). „Unul din Treime a suferit (sau a pătimit) cu trupul”. În al doilea rînd, autorul nostru s-a străduit să demonstreze că Leontios de Ierusalim şi Leontios de Constantinopol sunt una şi aceiaşi persoană. În temeiul acestei susţineri, în rândul lucrărilor aparţinând lui Leonţiu de Bizanţ dumnealui a introdus următoarele titluri: Respingerea şi biruinţa asupra tuturor ereziilor; Înlăturarea raţionamentelor lui Sever al Antiohiei; Contra monofiziţilor şi tratatul Împotriva nestorienilor (ultimele două aparţinând de fapt lui Leontie din Cetatea Sfântă, cum vom vedea).

Schiţa biografică oferită (p. 270 şi urm.) ne informează că alcătuitorul acestor opere s-a născut la Constantinopole între anii 480 şi 485, decedând în 542/543, în timp ce prima anexă rezumă pe coloane poziţia a şase cercetători (Fr. Loofs, W. Rugamer, S. Rees, B. Altaner, E. Schwartz, V. Grumel) în legătură cu echivalarea lui Leonţiu de Bizanţ cu „călugărul scit”. Mai departe sunt sintetizate punctele de vedere ale specialiştilor Loofs, Rugamer, M. Richard, Rees, D. Evans şi B. Daley cu privire la Leontios de Bizanţ şi Leontios „origenistul”. Patru procese-verbale ilustrează participarea lui Leonţiu de Bizanţ la Sinodul din 536, alte trei cuprind „Libellus” sau declaraţia monahilor din Răsărit către papa Agapet, patriarhul Mina şi către Iustinian cel Mare. Ultima anexă redă concluziile patrologilor privind cronologia lucrărilor lui Leonţiu.

La data elaborării tezei, apăruse deja în engleză şi franceză studiul lui John Mayendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană (Bucureşti, 1997, p. 78), în care pe mai multe pagini se face dinstincţia clară între Leonţiu de Bizanţ şi Leonţiu „ierusalemitul”, cu încheierea că hristologia lor „este radical diferită”. De asemenea, mai nou, în The Oxford Dictionary of Byzantium (ed. Al. Kajdan ş.a., New York-Oxford, 1991, vol. II, p. 1231) ne întâmpină două medalioane, unul consacrat lui Leonţiu „of Byzantium”, altul, celuilalt: „of Jerusalem”, fireşte, cu bibliografia aferentă şi cu delimitarea operelor. De altfel şi P. Hristou în Elliniki Patrologia, V, Tesalonic, 1992, p. 157, susţine acelaşi lucru, precum şi Handbuch der Kirchengeschichte (ed. H. Jedin), II/2, ed. 2, Freiburg-Basel-Viena, 1990, p. 343. Aşadar, problema sub acest aspect e în mare limpezită, cum am constatat supra, specialişti de marcă fiind de acord cu separarea celor doi Leontie; în aceeaşi direcţie a pledat mai demult şi cunoscutul bizantinist italian S. Impellizzeri (La letteratura bizantina, Florenţa-Milano, 1975, pp. 189-192). În plus, din Corpus Leontianum a fost eliminată scrierea „De sectis”, fiind atribuită lui Teodor de Rait.

Pe de altă parte, renumitul patrolog Ioan G. Coman optând pentru identificarea lui Leontie bizantinul cu „scitul” sau dobrogeanul, îmi preciza (într-o scrisoare din 3 mai 1982) unele ca acestea: „Argumentele lui B. Altaner n-au valoare mare (…). Confruntaţi pe Fr. Loofs cu Altaner şi cred că veţi ajunge la concluzii neaşteptate. Nu e exclus ca Leonţiu din prefeţele lui Dionisie cel Mic să coincidă cu Leonţiu de Bizanţ, dacă nu cel puţin unele din ideile dogmatice ale acestuia coincid sau sunt formulate asemănător cu acelea ale călugărilor sciţi, în primul rând ale lui Ioan Maxenţiu, Petru Diaconul, Ioan de Tomis şi Ioan Cassian. Un lucru este absolut sigur, anume că toţi aceşti călugări teologi sau episcopi sunt antinestorieni înverşunaţi, adică exact ceea ce era şi Leonţiu de Bizanţ. Dar mai trebuie căutate şi alte argumente” (v. şi Idem, Scriitori teologi în Scythia Minor, în vol. De la Dunăre la Mare, Galaţi. 1977, p. 74).

După I. I. Russu (Elemente traco-getice în Imperiul roman şi în Byzantium, Bucureşti, 1976, p. 90), argumentul hotărâtor care probează că Leonţiu nu s-a născut pe Bosfor, ci în Sciţia, este înrudirea cu familia Patriciolus-Vitalianus, ai cărei membri erau toţi originari din Moesia Inferior, de unde purced spre Byzantion abia pe la sfârşitul veacului V şi mai târziu: „asemenea înrudire era de natură gentilică, încât cele constatate în privinţa etnicităţii lui Vitalian (vestitul general n.n.), se aplică şi lui Leontius, numit „monachus de Scythia”, obârşia etnică trecând neobservată în lumea clericală; deosebirile de neam şi limbă dispăreau în marea comunitate social-spirituală a creştinismului ecumenic”. În acelaşi sens a scris şi reputatul dogmatist D. Stăniloae (în „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4/1985, p. 211, şi în Sf. Maxim Mărturisitorul: Scrieri, partea a doua, Bucureşti, 1990, p. 5).

Un contraargument esenţial ar fi – după I. Frăcea – că cei doi călugări asiţi Ioan şi Leontios, cărora le erau dedicate tâlcuirile din scrierile Sf. Chiril al Alexandriei de către Dionisie Exigul, „neştiind greceşte, nu puteau să le citească în originalul grec” (cf. rev. „Altarul Banatului”, nr. 9-10/1990, p. 49, n. 2 a). Răspundem cu sublinierile a trei recunoscuţi specialişti. Primo: după V. Schurr, monahii scitani Ioan şi Leontie ştiau bine greceşte; prin cererea lor ei urmăreau doar să confere autoritate respectivelor scrieri dogmatice, legându-le de Dionisie Exigul, nume bine cunoscut la Roma, după ce fusese tăgăduită valoarea fragmentelor patristice invocate de dânşii în favoarea formulei lor theoanthropopaschite (apud I. Holubeanu, op. Cit., p. 250, n. 186). Secundo: John A. McGuckin (în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4/1988, p. 113), vorbind de aceiaşi „călugări sciţi” ajunşi la Roma în 518 sau 519 (în scopul aprobării papale a formulei lor doctrinale) arată că au fost consistent ajutaţi de compatriotul lor de acolo, monahul Dionisie Exiguus care a căutat să le susţină cauza tâlcuind în latină „texte reprezentative pentru uzul clerului apusean”. Tertio: I. G. Coman („Şi Cuvântul trup s-a făcut”. Hristologie şi mariologie patristică, Timişoara, 1993, pp. 232-233), remarcă, la rându-i, următoarele: faptul că Ioan şi Leonţiu au solicitat lui Dionisie cel Mic ca să tâlcuiască din elină în latineşte „unele piese din corespondenţa hristologică a Sfântului Chiril Alexandrinul, nu înseamna că cei doi nu ştiau greceşte, ci aveau nevoie stringentă de acrivia lingvistică şi dogmatică a tratatului scriitorului pe care numai Dionisie putea să o redea; versiunea latină era apoi necesară pentru masa monahilor sciţi, recrutaţi probabil din medii profund romanizate”.

Sunt (cele deasupra) aprecieri care se complementează în mod fericit. Evident, investigaţiile – implicit probele – trebuie amplificate, în vederea soluţionării definitive a complexei cercetări ştiinţifice „Leontiosforschung”.


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 10-12/2004, Timișoara, pag. 87-89.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 2 noiembrie 2010 • Vizualizări: 2394