Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Naşterea Domnului. Bogăţii semantice, lingvistice, biblice (câteva precizări)
Numele de Crăciun este unul vechi românesc. Ceea ce atrage atenţia la acest nume este faptul că a cunoscut o dezvoltare mai mare în direcţia numelor de familie, a toponimiei şi a toponimiei şi a numelor de flori care se deschid în preajma Crăciunului, note semnificative pentru vechimea lui în limbă.
Apropierea fiecărei ierni descoperă noi valenţe sărbătoreşti, astfel că astăzi, mai bine ca oricând, am uitat de feeria praznicului Naşterii Domnului, figura şi semnificaţia Crăciunului şi toate obiceiurile legate de această mare sărbătoare a creştinătăţii. Adevăratul Crăciun se petrece în familie. Adevărata familie e la ţară. Adevărata ţară e în România[1].

Ne-am oprit în acest demers la dezvelirea celor patru substraturi ale sărbătorii: etimologic, biblic, etnologic-folcloric şi onomastic.

Primul substrat, cercetat de specialiştii în domeniu, este cel etimologic, poate cel mai spectaculos prin rezultatele obţinute. Termenul de Crăciun provine din ucraineanul korocun care înseamnă pâine care se făureşte pe 24 decembrie, deci o pâine rituală[2]. În forma veche rusească, cuvântul are sensul de ,,solstiţiu de iarnă”[3]. Slavistul din sec. al XIX-lea, A. A. Potebnea observa, la rândul său, că termenul de Crăciun semnifică nu numai pâinea, ci şi snopul de grâu[4]. În gândirea tradiţională românească, potrivit opiniei etnologului Ioan Viorel Boldureanu, bobul de grâu îl simbolizează pe Mântuitorul Hristos. O acceptare a acestei ipoteze adusă de cercetătorul timişorean, este dată de semnificaţia termenului de Crăciun, cercetat de filologul slavist A. I. Petruszewicz care a descoperit în acest etimon, ,,soarele de iarnă”[5].

În filologia românească, între etimoanele cuvântului Crăciun, le enumerăm pe cele mai apropiate măcar ca semnificaţie de sărbătoarea Naşterii lui Hristos:

1. incarnationem, prezentat în Lexiconul de la Buda.
2. carnationem, crescionem şi coraptionem, în Glossariu lui A. T. Laurian şi I. C. Massim
3. calationem, propus de P. Pahahagi, etimon suţinut şi de Sextil Puşcariu. Semnificaţia acestei ipoteze ar desemna chemarea poporului din partea pontificilor la o zi întâi a lunii spre a i se aduce la cunoştinţă sărbătorile din cursul lunii. Cu deosebire era sărbătorită această calatio la 1 Ianuarie, ziua în care se serba odinioară şi Crăciunul românesc[6].
4. creationem, propus de Aron Densusianu. Acest etimon a fost susţinut şi impus prin autoritatea fiului său, Ovid Denusianu, şi de către elevul acestuia, Alexandru Rosetti, în mai multe ocazii. La acest etimon au aderat Petru Caraman, Haralamb Mihăescu, Gheorghe Ivănescu şi Iancu Fischer. Etimonul propus are înţelesul de ,,creaţie” sau ,,naştere”. Opinia este întărită de latinistul ieşean, Traian Diaconescu, care vede în Crăciun o sărbătoare a Creatului, dar şi a Creaţiei[7].

O altă origine a cuvântului ar fi posibilitatea de a fi un împrumut din limba tracilor, în care, albanezul kercun înseamnă ,,ciot, buturugă”. Sărbătoarea fiind seara buturugii, buturuga de Crăciun, noaptea butucului. În societatea pastorală, buturuga aprinsă este indispensabilă în nopţile de veghe ale sărbătorilor. Credinţa focului nestins, a buturugii care arde continuu, în noaptea Crăciunului, este răspândită la aproape toate popoarele din Europa. În aromână e folosit cu sensul de ,,buche” (de Noel)[8].

II. Al doilea substrat al sărbătorii, îl reprezintă tradiţia biblică consemnată în paginile Sfintei Scripturi, atât în Vechiul, cât mai ales în Noul Testament.
Naşterea minunată, supraomenească a Fiului lui Dumnezeu a fost pregătită începând cu primele pagini ale Vechiului Testament. Ne vom opri la doar doi prooroci: Isaia şi Miheea. Marele prooroc Isaia dă importante informaţii cu privire la Fecioara Maria, maica lui Iisus: ,,Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”. (7,14); calitatea de conducător spiritual al lui Mesia: ,,Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui, şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să vie”. ( 9, 5). Sfântul Vasile cel Mare consideră ultima profeţie, o continuare a primei. La titulatura de Emanuel se adaugă cele din cap. IX, 5-6. Teodoret al Cirului vede în atributele de aici, un comentariu la Emanuel din textul mesianic de la 7, 14, completându-se ,,cu noi este Dumnezeu” cu ,,Dumnezeu tare” ceea ce înseamnă că nu va fi subordonat puterii altuia, ci va domni singur peste toţi[9].
Mihea aminteşte şi locul naşterii lui Mesia: ,,Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei”. (5. 1). Betleemul deşi este o localitate mică ca întindere geografică şi importanţă economică, autorul profeţiei scoate în evidenţă rolul spiritual al aşezării, Betleemul este casa pâinii (,,bet”=casă; ,,lehem”=pâine), un sat din regiunea Iuda. În vechime se numea Efrata. Pentru a nu se confunda această localitate cu o alta care purta acelaşi nume, din ţinutul Zabulon (Cf. Iosua 19, 15), se precizează că Betleemul este una şi aceeaşi localitate cu Efrata (câmpul pâinii) de altădată[10].

Sfintele Evanghelii de la Matei şi Luca descriu evenimentul naşterii minunate. Astfel, Sf. Ev. Matei insistă şi reuşeşte să ilustreze firea divină a Mântuitorului: naşterea supraomenească din fecioară (1, 18); steaua minunată (2, 2); arătarea în vis a îngerului Domnului (1, 20); amintirea unor profeţii mesianice: Is., 7, 14; Fac., 49, 10. În antiteză, Sf. Ev. Luca insistă pe creionarea firii omeneşti a Mântuitorului: poziţionarea istorică a Naşterii, în timpul lui Octavian August şi a guvernatorului Siriei, Quirinus (2, 1-2); efectuarea unui recensământ (2, 3); culcarea pruncului în iesle (2,7), lauda păstorilor (2, 16-18), circumciziunea (2, 22).
Din datele furnizate de cei doi evanghelişti sinoptici putem înfăţişa în ochii sufleteşti Naşterea minunată a Mânuitorului nostru Iisus Hristos astfel: Iisus S-a născut deci la Betleem, în provincia Iudeea, când împărat al Romei era Octavian, nepotul lui Iuliu Cezar, supranumit ,,Augustus” adică ,,Sacrul” sau ,,Ilustrul” (27-14 î. Hr), guvernator al Siriei era Publius Suplicius Quirinius (10 î. Hr-9 d. Hr), iar Irod cel Mare (37 î. Hr-4 d. Hr) era ultimul rege tributar al romanilor al întregii Palestine. Regatul său cuprindea: Idumeea, Iudeea, Galileea, Pereea, cu Decapole, Gaulanitida, Itureea, Auranita, Trahonitida şi Betaneea[11].
Familia Sfântă, din pricina recensământului Romei impus de Octavian, a trebuit să părăsească Nazaretul pentru a se întoarce în satul natal al dreptului Iosif, Betleem, ,,Cetatea lui David” din provincia Iudeea, la 10-12 km., sud de Ierusalim. Aici, după un lung drum ce a însumat 150 km, Fecioara Maria L-a născut pe Mântuitorul Hristos. Locul naşterii a fost stabilit de Iustin Martirul şi Filozoful, Origen şi Cels într-o peşteră care în locurile muntoase se întrebuinţa pentru turme[12].

Cerul şi pământul se bucura de această minunată Naştere, îngerii dădeau mărire lui Dumnezeu: ,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc., 2, 14), în timp ce pe pământ păstorii şi magii s-au închinat Pruncului aşezat în ieslea animalelor: ,,Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând visteriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă”. (Mt., 2, 11).

Primind de la magii Orientului date despre naşterea Pruncului, Irod a convocat sinedriul din Ierusalim (Mt., 2, 4-5), punând la cale identificarea pruncului care a mers până la uciderea tuturor pruncilor nou-născuţi (Mt., 2, 16-18), în timp ce Familia Sfântă s-a refugiat în Egipt. La reîntoarcere nu se aşază la Betleem, fiindcă rege al Ierusalimului era Arhelau (4 î.Hr.-6 d.Hr), fiul lui Irod, ci la Nazaret, în Galileea.

Un călugăr din Sciţia, trăitor la Roma, Dionisie cel Mic (Exiguul) a calculat data naşterii lui Iisus în funcţie de întemeierea Romei, fixând-o la 25 martie 754 ab urbe condida[13].

III. Al treilea substrat este cel etnologic-folcloric, astfel că diferite povestiri, tradiţii orale întregesc înţelegerea semnificaţiei sărbătorii Crăciunului. Nu ne vom opri la alaiul tradiţilor care îmbogăţesc praznicul Naşterii: timpul şi pregătirea sărbătorii din punct de vedere al culturii tradiţionale, amintirea Moşului Crăciun şi semnificaţia simbolică a bradului de Crăciun, prezenţa tradiţilor orale: Colinda, Pluguşorul, Sorcova, unele cu infiltraţii din lumea păgână sau a alimentelor rituale. În cele ce urmează vom reda însă o legendă consemnată de folcloristica românească de identificare reală a personajului Crăciun şi câteva scurte consideraţii cu privire la vârsta personajului cu pricina.

Povestea culeasă de Tudor Pamfilie, cu mai multe variante istoriseşte despre existenţa a două personaje: Crăciun şi Crăciunoaie: ,,Venindu-i Sfintei Fecioare vremea să nască, a fugit de la casa părintească şi s-a oprit la gospodăria a doi bătrâni – Crăciun şi Crăciunoaie – oameni cumsecade de altfel, dar care cu niciun chip n-au vrut s-o primească în casă, spre a nu le spurca cuprinsul cu naşterea unui prunc zămislit din greşeală. De aceea, închizându-i uşa, Maria fecioară, simţindu-se cu totul neputincioasă de a merge înainte, s-a tras într-un şopron de vite, unde s-a şi culcat în ieslea boilor, în paie. Aici, începând durerile naşterii, Maica Domnului a purces a se văita. Crăciunoaie, auzind-o şi ştiind ce înseamnă o naştere de copil, i s-a făcut milă de dânsa şi, fără a vesti pe Crăciun –unchiaşul–, a ieşit afară şi s-a dus la Sf. Fecioară în iesle. Acolo a ajutat-o la naştere, a tăiat buricul pruncului, a culcat lăuza pe paie şi a învelit-o, cu un cuvânt, a îndeplinit tot rostul moşitului. După aceasta a mers în casă şi i-a spus lui Crăciun:
-Uite aşa şi aşa. Fecioara izgonită de noi s-a dus în ocolul vitelor şi acolo a născut. Ce puteam face eu altceva decât s-o ajutorez?

Unchiaşul ei însă nu era om de înţelegere. A apucat pe babă de mână, a adus-o la tăietor şi acolo i-a ciuntit mâinile din glezne; apoi, înspăimântat de aceste toate câte s-au întâmplat la casa lui, a plecat şi s-a dus în sat. În urmă, moaşa Crăciunoaie a umplut cum a putut un ceaun cu apă, l-a pus cu gura pe foc şi când a crezut că apa este numai bună pentru scăldătoare, i-a spus Maicii Domnului să încerce apa şi să vadă cum este. Maica Domnului însă i-a răspuns:
-Încearcă şi dumneata, moaşă Crăciunoaie!

Crăciunoaie vârâ mâinile amândouă în apă şi deodată văzu că partea tăiată îi creşte la loc mult mai curată şi mai frumoasă ca la început. De la această minune se crede pretutindeni că moaşele au mâini de aur curat
[14].

Bătrâneţea Crăciunului este arătată prin prezenţa în calendar la sfârşitul anului, astfel că în calendarul popular avem sfinţi tineri în preajma Anului Nou, maturi în timpul primăverii, verii şi toamnei, şi sfinţi vechi în iarna anului. După cum remarca Ioan Ghinoiu, sfinţii repartizaţi pe zilele calendarului popular sunt tineri, maturi şi bătrâni, în funcţie de norocul avut de aceştia la împărţirea sărbătorilor, mai aproape sau mai departe de Anul Nou. Cei serbaţi în preajma Anului Nou sunt tineri, cei serbaţi la finele anului sunt bătrâni. Simultan cu scurgerea timpului sfinţii se maturizează, pentru ca spre sfârşitul anului să domine generaţia sfinţilor-moşi: Moş Nicolae, Moş Ajun, Moş Crăciun[15].

IV. Ultimul substrat de cercetare al sărbătorii, poate şi trebuie să fie cel onomastic. Numele de Crăciun este unul vechi românesc. Ceea ce atrage atenţia la acest nume este faptul că a cunoscut o dezvoltare mai mare în direcţia numelor de familie, a toponimiei şi a toponimiei şi a numelor de flori care se deschid în preajma Crăciunului, note semnificative pentru vechimea lui în limbă[16]. Ca nume de persoană este înregistrat în anul 1452 şi 1500 în Ţara Românească şi Moldova. Astăzi, îl găsim mai ales ca nume de familie: Crăciun, Crăciunaş, Crăciună, Crăciuneanu, Crăciunel, Crăciunescu, Crăciunica, Crăciunică, Crăciuniţă, Crăciunoiu[17].

Note

1. ^ Ion Mureşan, O murit toţi oamenii, în ,,Evenimentul zilei”, Ediţia de Transilvania, 27 decembrie, 2002, p. 1; după O. Hedeşan, Lecţii despre calendar, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p. 43.
2. ^ Valentin Bugariu, Mărturii lingvistice-începuturile limbajului liturgic românesc, în rev. ,,Lumina Divină”, Timişoara, 2004, nr. 265, p. 15.
3. ^ Simona Goicu, Termeni creştini în onomastica românească, Editura Amphora, Timişoara, 1999, p. 21. (Se va prescurta în continuare, Termeni creştini).
4. ^ Simona Goicu, Termeni creştini, p. 22.
5. ^ Ibidem, p. 23.
6. ^ Simona Goicu, op.cit., p. 26.
7. ^ Traian Diaconescu, Motivaţia semantică a cuvântului românesc Crăciun ,,Noel”, în ,,Anuar de Lingvistică”, Iaşi, 1988-1991, p. 62.
8. ^ Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 137.
9. ^ Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 73.
10. ^ Ibidem, p. 119.
11. ^ Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 233.
12. ^ Iuliu Olariu, Manual exegetic la Sfânta Scriptură a Testamentului Nou. Sinopticii, vol. I, Tipografia Diecezană, Caransebeş, 1894, p. 441.
13. ^ Ion Bria, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 24.
14. ^ Tudor Pamfilie, Sărbătorile la români. Crăciunul, Bucureşti, 1914, p. 113, după Simona Goicu, Termeni creştini, p. 37.
15. ^ Otilia Hedeşan, Lecţii despre calendar, p. 104.
16. ^ Aurelia Bălan Mihailovici, Dicţionar onomastic creştin. Repere etimologice şi martirologice, Editura Minerva, Bucureşti, 2003, p. 123.
17. ^ Aurelia Bălan Mihailovici, op. cit., p. 125.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XIV, nr. 12 (166), decembrie, 2008, Caransebeş, pp. 5-7.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 2 aprilie 2010 • Vizualizări: 1997