Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Tradiţii şi legende despre întemeierea mănăstirii Călugăra
Mănăstirea Călugăra întemeiată şi atestată documentar abia din 1859, locaş monahal care menţine o veche tradiţie a vieţii monahale, din zona Oraviţei, care străjuieste duhovniceste Banatul montan.
La doi kilometri spre răsărit de comuna Ciclova Montană, izolată de zgomotele lumii în inima unor codri seculari se afla Mănăstirea Călugara. Adăpostită la picioarele unei stânci de aproape o mie de metri (stânca Rolului) care se înalţă deasupra lor ca un perete abrupt sprijinind parcă tăriile cerului. Tăcerile gânditoare ale codrului şi liniştea monahală care o înconjoară nu sunt tulburate decât de murmurul izvoarelor care coboară de pe povârnişurile dealurilor în jurul mănăstirii, strecurându-se limpezi şi răcoroase printre stâncile de calcar. Un peisaj mirific, parcă de legendă şi început de lume, în care te simţi mai aproape de cer... [1]

Greutatea urcuşului ne duce cu gândul la drumul crucii Mântuitorului la suferinţa şi jertfa Sa de pe cruce, la patimile pe care El le-a răbdat pentru noi oamenii, însă odată ajunşi aici avem impresia contopirii cerului cu pământul, bucuria raiului cu suferinţa crucii.

Mănăstirea Călugăra de azi nu este atât de veche ca celelalte locaşuri de închinare de lege românească, dar după tradiţie locul este considerat sfânt de sute de ani. Deşi ea nu are prestigiul istoric, cultural şi religios al altor mănăstiri vechi din ţara noastră, nici originalitatea şi valoarea arhitectonică, totuşi împrejurările în care ea a fost înălţată acum 150 de ani din sărăcia maselor anonime de credincioşi din satele vecine, majoritatea mineri şi agricultori, i-au conferit o aureolă duhovnicească de modest monument al jertfelniciei românilor ortodocşi din partea locului, care au aşezat la temeliile ei credinţa lor străbună ca să fie pomenire în veci şi altar românesc de închinare pentru toţi urmaşii urmaşilor lor. Deşi întemeiată şi atestată documentar abia din 1859, acest locaş monahal continuă o veche tradiţie a vieţii monahale, pusniceşti în zonă, dovadă stând şi toponimele Valea Călugărului” unde a fost amplasată mănăstirea, precum şi "Călugărul” numele dealului din spatele mănăstirii. Tradiţia locală mărturiseşte că locul pe care s-a zidit Mănăstirea Călugăra de azi a fost descoperit în împrejurări deosebite. Dumnezeu a rânduit ca la data de 8 iunie 1830 un păstor din Ciclova Montană pe nume Iancu Cârşovanu, rătăcind cu turma sa prin desişurile neumblate de sub stânca Rolului, a auzit cântări îngereşti venind de undeva din pădure. Cutremurat de această revelaţie dumnezeiască, a povestit consătenilor toate cele întâmplate, iar aceştia fără nicio zăbavă au început un adevărat pelerinaj în pădurea de pe Valea Călugărului. La faţa locului au fost aduse cruci şi icoane care au fost atârnate în copaci ca semn al evlaviei şi credinţei acestor oameni.

Un bătrân din Ciclova Montană ne spune cum tatăl lui pe când era elev la şcoala din sat era trimis de o seamă de oameni bătrâni împreună cu alţi colegi în Valea Călugărului să umple cu untdelemn şi să aprindă la sărbători mari candela din felinarul ce atârna de un paltin. Copiii se duceau ori de câte ori erau trimişi în Valea Călugărului fiind atenţi, crezând că vor auzi şi ei cântări îngereşti aşa cum au auzit acei bătrâni care impresionaţi de o minune ca aceasta au pus într-un paltin icoana Sfintei Treimi prin anul 1858. Copacul a existat până acum câţiva ani cu icoana de tablă roasă şi mâncată de rugină ca semn de adevăr la cele spuse, dar a fost doborât la pământ de o furtună puternică. Evident, au existat şi alte semne ale lui Dumnezeu în acest loc, întrucât aşa se poate explica mulţimea de oameni care vin spre deal.

Bazându-ne pe istorisirea bătrânului Vasile Jumanca aflăm că în vechime doi călugări veneau în părţile Ciclovei Montane de la mănăstirea «Ciobeni» de lângă Vărădia, în fiecare an la Duminica Lăsatului sec de brânză. Unul se adăpostea în peştera de sub stâncă, pe care mai târziu s-a construit biserica Romano-Catolică din Ciclova Montană, citind rugăciuni atât pentru românii băştinaşi, cât şi pentru nemţii colonişti, iar celălalt monah şi-a găsit adăpost într-o peşteră de pe coasta Rolului în locul unde s-au auzit cântările sfinte.

În ziua de 8 iunie 1859 cântările sfinte s-au auzit atât de tare din interiorul stâncii încât credincioşii prezenţi, între care şi Alexie Nedici au ascultat îngenuncheaţi aceste cântări dumnezeieşti. În acest chip locul a devenit foarte venerat încât în duminici şi la marile sărbători se adunau o mulţime de oameni aprinzând candele deasupra icoanelor.

Tot din tradiţia locală aflăm că doi credincioşi din Oraviţa, Mihail Nafir şi Ilie Strâmbei, ascultând şi ei cele povestite de teologul Alexie au început să cerceteze mai cu de-amănuntul locul, observând cum pe o ţevişoară de piatră moale curgea apă izvorâtă din interiorul stâncii. Făcându-se săpături în acel loc ei au descoperit un altar de piatră moale, o icoană a Maicii Domnului cu pruncul în braţe, câteva obiecte bisericeşti şi osemintele probabil ale pusnicului care s-a nevoit şi a şi trecut la cele veşnice tot aici.[2] Era evident că fusese chilia unui pustnic care în decursul anilor s-a umplut cu pământ.

După descoperirea peşterii, un miner a lărgit-o ca să aibă o formă potrivită pentru oficierea slujbelor religioase, un lemnar i-a fixat o cruce de lemn, iar pictorul Mihai Popovici a pictat câteva icoane pentru altar. La scurt timp după amenajarea provizorie a peşterii şi anume la 10 iunie 1859 preotul George Petrovici din Ciclova Română a sfinţit peştera, de faţă fiind teologul Alexie, învăţătorul Constantin Popescu şi o mulţime mare de credincioşi.

Tot din tradiţie aflăm că slujba de sfinţire s-a săvârşit în inima pădurii şi în puterea nopţii la ceasurile două, într-o atmosferă impresionantă de o măreţie biblică, aşa ca pe vremea primilor creştini. De o parte se afla preotul George îmbrăcat în sfintele odăjdii cântând rugăciunile sfeştaniei care răsunau în liniştea religioasă a pădurii şi a nopţii până departe, înălţându-se peste stâncile semeţe ale Rolului, trezind ecourile pădurii, străbătând văile întunecate şi desişurile neumblate ... iar de cealaltă parte credincioşii cu lumânări aprinse în mâinii pătrunşi de măreţia momentului dau răspunsul în comun. În jurul lor pădurea maiestuoasă şi sublimă cu toate tainele nopţii ei, deasupra lor cerul Domnului cu toate stelele Lui tremurătoare.... Flăcările lumânărilor aprindeau sclipiri de aur pe odăjdiile preotului, care străluceau în întunericul nopţii. Umbrele mari jucau pe pereţii umezi ai peşterii, care mai târziu a devenit altar. Murmurul molcom al unui izvor care pe atunci curgea în peşteră, iar până mai ieri în naosul Mănăstirii, umplea încăperea strâmtă a peşterii cu cântecul lui ca un ison. Evenimentul a fost consemnat într-un act elaborat de teologul Alexie. Sfinţirea peşterii s-a făcut cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Emilian Kengelat episcopul Vârşeţului.

O atenţie deosebită ne-o atrage existenta icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni, găsită în peşteră. Se spune despre icoană că ar fi o copie a icoanei Maicii Domnului Prodomita care se află în Sfântul Munte.[3] O întâmplare minunată legată de această icoană a fost consemnată într-o cronică veche. Icoana, spune cronica, a fost luată de credincioşi şi dusă în biserica din Oraviţa, dar după două zile icoana dispăruse din locul de unde fusese pusă spre închinare, întorcându-se în peşteră fără ca mâna omenească să o fi atins. Această minune l-a determinat pe tânărul teolog Alexie să intre în cinul monahal fără acordul părinţilor lui. Prima ţintă a călugărului Alexie a fost procurarea de fonduri şi materiale pentru ridicarea Mănăstirii pe locul unde se afla peştera.

Din mila lui Dumnezeu cu banii strânşi şi cu ajutorul oamenilor din Ciclova, care au curăţat locul şi au transportat materialele de construcţie, a început zidirea unui paraclis. Construcţia s-a terminat în anul 1862 având hramul „Acoperământul Maicii Domnului” sărbătorit la 1 octombrie, alături de Maica Domnului avându-l ca ocrotitor şi pe Sfântul Mare Mucenic Procopie a cărui pomenire se face la data de 8 iulie.

După sfinţirea paraclisului credincioşii din împrejurimi au început să vină cât mai des făcând donaţii pentru ridicarea unei biserici. Astfel, cu ajutorul acestor donaţii se începe ridicarea unei noi biserici. Banii nefiind suficienţi însă pentru proiectele pe care le avea tânărul monah Alexie, acesta porneşte spre Viena cu scopul de a aduna fonduri pentru mănăstire. Se întoarce fără să fi adunat o sumă de bani semnificativă şi face apel la credincioşii din zonă, reuşind cu succes să-i mobilizeze pe aceştia pentru strângerea de fonduri necesare la ridicarea mănăstirii şi înzestrarea ei cu obiectele de cult necesare.

În "cronica” sa succintă ieromonahul Paisie Răileanu conturează sumar aceste prime demersuri efectuate în privinţa construcţiei bisericii. "Biserica s-a ridicat pe locul unde a trăit călugărul, altarul s-a format prin dărâmarea peşterii ce era din piatră moale şi s-a zidit până la partea de apus în prelungire, aşa cum se poate vedea şi azi. Împodobirea bisericii s-a făcut mai mult din ofrandele credincioşilor din Oraviţa şi din jur. Icoanele principale le-a pictat renumitul pictor Dimitrie Turcu, iar în turnul bisericii s-a aşezat un clopot.[4] Altarul bisericii de la Mănăstirea Călugăra a fost aşezat practic pe locul unde s-a nevoit călugărul pusnic amintit de noi mai sus, asigurându-se astfel o continuitate a slujirii lui Dumnezeu în aceste locuri unde prezenţa divinităţii s-a revelat oamenilor.

La început mănăstirea s-a numit mănăstirea "Călugărul” atât în actele oficiale cât şi în vorbirea poporului. Denumirea de Călugărul provine de la faptul că aici s-a adăpostit multă vreme într-o peşteră un călugăr. Nemţii colonişti însă au denumit mănăstirea „Kalugera”, iar începând din anul 1880 toată lumea i-a spus Călugăra, probabil femininul substantivului „mănăstire” motivează apariţia prin tradiţie a denumirii de Călugăra. Aflându-se în apropierea localităţii Ciclova Montană, i se mai spune şi Mănăstirea de la Ciclova.

Pe 23 iunie 1862 tânărul monah Alexie moare în floarea vârstei, după moartea ieromonahului mănăstirea trecând sub administraţia preoţilor de mir, perioadă ce se întinde până în 1910, când este din nou încredinţată monahilor. Întreaga perioadă în care administraţia mănăstirii a fost încredinţată preoţilor de mir se află sub semnul implicării masive a mirenilor în dezvoltarea istorică a mănăstirii, prezenţa călugărilor fiind probabil sporadică având în vedere prestigiul pe care îl câştigase acest aşezământ monahal şi rolul jucat de el în păstrarea tradiţiilor şi identităţii naţionale, a ortodoxiei ca una din trăsăturile fundamentale ale poporului român. Tragem concluzia că mănăstirea Călugăra devenise o importantă verigă a Bisericii Ortodoxe Române din zonă şi în acelaşi timp dispunea de considerabile venituri băneşti, ce devin mărul de discordie dintre persoanele implicate în conducerea ei.

Mănăstirea Călugăra va trece sub administraţia monahilor odată cu numirea ca stareţ a ieromonahului Dionisie Văcărescu ce vine să întărească rândurile monahilor din Banat.

Deşi au trecut 150 de ani de la descoperirea acestui sfânt loc, Dumnezeu nu încetează să ne arate că nu ne părăseşte. Şi azi ca şi în vechime acest locaş dumnezeiesc se descoperă oamenilor tot prin cântări îngereşti. Un grup de copilaşi care au venit în vizită la mănăstire au auzit în interiorul bisericii cântări foarte frumoase pe care numai ei cu inima lor curată le-au putut auzi. Învăţătorul mirat fiind de aceasta s-a adresat preotului, iar acesta i-a confirmat că şi în vechime locul mănăstirii tot prin astfel de cântări a fost descoperit.

Comoara cea nepreţuită a mănăstirii care rămâne mărturie de netăgăduit a celor întâmplate este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului care, liniştită la locul ei din vechime, ascultă neputinţele şi necazurile oamenilor, revărsând asupra celor care vin şi-i cer ajutorul mângâiere, alinare şi binecuvântare. Cele mai multe date despre minunile săvârşite la icoana Maicii Domnului le avem din tradiţia orală, foarte puţine dintre ele fiind consemnate în scris.

Potrivit unei tradiţii locale în anul 1917 s-a încercat timp de o săptămână restaurarea icoanei, însă încercările au eşuat deoarece vopseaua cu care era repictată icoana era găsită în fiecare zi căzută de pe icoană de parcă o mână nevăzută ar fi dat-o jos. Odată cu trecerea timpului s-au remarcat numeroase minuni dintre care amintim .

O femeie oarbă din naştere şi-a recăpătat vederea complet. Deşi era oarbă ea era căsătorită şi avea un copil. Când a început să vadă prima ei rugăminte adresată celor din jur a fost să-i aducă copilul să-l vadă întâia oară după această renaştere.

Un om care era tetraplegic s-a vindecat pe când dormea lângă biserică. În vis a auzit-o pe Maica Domnului poruncindu-i să înconjoare biserica de trei ori, iar el trezindu-se a constatat sub privirile mirate ale tuturor ca putea merge şi îşi putea folosi şi mâinile.

Asemenea Mântuitorului, care în vechime a vindecat-o pe cea care avea scurgere de sânge, şi în zilele noastre Maica Domnului prin icoana sa a vindecat o astfel de bolnavă numai atingându-se de ea.

Multe boli ale lumii moderne, cum ar fi cancerul, şi-au găsit vindecare în acest loc sfânt, lângă aceasta sfântă icoană. O credincioasă din Timişoara diagnosticată cu sarcom şi leucemie stadiu sub clinic, căreia după intervenţia chirurgicală medicii i-au comunicat că şansele de supravieţuire sunt minime datorită ratei mari de multiplicare a sarcomului(64%). A ajuns din mila lui Dumnezeu la mănăstire înălţând rugăciuni fierbinţi la icoana Maicii Domnului şi minunea s-a înfăptuit, iar la aproximativ şase luni în urma unui examen computer tomograf medicii au constatat dispariţia tumorii.

Maria Apostol din Sibiu, în anul 2003 internată şi diagnosticată la clinica de Oncologie din Cluj cu tumoră mamară stadiu IV inoperabilă, venea în fiecare săptămână din Postul Mare la sfântul Maslu şi la Icoana Maicii Domnului rugându-se fierbinte pentru vindecarea ei. În săptămâna luminată la controlul post terapeutic s-a constatat dispariţia tumorii şi a metastazelor, minune inexplicabilă din punct de vedere medical.

O tânără, Mihaela din Lugoj, diagnosticată cu insuficienţă renală cronică fiind în evidenţa clinicii de dializă de doi ani, venind la icoană şi făcând rugăciuni către Maica Domnului când a coborât de la mănăstire a primit vestea mult aşteptată că există un rinichi compatibil şi se poate realiza transplantul de care avea atâta nevoie. Intervenţia chirurgicală a decurs fără probleme. Pacienta a relatat apropiaţilor cum a simţit îmbrăţişarea Maicii Domnului pe tot parcursul spitalizării.

Un credincios din Ciclova Română pe nume Ioan, suferind de mult timp de insuficienţă cardiacă căruia i s-a explicat că singura soluţie terapeutică pentru supravieţuire este o intervenţie chirurgicală pe cord deschis cu înlocuirea valvelor afectate de diverse grade de stenoză, intervenţie ce presupune un risc crescut de complicaţii şi mortalitate intra şi post operatorie. A cerut răgaz de la medici câteva zile pentru a lua o decizie în ceea ce priveşte acceptarea sau neacceptarea intervenţiei. Împreuna cu familia a venit la Maica Domnului de la Călugăra, iar după ce s-a rugat în faţa icoanei, a simţit aievea prezenţa Maica Domnului care îl îndemna să meargă liniştit la operaţie încredinţându-l că totul o să fie bine. De multe ori îl putem vedea îngenuncheat în faţa icoanei, mulţumind şi propovăduind tuturor cele întâmplate.

O dovadă vie a cinstirii icoanei Maicii Domnului de la Călugăra este faptul că mulţi credincioşi de peste hotare care vin în luna iulie la mănăstirea catolică de pe dealul Ciclovei Montane urcă să se închine şi să se roage la Maica Domnului de sus de la Călugăra, deşi mulţi dintre ei nu vorbesc româneşte.

Fiecare vieţuitor al acestei mănăstiri are povestea lui care vine să întărească încă o dată, dacă mai este nevoie, neţărmurita dragoste a Maicii Domnului pentru acest loc şi pentru cei care vin să slujească şi să se liniştească aici, nelipsind niciodată mănăstirea de nimic din cele trebuincioase traiului şi slujirii. Multe dintre minunile săvârşite în acest loc nu au fost consemnate în scris, ele nefiind de cele mai multe ori mărturisite, rămânând ascunse în inimile celor pe care Sfânta Maică cu nemărginita Ei dragoste i-a ajutat.

Păstrare vie a tradiţiei orale, care aminteşte de existenţa pustnicilor ce s-au nevoit pe Valea Călugărului, dovedeşte setea după astfel de informaţii şi dragostea cu care mai apoi acest loc a fost împodobit cu o mănăstire de către localnici. Mănăstirea Călugăra nu reprezintă numai continuarea si consolidarea unei tradiţii în zonă, ci şi întărirea Bisericii Ortodoxe în Banat. O nouă verigă în lanţul frumoaselor tradiţii româneşti cu privire la legea noastră strămoşească, tradiţii care contribuie la alcătuirea specificului nostru naţional şi care, prin faptul că au fost păstrate, au făcut ca românii din zonele de sub ocupaţie străină să rămână uniţi în credinţă şi în fapte cu ceilalţi români. Mănăstirea Călugăra a fost dintotdeauna şi rămâne un centru spiritual care a atras şi atrage mulţime de credincioşi.

Un aer dătător de viaţă şi o apă plină de putere tămăduitoare care atrage o mulţime de închinători din îndepărtate locuri spre acest sfânt locaş fac din Mănăstirea Călugăra una dintre cele mai iubite mănăstiri din ţară.

Note:

. ^ Vasile Vărădean, Monumente bisericeşti şi culturale din zona Oravița, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p.69.
. ^ Idem, p. 71.
. ^ Alexie Nafir, Istoria Sfintei Mănăstiri Valea Călugărului, Tipografia Fântâna Darurilor, Bucureşti, 1936.
. ^ Ieromonah Paisie Răileanu, Istoricul mănăstirii Călugăra din valea Călugărului, Doc. Nr. 27.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Darius Herea • Data: 28 iulie 2010 • Vizualizări: 1183