Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Cuvânt la sărbătoarea Sfântului Gheorghe
„Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?”
Am ales din Sfânta Scriptură cuvântul acesta, pentru că între înţelesul adânc al acestui cuvânt şi obiectul înalt al sărbătorii noastre de astăzi este o strânsă legătură.

Noi astăzi ne strângem duhovniceşte împrejurul unuia dintre sfinţii lui Hristos: Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe.
Cine a fost acest sfânt? N-am de gând să vă povestesc viaţa lui. Cred că celor mai mulţi dintre voi le este cunoscută. Iar acelora care nu o cunosc, le fac rugămintea de a-şi adânci sufletul în citirea vieţii acestui minunat sfânt şi vor câştiga astfel ceea ce le lipseşte în privinţa detaliilor din viaţa Sfântului Gheorghe.

Vreau să expun astăzi înaintea sufletelor voastre, nu detaliile vieţii lui, ci esenţa vieţii lui. Şi în ce constă această esenţă a vieţii Sfântului Gheorghe? De la început putem afirma că este aceeaşi în viaţa tuturor sfinţilor. Şi anume, exprimând-o în două cuvinte: „distrugerea idolilor”. În aceasta constă esenţa vieţii sfinţilor şi îndeosebi a sfântului pe care îl prăznuim astăzi. Căci Marele Mucenic Gheorghe a fost un mare dărâmător de idoli.

Pe vremea aceea, lumea întreagă se închina la idoli. Şi tocmai în această vreme închinătoare la idoli, Marele Mucenic Gheorghe este rânduit de Dumnezeu să se nască şi să crească, să trăiască şi să moară. Ba, încă, într-un anumit înţeles, putem spune că el a trăit şi a murit din pricina idolilor.

A trăit dărâmând idolii şi a murit omorât de închinătorii idolilor.

Scumpii mei fraţi, plecând de la această esenţă a vieţii şi morţii Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe - dărâmarea idolilor -, desigur că în sufletul vostru se pune o întrebare: întrucât poate să fie actuală viaţa acestui sfânt? Mai există în timpul nostru idoli, pentru ca să ne intereseze dărâmarea lor?

La această întrebare noi răspundem hotărât: Da, da, Din nefericire mai sunt idoli. Ba încă mulţi. Căci, câtă vreme va exista Satan, vor exista şi idoli. Aceasta este, în adâncimile ei, lucrarea lui Satan. El ridică necontenit idoli.
Şi care este interesul lui Satan să facă lucrul acesta?

O, iubiţii mei! Dacă-l cunoaştem pe Satan, dacă ştim în ce constă esenţa lui Satan, răspunsul la această întrebare este cum nu se poate mai simplu. De ce ridică Satan idoli? Pentru ca să-L înlocuiască pe Dumnezeu. Pentru că Satan este vrăjmaşul lui Dumnezeu şi el nu găseşte o altă cale, o altă formă de a lupta cu Dumnezeu decât căutând să-L înlocuiască în sufletele noastre.

Satan nu poate să distrugă pe Dumnezeu Însuşi. O, este cu neputinţă măcar să conceapă aceasta. Şi fiindcă Satan ştie că nu poate face aceasta, de aceea el nu se duce la Dumnezeu însuşi, ca să atenteze la viaţa Lui, la fiinţa Lui, ci se duce la sufletul omului şi acolo caută să-L înlocuiască pe Dumnezeu, în sufletul omului. Dacă izbuteşte să facă lucrul acesta, atunci el este mulţumit. Cu adevărat şi are motiv să fie mulţumit.

Pentru că, dacă el ar izbuti să alunge sau să-L înlocuiască pe Dumnezeu, din sufletele tuturor oamenilor, atunci el şi-ar ajunge ţinta, obiectivul luptei lui, care, după cum am spus, este de a-L învinge pe Dumnezeu. În cazul când L-ar înlocui pe Dumnezeu în conştiinţele oamenilor, Satan s-ar putea socoti, cu drept cuvânt, un biruitor al lui Dumnezeu.

Dar desigur că au şi început să se încrucişeze în sufletele voastre fel de fel de întrebări, la auzul acestor afirmaţii. Vă veţi fi întrebând în primul rând: este cu putinţă oare ca Satan să înlocuiască pe Dumnezeu în sufletele oamenilor?

Aceasta nu ar însemna un fel de atentat chiar la fiinţa lui Dumnezeu?

Şi când el ar izbuti, într-un chip oarecare, să înlocuiască pe Dumnezeu în sufletul nostru, oare asta n-ar însemna că el a desfiinţat pe Dumnezeu? Poate că aşa se întreabă cel care nu cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu şi planul după care El conduce lumea.

Ei bine, la astfel de întrebări fireşti, care se pun conştiinţei voastre, vă răspund imediat: Nu. Nu înseamnă nicidecum că diavolul L-a învins pe Dumnezeu, dacă a izbutit să-L înlocuiască în sufletul nostru. Pentru că Dumnezeu, iubiţii mei, se conduce El însuşi după o lege, care este, într-un anumit înţeles, însăşi esenţa fiinţei Lui. Aceasta este legea libertăţii. Dumnezeu este marea libertate. Şi după această libertate, care este însăşi esenţa voinţei Lui, Dumnezeu conduce toată lumea. De aceea Dumnezeu respectă libertatea omului. Dumnezeu nu este un Dumnezeu silnic. El nu vrea să ne ia libertatea. De ce? Pentru că lucrul acesta ar fi singurul chip în care Dumnezeu S-ar putea tăgădui pe Sine. Ceea ce este absurd chiar a şi concepe, necum a crede. Aceasta, de altfel, nici n-ar fi spre slava Lui. Căci ce slavă ar fi aceea, ca un Atotputernic să silnicească pe un slab? Iată deci motive care decurg cu totul necesar din fiinţa lui Dumnezeu, ca să înţelegem intangibilitatea legii libertăţii pentru Însuşi Dumnezeu.

În această privinţă, de altfel, însuşi cuvântul lui Dumnezeu ne lămureşte deplin. Căci El zice: „înaintea ta stau apă şi foc, tu alege ce vrei”. Auziţi cum vorbeşte Dumnezeu? Dumnezeu cel liber? El vrea să aibă în noi închinători liberi. De aceea, cu nici un chip, nu vrea să ne silnicească. El vrea să ne închinăm Lui, nu siliţi de puterea Lui, ci pentru că noi înşine voim să I ne închinăm, în chip absolut liber.

Şi atunci înţelegeţi pentru ce Satan tocmai această parte din fiinţa noastră voieşte să o distrugă? Pentru că tocmai la libertate, care este însăşi esenţa umanităţii noastre, atentează necontenit. El vine cu ispita, care nu înseamnă, de fapt, altceva decât lucrarea lui, ascunsă sub aparenţe de multe ori frumoase dar, în realitate, întotdeauna rea şi ucigătoare.

Pentru ca să înţelegeţi mai bine fiinţa ispitei, gândiţi-vă, vă rog, la cârligul cu care se pregăteşte pescarul ca să prindă peşte. El - ştim cu toţii - îmbracă acest cârlig într-o aparenţă înşelătoare: o bucată de carne sau altceva bun şi deci ademenitor pentru bietul peşte. Fiindcă pescarul ştie bine că peştele ar fugi de cârligul lui, dacă l-ar vedea. Pe când aşa, peştele se lasă atras de această înşelătoare carne şi o înghite. Imediat el simte că a intrat în fiinţa lui un corp străin şi caută să scape, zbătându-se puternic. Dar în zadar. Pescarul scoate cârligul din adâncul apei şi odată cu dânsul şi peştele prizonier.

Întocmai aşa este, iubiţii mei, şi ispita lui Satan. Ea este ceva ascuns, o lucrare rea prin însuşi izvorul tainic din care s-a născut, însă în aparenţă bună, frumoasă, plăcută. Cu această aparenţă izbuteşte Satan să ne facă pe noi să ne dăm libertatea în mâinile lui, ca astfel, în mod cu totul liber, nesiliţi de nimeni, să ne constituim prizonieri ai spiritului lui.

Şi atunci Satan şi-a atins ţinta.

Dar este, oare, Dumnezeu învins prin aceasta? Nicidecum. Pentru că aceeaşi libertate, pe care Satan a putut-o robi, înşelându-l pe om, se poate transforma, fiindcă este divină, într-o putere redutabilă pentru acest Satan, dacă ea se întoarce din nou la Dumnezeu. În felul acesta, Dumnezeu este slăvit tocmai prin libertate, care la început părea că se întoarce împotriva slavei Sale.

Scumpii mei, am insistat cam mult asupra acestui lucru; veţi vedea însă că este în legătură cu ceea ce ne preocupă astăzi.

Am plecat, în predica noastră, de la ideea de idoli. Am spus că sfinţii, şi în special Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe, pe care îl prăznuim astăzi, au fost dărâmători de idoli. Şi am afirmat că viaţa acestui sfânt este actuală, pentru că sunt nenumăraţi idoli, pe care şi în vremea noastră îi ridică Satan.

Se naşte întrebarea: care sunt aceşti idoli? Dar, pentru a putea răspunde la aceasta, ar trebui să ştim mai întâi ce este un idol.

Proorocul Isaia ne spune că idolul este un chip de lemn, de piatră sau de aur, pe care îl lucrează un meşter. Un chip mai strâmb sau mai desăvârşit lucrat, chip mut şi mort, pentru că nu poate vorbi şi nici nu se poate mişca, nefiind decât o bucată de materie moartă.

Şi în faţa acestui chip se prosternează omul! Iată ce este idolul. Cu alte cuvinte: un înlocuitor al lui Dumnezeu, un uzurpator al drepturilor lui Dumnezeu în conştiinţa şi în viaţa noastră.

Atunci când tu, om, nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini la un lucru, oricare ar fi acel lucru, înseamnă că tu te închini la idoli.

Şi atunci, iubiţii mei, înţelegeţi bine că idolul poate să fie foarte variat ca formă şi înfăţişare. Aceasta îl face pe Sfântul Apostol Pavel să scrie în Epistola lui către Efeseni aceste cuvinte: „Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are parte de moştenirea lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efes. 5, 5). Aţi auzit cine este idolul?

Sfântul Apostol Pavel nu mai vorbeşte despre vechii egipteni, despre vechii greci sau despre vechii romani. Aici, el se adresează către toţi creştinii care locuiau în cetatea Efes şi faţă de ei simte nevoia să întrebuinţeze cuvântul „idol". El vorbeşte aici către curvar, către stricat, către lacomul de avere. Aceştia sunt închinători la idoli. Pentru că aceştia nu se mai închină acum lui Dumnezeu, ci unei plăceri desfrânate. Curvarul se închină fiinţei care-i satisface stricata lui plăcere. Avarul se închină banului.

Şi în chipul acesta putem să mergem mai departe şi să numim, la nesfârşit, tot alţi idoli noi, care în fond nu sunt decât tot atâtea proiecţii ale egoismului. Socot, iubiţii mei, că ne-am înţeles acum destul de temeinic.

Un idol înseamnă tot ceea ce tinde a înlocui sau chiar înlocuieşte, de fapt, pe Dumnezeu în conştiinţa noastră.

Orice. Orice. Nu numai un lucru de piatră sau de aur sau de lemn, ci şi o fiinţă vie, un om sau, mai mult, chiar o idee. Dacă tu ai aşezat în centrul conştiinţei tale o idee şi i te închini, atunci ea este idolul tău. Fiindcă ea ţine pentru tine locul lui Dumnezeu. Deci fiinţa, obiectul sau ideea cărora tu te închini, acelea îţi ţin ţie loc de Dumnezeu, ele L-au înlocuit pe Dumnezeu în sufletul tău.

Să săpăm însă mai adânc, să pătrundem mai adânc în ideea aceasta de idol. Am spus că idolul este tot ceea ce tinde să-L înlocuiască pe Dumnezeu în fiinţa noastră. Iată ce vrem să spunem prin aceste cuvinte:

Fraţii mei, Dumnezeu este singura realitate la care se cuvine să ne închinăm. Pentru că El este Creatorul nostru şi Mântuitorul nostru. El este Adevărul nostru, Viaţa noastră. El este Iubirea din care ne hrănim, este Calea noastră către viaţă. Şi tot El va fi şi Judecătorul nostru, la sfârşitul tuturor timpurilor.

Aceste motive, toate, ne încredinţează pe noi că trebuie să ne închinăm Lui.

Dar ce înseamnă să ne închinăm lui Dumnezeu, fraţilor? Cuvântul „a închina” vine de la un vechi cuvânt latinesc: inclinare. Căci ceea ce numim noi astăzi închinăciune, în toate timpurile, a fost însoţit de un gest de înclinare. Ori de câte ori ne aşezăm în faţa lui Dumnezeu, simţim o nevoie organică, absolută, de a ne prosterna în faţa Lui. Pentru ce ne înclinăm, oare, în faţa lui Dumnezeu? Pentru că atunci când noi ne vedem în spiritul nostru în faţa Lui, toată fiinţa noastră simte şi înţelege că El este viaţa noastră, că din El ne tragem toată această fiinţă a noastră; simte că El este adevărul vieţii noastre, că în afară de Dumnezeu nu există nimic şi deci nici viaţa noastră.

Pentru aceasta, conştiinţa noastră şi fiinţa noastră întreagă spun înaintea lui Dumnezeu, atunci când ne închinăm Lui: „Doamne, Tu eşti centrul vieţii noastre! Doamne, către Tine gravităm! Toată fiinţa noastră o punem în slujba Ta, căci ea nu se poate determina decât după fiinţa Ta. Tu porunceşte şi eu voi asculta! Spune, Doamne, ce vrei să fac, şi eu voi face!”. Aceasta este „înclinarea" care devine „închinare".

Iubiţii mei, acum înţelegeţi că închinarea înseamnă un act de voinţă din partea noastră prin care noi punem pe Dumnezeu în centrul vieţii noastre, în centrul conştiinţei noastre. Atunci când ne închinăm lui Dumnezeu, noi nu avem alt centru decât pe El.

Dacă voiţi o asemănare care este foarte potrivită, gândiţi-vă ce ne învaţă astronomia cu privire la raportul dintre pământ şi soare. Pământul gravitează necontenit în jurul soarelui, pentru că el s-a născut din soare şi necontenit trage către obârşia sa. Gravitează către izvorul din care şi-a primit fiinţa. Ei bine, ceea ce face pământul în mod inconştient, prin forţa gravităţii, o face omul conştient, prin închinarea către Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, între motivele acţiunilor noastre, Dumnezeu este motivul funda¬mental; în orice moment, noi ne hotărâm şi ne determinăm după acest motiv, care este El, motivul tuturor motivelor.

Ce vrea Dumnezeu? Care este cuvântul lui Dumnezeu?

Aşa se întreabă omul, când se închină lui Dumnezeu. Şi în clipa aceea omul ştie că este cu neputinţă să facă altceva decât voinţa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, în orice fel de religie, închinarea. Câteodată, la unii oameni, închinarea poate să rămână un simplu gest exterior, lipsit de orice conţinut moral. Dar aceasta nu este nicidecum închinarea cea adevărată. închinarea este o acţiune care angajează întreaga noastră fiinţă înaintea lui Dumnezeu. Un om care într-adevăr se închină lui Dumnezeu nu poate să trăiască decât după voia lui Dumnezeu, nu poate să meargă pe altă cale decât pe calea lui Dumnezeu. Aceasta este, iubiţii mei, închinarea.

Şi atunci înţelegeţi ce vrea să facă Satan, când ne construieşte idoli? înţelegeţi care este ţinta lui? E foarte uşor de întrevăzut: el vrea să ne ademenească pe noi toţi şi să ne facă să gravităm cu voinţa noastră, nu înspre Dumnezeu, ci într-altă direcţie. Oricare alta, numai înspre Dumnezeu, nu. „Spre orice să gravitezi, spune Satan, numai nu spre Dumnezeu. Uite ai de ales: vrei să gravitezi spre bani? Ţine bani. Vrei să gravitezi spre petrecere, spre veselie? Iată veselie. Vrei să gravitezi spre glorie? Vino şi ia glorie. Vrei să gravitezi spre cugetare? Poftim cugetare. Dar numai spre Dumnezeu să nu graviteze fiinţa ta”. Aceasta o voieşte Satan.

De ce oare lui Satan nu-i convine gravitaţia noastră spre Dumnezeu? Pentru că îl urăşte pe Dumnezeu. El caută să-L biruiască pe Dumnezeu şi pentru că nu-L poate birui pe Dumnezeu Însuşi, atentează la fiinţele ce oglindesc într-însele chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care sunt oamenii. El ştie de asemenea că noi suntem stăpâni asupra libertăţii noastre, încât, dacă am voi, am putea să ne împotrivim chiar şi lui Dumnezeu; şi de aceea încearcă el să ne construiască idoli. Idolii aceştia, iubiţii mei, el îi face frumoşi, ademenitori, îi face aşa cum îi doreşte închipuirea noastră, pervertită de păcat. Ni-i prezintă într-o formă care să atingă perfecţiunea şi ne spune: „Uite, acesta este dumnezeul tău; acestuia să i te închini de astăzi înainte”. Iar a te închina la idoli înseamnă, după cum am văzut, a pune altă fiinţă decât Dumnezeu în centrul conştiinţei tale. înseamnă să gravitezi cu toată fiinţa ta, nu spre Dumnezeu, ci fie spre unul din lucrurile sau fiinţele care fac parte din univers sau chiar spre universul întreg. De pildă, uitaţi-vă la cutare soţie: ea nu se închină lui Dumnezeu, ci se închină soţului său. De ce? Pentru că ea nu face ceea ce cere Dumnezeu, ci ceea ce îi cere soţul ei. Aceasta înseamnă că ea îl iubeşte pe soţul ei mai mult decât pe Dumnezeu. Soţul îi este ei dumnezeu. Iată deci un idol. Sau un altul: o mamă sau un tată care-şi îndreaptă toată fiinţa spre copilul lor. Ei cu adevărat nu mint când îşi spun: Cât de mult îl iubesc pe copilul meu! Dar îl iubesc în chip păgân. Pentru că toată fiinţa lor este plină de acest copil. Ei nu-L mai au pe Dumnezeu, ci L-au înlocuit complet prin copilul lor. Copilul a devenit pentru ei un imperativ indiscutabil. Orice ar pofti copilul lor, ei îi satisfac imediat dorinţele, pentru că de fapt ei i se închină acum lui, ca unui alt idol.

Iar acum uitaţi-vă, fraţilor, la toţi aceşti idoli, cunoscuţi şi necunoscuţi, cărora li se închină lumea de astăzi. Uitaţi-vă bine şi deplângeţi-i, pentru ca nu cumva voi înşivă să fiţi închinători la idoli, aşa cum sunt ei.

Acum înţelegeţi, sper, în ce constă actualitatea prăznuirii de astăzi. Noi astăzi ne strângem în jurul Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, dărâmătorul de idoli, şi-l rugăm să săvârşească şi înăuntrul conştiinţei noastre aceeaşi lucrare minunată de dărâmare a idolilor pe care a săvârşit-o atunci când răscolea praful drumurilor din lume cu picioarele sale.

Să-l rugăm pe Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe ca, cu putere de Sus, cu puterea aceluiaşi Mântuitor, al nostru ca şi al său, să facă acum această lucrare izbăvitoare în sufletele noastre, dacă se află cumva vreunul dintre noi în trista situaţie de închinător la idoli.

Frate şi soră creştină! Tu cui te închini? Care este Dum¬nezeul tău? Care este centrul de greutate al gândurilor tale, centrul de greutate al fiinţei tale? Sub inspiraţia cui te afli? Pe calea cui mergi? De cine asculţi? Este într-adevăr Dumnezeu stăpânul tău? Te închini tu într-adevăr lui Dumnezeu cu toată fiinţa ta? Sau, poate, L-ai înlocuit de mult cu idolii lui Satan?

O, frate şi soră! Cercetează-ţi bine lăuntrul sufletului tău, ca să vezi dacă nu cumva eşti un înşelat! Cercetează-te şi vezi, nu cumva te închini la lumea aceasta? Sau poate că te închini tu către tine însuţi, ceea ce înseamnă tot închinare la idol! Dacă eşti într-o astfel de tristă stare, lasă-l pe Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe, astăzi, să dărâme idolii din tine. Lasă-l să poată săvârşi această dărâmare, frate şi soră! E nevoie de consimţământul tău, pentru ca el să poată face aceasta. Fără consimţământul voinţei tale, idolul la care te închini nu poate fi dărâmat.

Trebuie să ajungi să descoperi acest idol! Trebuie să te fereşti de primejdia de moarte care te paşte dinăuntru-ţi, pentru că ai înlocuit pe Dumnezeu cu acest idol. Trebuie să ajungi să înţelegi că viaţa superioară veşnică este condiţionata de Dumnezeu şi de ascultarea ta de El! Trebuie să descoperi pe Dumnezeu!

Iar când ai ajuns la această descoperire, să te recunoşti pe tine şi idolul la care te închini şi să consimţi cu bucurie la lucrarea pe care vrea s-o facă Iisus Hristos în sufletul tău prin toţi sfinţii Lui.

Ne spune Cartea Bisericii că Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe a intrat într-o casă de idoli şi poruncind idolilor să se prăbuşească la pământ, toţi s-au prăbuşit. Pentru că în Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe locuia Hristos, în el trăia Hristos.

Hristos este principiul vieţii şi puterea care poate ajuta la dărâmarea idolului tău şi la întoarcerea ta la adevăratul Dumnezeu.

Să mergem cu toţii la Hristos! Să îngenunchem cu toţii înaintea Lui, rugându-L pe El ca, împreuna cu Sfântul Mucenic Gheorghe, să pătrundă dezrobitor în sufletul şi în viaţa noastră, să dărâme, cu consimţământul credinţei noastre, idolii la care ne-am închinat, până astăzi şi din nou să se aşeze El, biruitor, pe tronul conştiinţei şi al voinţei noastre. Pentru ca Lui să-I slujim, cu tot ce suntem şi cu tot ce putem fi, spre slava sfântului Său Nume şi a sfintei Sale Biserici, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial-Fara Opere Derivate

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 11 iunie 2012 • Vizualizări: 1009