Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Relicve hristice. Giulgiul lui Hristos
Din toate indiciile şi datele de până acum (... ) rezultă, fără putinţă de îndoială, că giulgiul de la Torino este giulgiul autentic în care a fost înfăşurat Hristos când a fost îngropat şi din care a ieşit fără să lase nici o urmă, de desprindere a trupului de giulgiu, când a înviat!
Ziarele au anunţat că, în cinstea anului jubiliar 2000, va fi prezentat publicului faimoasa relicvă din catedrala din Torino, Giulgiul lui Hristos. Dar cum a ajuns giulgiul din mormântul de la Ierusalim la catedrala din Torino, şi mai ales, e vorba chiar de adevăratul giulgiu, de pânza de in adusă de Iosif din Arimatea şi cu care a înfăşurat sfântul trup coborât de pe cruce?

Matei şi Marcu spun numai că femeile Maria Magdalena şi Maria mama lui Iisus, s-au dus, a doua zi după Sabat, la mormânt, dar n-au intrat înăuntru ca să vadă ce e în mormânt. Luca scrie că Maria Magdalena şi celelalte femei, care s-au dus la mormânt ca să ungă trupul lui Iisus cu miresme, auzind ce le-au spus cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare n-au intrat nici ele în mormânt, ci s-au dus şi au povestit celor unsprezece cele întâmplate, iar Petru a dat fuga la mormânt, s-a plecat şi s-a uitat înăuntru, dar n-a văzut decât fâşiile de pânză pe jos. Ioan spune ceva mai mult şi anume că Petru şi Ioan, cărora Maria Magdalena le spusese că a găsit mormântul gol, au alergat spre mormânt. Cel dintâi a ajuns Ioan care s-a plecat şi a văzut fâşiile de pânză pe jos, iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Iisus, nu era cu fâşiile de pânză, ci, făcut sul, era într-alt loc, singur.

Cercetătorii, ţinând seama şi de învierea lui Lazăr când acesta a ieşit din mormânt cu mâinile şi picioarele legate în fâşii de pânză şi cu capul înfăşurat într-un ştergar, precum şi de cuvintele greceşti care înseamnă giulgiu, ştergar, fâşie de pânză, ca şi de faptul că Luca în Faptele Apostolilor (19, 12) dă cuvântului grecesc sudarion sensul de batistă, basma, cercetătorii, zic, sunt de părere că în loc de „ştergarul pus pe capul lui Iisus”, să se citească „ştergarul din jurul capului”, întrucât avea rostul să ţină strâns bărbia pentru ca mortul să nu rămână cu gura deschisă, aşa cum, de altfel, se face şi acum aproape pretutindeni.

După cum vedem, evangheliştii nu spun nimic nici despre giulgiu, nici despre ce s-a întâmplat cu celelalte lucruri rămase în mormânt sau despre veşmintele lui Iisus împărţite între soldaţii care L-au răstignit, nici despre cămaşa Lui făcută dintr-o singură bucată şi care a fost trasă la sorţi. Dar despre ea vom mai vorbi. Nici comentatorii de mai târziu – cel puţin pe cât ştiu eu - nu s-au întrebat de ce nici Petru, nici Ioan, nici ceilalţi evanghelişti n-au pomenit nimic despre giulgiul care era, fireşte, piesa principală rămasă în mormânt pentru că, evident, Iisus n-avea de ce să-l ia cu El. Dar, desigur, atât Ioan cât şi Petru, erau prea tulburaţi de cele întâmplate şi n-au mai remarcat decât lucrurile care nu mai erau la locul lor. Este, fireşte, mai mult decât probabil că ucenicii, surorile lui Lazăr cel înviat, Maria Magdalena, ca să nu mai vorbim şi despre Sfânta Fecioară şi despre toţi cei din jurul lui Iisus, au păstrat cu sfinţenie toate lucrurile lui Iisus, atât cele de la răstignire, cât şi cele de la înmormântare. Şi, de asemenea, nu e deloc riscată ipoteza că unul dintre ei, chiar Iosif din Arimateia, ar fi cumpărat de la soldatul căruia i-a revenit, prin tragerea la sorţi, cămaşa cea dintr-o singură bucată şi chiar pe cele de la ceilalţi soldaţi.

Nici evangheliile apocrife nu spun mai mult despre aceste lucruri. Cei care le-au luat, le-au ţinut ascunse, desigur, de teama „iudeilor” şi, cu atât mai mult, ele n-au fost date la iveală în timpul cât a ţinut persecuţia împotriva creştinilor, începută de Neron, nu mult după răstignire. Abia după ce Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul ca religie de Stat (313), au început să apară relicvele, fie cele hristice, fie ale diferiţilor sfinţi, precum şi venerarea lor.

Diferite scrieri din primele secole se referă la existenţa unui giulgiu al lui Hristos, iar unele menţionează chiar prezenţa unei imagini pe pânză. Cea mai veche mărturie despre această imagine este aceea a Sfântului Epifanie din Salamina (315-403) care scrie episcopului Ioan al Ierusalimului, că a văzut la intrarea din Biserica din Anablatha, localitate aproape de Ierusalim, un văl pe care se vedea imaginea unui om despre care se spunea că ar fi Hristos. Şi din alte scrieri de atunci rezultă că încă din secolul IV era cunoscut acest giulgiu care avea pe el chipul lui Iisus. După o legendă, Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a făcut în anul 326 o vizită în Palestina în urma căreia ar fi adus, între altele, la Constantinopol, cuiele care au fost bătute în mâinile şi picioarele lui Iisus la răstignirea Lui, crucea lui Iisus, o tunică a lui Iisus pe care a dăruit-o oraşului Trèves (Trier, în Germania), locul ei de origine, în care se află şi acum în catedrala oraşului. Dintre toate relicvele semnalate în această epocă, cea mai de seamă era un văl pe care se vedea chipul lui Hristos, chip despre care se spunea că nu e făcut de mână de om.

Sriitorul grec Evagre Scolasticul (527-600) scrie în Istoria ecleziastică despre acest văl că ar fi apărut în anul 544 sau chiar mai înainte, la Edessa, actuala Urfa din Turcia. Această relicvă-icoană a început să fie numită, de prin secolul XII, mandylion. Unii cercetători cred că poate fi identificat cu actualul giulgiu din Torino. Dar asupra acestei relicve care se dovedeşte a fi şi cea mai importantă, vom reveni mai departe. Carol cel Mare a primit, în anul 797, de la împărăteasa Irena a Constantinopolului mai multe relicve autentice sau false şi el însuşi a adus altele din Orient. Cele mai multe dintre aceste relicve au rămas nestudiate. Altele au fost studiate foarte serios din punct de vedere istoric şi analizate cu mijloacele pe care ştiinţa le pune la îndemâna cercetătorilor.

De o mare celebritate s-a bucurat „giulgiul” din mănăstirea din Cadouin, mică localitate din Périgord. Deşi măsurând 2,80 m pe 1,15 m, „giulgiul”, dintr-o pânză foarte fină, a fost considerat, timp de opt secole ca fiind ştergarul care înfăşurase capul lui Hristos. Potrivit tradiţiei, acest giulgiu ar fi fost descoperit în timpul primei cruciade, în 1098, cu prilejul asediului oraşului Antiohia. Trecând din mână în mână, şi-a găsit, în cele din urmă odihna, în 1117, în mănăstirea din Cadouin, clădită doar cu doi ani mai înainte. Istoriceşte, prezenţa acestei relicve a fost afirmată de Simon de Monfort care a declarat-o autentică. În 1933, preotul iezuit J. Francè observă nişte inscripţii arabe pe care egiptologul Gaston Wiet le consideră ca fiind în legătură cu emirul Musla Ali care a domnit în Egipt între 1094 şi 1101 şi cu emirul El Afdal care a guvernat Egiptul de jos între 1094 şi 1101. În 1981, Brigitte şi Gilles Delluc constată, examinând pânza la microscop, că inscripţiile au fost brodate pe pânză; deci, pânza ar putea fi mai veche. Pânza fiind socotită, în cele din urmă, din timpul Evului Mediu, a fost declarată o falsă relicvă.

Cu totul altfel se prezintă lucrurile cu „ştergarul” de la Oviedo. „Ştergarul” este o pânză rectangulară, măsurând 84 cm pe 53 cm şi este păstrată din secolul VIII în catedrala oraşului. După tradiţie, este pânza cu care a fost acoperită şi ştearsă faţa Mântuitorului după ce a fost coborât de pe cruce. Ca toate relicvele hristice, a trecut şi aceasta prin mai multe mâini şi, din Palestina, în timpul cuceririi Palestinei de către Cosroes (614), a ajuns în Alexandria şi de acolo, fugind tot de Cosroes, când acesta a atacat şi Alexandria, de-a lungul Africii de nord, a ajuns în Spania şi, în cele din urmă, în catedrala din Oviedo. Analiza chimică a petelor principale arată că ele sunt alcătuite din sânge şi lichid pleural. Un studiu amănunţit al petelor de sânge şi al marginilor lor a dovedit că petele nu s-au format în acelaşi timp. Primele au fost făcute când corpul era încă pe cruce, altele cam după o oră de la coborârea de pe cruce şi a treia serie după ridicarea corpului de la pământ, cam după patruzeci şi cinci de minute. Studiul polenului a dus la rezultatul ca pe pânză s-a găsit polen din Palestina, Africa şi Spania şi deloc din alte părţi. Dar toate acestea nu permit datarea pânzei şi nici nu s-a încercat, până acum, vreun procedeu de datare. Dacă se observă amplasamentele petelor de sânge, se constată cu uimire că ele se suprapun perfect pe cele de pe faţa omului din giulgiul de la Torino, în special la nivelul bărbiei. Lungimea nasului – 8 cm – corespunde exact cu cel al omului din giulgiu. Şi dacă ţinem seama că grupele sanguine sunt aceleaşi, adică grupa AB care este o grupă rară (doar 7% din populaţie), coincidenţa devine cu adevărat turburătoare; atât „ştergarul” de la Oviedo, cât şi giulgiul de la Torino au acoperit aceeaşi faţă! Oricum, şansele de autenticitate ale acestor două relicve se susţin una pe alta.

În catedrala Saint Étienne de Cahors se află o relicvă numită „sfânta scufie”, făcută dintr-o ţesătură de in şi corespunzând, ca mărime, unui cap de om. După tradiţie această scufie a acoperit capul lui Iisus când a fost pus în mormânt. După o descriere anonimă, publicată în 1899, ar fi vorba despre legătura care, trecând pe sub bărbie, avea rostul de a ţine gura închisă; deci, acelaşi scop ca al „ştergarului” din Oviedo. Vor fi fost amândouă în mormânt? În Notice historique sur la sainte coiffe (1844), abatele Montaigne descrie petele de sânge şi citează un proces verbal din 1839 în care un farmacist şi un medic afirmă că, într-adevăr, petele sunt pete de sânge. Nu s-a făcut însă nici o analiză recentă a petelor, nici cercetarea grupei sanguine care ar fi esenţială. Lingvistul Robert Babinot a comparat, de curând, amplasarea petelor de sânge cu cele de pe giulgiul de la Torino şi le-a găsit asemănătoare. Dar numai o cercetare strictă ar putea afirma sau infirma autenticitatea acestei relicve.

Vălul Veronicăi, păstrat de mai multe veacuri la Vatican, a fost celebru multă vreme şi se mai vorbeşte şi acum despre el. O legendă spune că în timp ce Iisus îşi ducea crucea spre Golgota, o femeie, Veronica, s-a apropiat de El şi i-a şters faţa cu o pânză şi astfel chipul Mântuitorului s-a imprimat pe acea pânză. În altă legendă e vorba despre o femeie care se ducea cu o bucată de pânză la un pictor pentru ca acesta să facă pe pânză portretul Mântuitorului. Întâlnindu-L însă pe Iisus, i-a spus acestuia ce avea de gând să facă. Atunci, Iisus a luat pânza, şi-a pus-o pe faţă şi a înapoiat-o femeii, cu chipul Lui imprimat pe pânză. După mai multe peregrinări şi prezentări în public – ultima fiind în 1854 – vălul Veronicăi şi-a găsit liniştea la Vatican, fiind, după cum se spune, lipsit şi de imaginea de pe el.

O altă relicvă care s-a bucurat de faimă este „tunica” trimisă de Sf. Elena, după cum s-a spus mai sus, la Trèves. „Tunica”, împreună cu alte relicve, a fost descoperită într-un cavou în cursul unei măriri şi înfrumuseţări făcute la catedrala din acel oraş. Aceste relicve au fost ascunse desigur din cauza numeroaselor năvăliri barbare a căror victimă a fost oraşul, timp de patru veacuri, între 406 şi 883. Mai apoi a fost dusă dintr-o parte în alta, până ce şi-a recăpătat liniştea din nou în Trèves, în 1810, ultima prezentare în public fiind în 1996. Ţinând seama de dimensiunile şi de forma relicvei, ea ar putea fi „tunica” de deasupra, iar cea de la Argenteuil, „tunica” de dedesubt, cămaşa. Şi „tunica” de la Argenteuil a fost descoperită, de astă dată, în zidul bisericii din mănăstirea benedictină. Această tunică a făcut parte, potrivit legendei, dintre relicvele pe care Irena, împărăteasa Bizanţului, le-a trimis lui Carol cel Mare, iar acesta a dăruit tunica fiicei sale Theodorada care era stareţa mănăstirii din Argenteuil. Ca şi tunica din Trèves, tunica din Argenteuil a trebuit să fie ascunsă din cauza invaziilor, în cazul acesta, ale normanzilor.

Împreună cu „tunica” s-au găsit şi două srisori, una în limba latină, cealaltă în franceză, care afirmau că este vorba de „tunica” lui Hristos. Din nefericire, cele două scrisori s-au pierdut, iar conţinutul lor a fost dat, pe scurt, de mai mulţi martori. Scrisorile afirmau că e vorba de cămaşa dintr-o bucată, pe care au tras-o la sorţi soldaţii de la Golgota. Şi legenda spune că fusese făcută chiar de Sfânta Fecioară. Tradiţia spune că împăratul Carol cel Mare a adus „tunica” fiind însoţit de zece sau doisprezece episcopi, la ora unu după amiază. Această tradiţie a fost atât de bine înfiptă în mintea locuitorilor încât, până după revoluţia din 1789, se trăgeau clopotele bisericii în fiecare zi la ora unu după amiază. În timpul luptelor religioase din secolul XVI, hughenoţii au năvălit în oraş, au dat foc bisericii şi l-au spânzurat pe preot de propria-i fereastră (creştini, nu glumă!), dar „tunica” a scăpat. Nimeni nu ştie cine a salvat-o, dar ea dispăruse din biserică înainte de sosirea hughenoţilor. Când Convenţia a abolit, la 10 noiembrie 1793, cultul catolic, abatele Ozet s-a hotărât să taie tunica în bucăţi, cu speranţa că, astfel, va scăpa măcar una din ele. Tăierea a respectat formele tunicii. El a îngropat cele două bucăţi mai mari în două locuri diferite şi celelalte bucăţi le-a împărţit enoriaşilor în care avea încredere. Mai târziu s-a făcut reconstituirea tunicii, dar câteva bucăţi mai mici n-au mai putut fi găsite.

„Tunica” din Argenteuil a făcut obiectul mai multor cercetări în timp. Ultima şi cea mai completă în 1997, analizându-se petele de sânge. Atât din petele de sânge de pe tunică, precum şi cele de pe giulgiul din Torino, rezultă că Iisus a fost silit să ducă crucea în întregul ei nu numai bârna transversală – patibulum – cum se crede de obicei şi cum se vede în diferitele ilustraţii. De altfel, cei patru evanghelişti scriu că Iisus a fost silit să ducă crucea şi nu numai patibulum. Aşa se explică şi de ce a fost nevoie, pentru că Iisus nu mai putea s-o ducă, să fie obligat Simon din Cirene să ia crucea şi s-o ducă până la Golgota. Cercetătorii au apelat la un voluntar care a purtat întâi un „patibulum” şi apoi crucea întreagă. Rezultatele confirmă interpretarea cercetătorilor. Suprapunerea petelor de sânge de pe tunica din Argenteuil pe rănile suferite de omul care a fost înfăşurat în giulgiul de la Torino dovedeşte că aceeaşi persoană a purtat tunica şi a fost înfăşurat apoi în giulgiu.

Să trecem însă la cea mai importantă relicvă, la giulgiul din Torino în care a fost învelit trupul Mântuitorului când a fost pus în mormânt.

În Edessa (actuala localitate Urfa din sud-vestul Turciei asiatice şi în vecinătatea Siriei) se păstra, de secole, o pânză cu un portret miraculos al lui Iisus, portret socotit ca nefiind făcut de mână de om (acheiropoiète), pânză numită mandylion, fie de la grecul mandilo, care înseamnă sudariu (pânză care şterge sudoarea), fie de la arabul mandil care înseamnă fular, şervet. După Evagre Scolasticul, portretul de la Edessa ar fi fost descoperit, în 544, într-o nişă aflată deasupra porţii oraşului. După unii istorici, descoperirea s-ar fi făcut în 525 în timpul lucrărilor de restaurare a catedralei oraşului, avariată de revărsarea fluviului Daisan. Arheoloaga Maria Grazia Siliato, referindu-se la o icoană din secolul V, afirmă că prezenţa mandylionului la Edessa ar data încă din secolul II. După descoperire mandylionul, devenit celebru, rămâne în Edessa până în 639 când oraşul este ocupat de arabi, iar mandilyonul este dus la Constantinopol.

În 787, al doilea Sinod de la Niceea se foloseşte de portretul din Edessa pentru a combate pe iconoclaşti. Totodată, mandylionul devine cunoscut în toată lumea creştină şi se fac numeroase copii după el. Una din copii va fi fost folosită ca model de autorul miniaturii din mss. Pray de la sfârşitul secolului XII, aflat în Biblioteca Naţională din Budapesta şi în care mâinile Mântuitorului sunt aşezate aşa cum se vede în giulgiul din Torino. O dovadă, dacă mai era nevoie, că giulgiul e mai vechi decât secolul XIII-XIV în care l-a vârât datarea cu carbon 14! Evident, cei din Edessa ştiau că pe mandylion era reprezentat nu numai chipul Mântuitorului, ci şi trupul Lui. Ştiau, deci, că mandylionul era, de fapt, giulgiul lui Iisus. Descoperirea mandylionului s-a făcut tocmai în epoca în care s-a răspândit noul tip de reprezentare a Mântuitorului; o faţă cu un nas fin, cu barba împărţită în două şi cu părul lung, tip care s-a impus repede şi a dus la Hristos Pantocrator. Evident, portretul lui Iisus de pe mandylion a jucat un rol de seamă în impunerea acestei iconografii datorită faptului că el era socotit modelul cel mai adevărat, cel mai autentic dintre toate.

În 1978, cercetătorul britanic Ian Wilson a emis ipoteza că mandylionul şi giulgiul de la Torino sunt unul şi acelaşi lucru. De curând R. P. Dubarle a reluat şi a dezvoltat această idee. După aceşti doi autori, giulgiul ar fi fost prezentat într-un cadru rectangular, împăturit astfel încât să se vadă numai faţa şi să ascundă goliciunea trupului, precum şi urmele maltratărilor suferite. Ian Wilson a invocat, în sprijinul celor susţinute, Faptele lui Tadeu, o lucrare din secolul VI în care, potrivit legendei despre Abgar, Iisus îşi imprimă faţa pe o pânză tetradiplon (termen care înseamnă „împăturit de patru ori în două”, adică în opt). Împăturit la fel, giulgiul de la Torino ar corespunde perfect cu dimensiunile mandylionului. Doi cercetători, John P. Jackson şi Vernon Müller, au studiat giulgiul în lumină razantă şi au scos în evidenţă pliurile care corespund perfect cu dimensiunile mandylionului; încă o dovadă a identităţii dintre mandylion şi giulgiul de la Torino.

Împăratul Constantinopolului, Roman Lekapenos, după câteva încercări nereuşite, aduce mandylionul la Constantinopol în ziua de 15 august 944, în mijlocul unor mari festivităţi şi îl aşează în capela Sfânta Maria din Phare, situată chiar în palatul imperial. Identitatea dintre cele două relicve este sugerată şi de o frescă din localitatea Nerezi din Macedonia, în care se vede giulgiul care poartă imaginea lui Iisus şi având acelaşi ornament ca şi mandylionul. Teza lui Wilson este, deci, mai mult decât credibilă şi ea e întărită şi de dispariţia simultană a celor două relicve din Constantinopol în timpul celei de a doua cucerire a oraşului de către cruciaţii din a patra cruciadă, eveniment descris de Robert de Clary. Oraşul a fost crud jefuit şi nimeni n-a mai pomenit despre giulgiu sau despre mandylion. Oricum, descoperit la Edessa în 525, dus la Constantinopol în 944, giulgiul sau mandylionul dispare din Constantinopol în 1204, în timp ce oraşul era prădat. El va reapare abia în anul 1357 la Lirey în Franţa! Cum a ajuns din Constantinopol tocmai la Lirey?

După toate probabilităţile lucrurile s-au petrecut astfel:
La un an de la jefuirea Constantinopolului, în 1205, giulgiul apare la Atena în mâinile lui Othon de la Roche, unul din cei patru şefi principali a celei de a patra cruciade. Lucrul acesta e atestat de o scrisoare a lui Theodor Îngerul, nepotul lui Isac II Îngerul, fostul împărat al Constantinopolului, adresată Papei Inocenţiu III, la 1 august 1205, în care spune că Sfântul Giulgiu se află la Atena, precum şi de abatele Nicolas d’Otrante într-o relatare din 1207. Unii istorici sunt de părere că Othon de la Roche a trimis giulgiul, în jurul anului 1208, la castelul tatălui său, Ponce II, la La-Roche-sur-Ognon, de lângă Besançon, unde a fost, desigur, copiat, ceea ce a dat naştere la falsul giulgiu din Besançon, distrus în 1774. Cum, în 1340, Jeanne de Vergy, strănepoata lui Othon de la Roche, s-a măritat cu Geoffroy de Charny acesta devine proprietarul giulgiului. După o altă ipoteză, Othon de la Roche a păstrat giulgiul la Atena până la moartea sa. Abia mai târziu, Geoffroy de Charny devine proprietarul giulgiului, într-una din călătoriile sale. În sprijinul acestei teze este declaraţia din 1443 făcută de Marguerite de Charny, nepoata lui Geoffroy I, declaraţie în care ea se laudă că giulgiul a fost cucerit de bunicul ei. Oricum, este sigur că giulgiul a fost proprietatea familiei de la Roche şi că a trecut, prin moştenire, în mâinile familiei de Charny. Abia după moartea lui Geoffroy în bătălia de la Poitiers din 1356, văduva lui, Jeanne de Vergy, începe să prezinte publicului giulgiul şi mulţimile aleargă din toate părţile. S-au bătut şi medalii de plumb pentru pelerini, în care ţesătura este reprezentată prin ochiuri (chevrons) mult mărite ca şi stemele familiilor Charny şi Vergy.

Contestat şi reabilitat, giulgiul este dăruit (de fapt o vânzare deghizată), în 1453, de Marguerite de Charny, Anei de Lusignon, soţia ducelui Ludovic I de Savoia care, la 22 martie 1453, îi acordă donatoarei veniturile domeniului Miribel. Din 1453 până în 1506, ducii de Savoia iau giulgiul cu ei în toate deplasările lor. Când locuiesc în Chambéry, capitala lor din acel timp, giulgiul este păstrat în biserica franciscanilor, actuala catedrală. În 1471, ducele Amedeu IX măreşte capela palatului ducal din Chambéry şi instalează acolo giulgiul care este recunoscut ca fiind autentic de Papa Sixt IV. La 6 iunie 1483, numele sfântului giulgiu apare pentru prima oară în inventarul relicvelor din Sfânta Capelă a Palatului din Chambéry. În 1506, cultul public al giulgiului este aprobat în mod oficial. Papa Iuliu II îl califică, într-o bulă papală din 1506, „unicul giulgiu în care a fost înfăşurat Domnul nostru Iisus Hristos”, ceea ce înseamnă recunoaşterea autenticităţii lui.

În plină glorie, giulgiul era cât pe-aci să dispară în noaptea din 3 spre 4 decembrie 1532 din cauza unui violent incendiu izbucnit în capela în care era păstrat. Salvat cu multă greutate, giulgiul poartă şi acum urmele arsurilor care, printr-o adevărată minune n-au afectat imaginea decât la nivelul braţelor. În urma incendiului, s-a răspândit zvonul că giulgiul ar fi fost distrus, zvon întărit şi de unii scriitori rău informaţi sau rău intenţionaţi printre care Rabelais şi Calvin. Ducele de Savoia a cerut Papei să ordone o anchetă care a autentificat relicva şi a pus, astfel, capăt zvonurilor. Restaurarea giulgiului a fost încredinţată, în 1543, clarisselor din Chambéry. Ele au reparat pânza, cosând 22 de piese triunghiulare luate dintr-un antimis şi au întărit întregul giulgiu, dublându-l cu o pânză de olandă. În 1563, Torino devine noua capitală a ducatului de Savoia. Ducele Emmaneul Philibert, dorind să aducă giulgiul în capitală, profită de faptul că episcopul de Milano, Sf. Carlo Borromeo, voia să meargă în pelerinaj, pe jos, la Chambéry, spre a venera giulgiul, şi sub pretextul de a scurta, pentru episcop, drumul care trecea şi peste munţi, a adus, la 16 septembrie 1570, giulgiul la Torino unde se află şi acum. Până în 1720, giulgiul a fost prezentat publicului în fiecare an, la 4 mai, apoi mai rar, iar în secolul XIX doar de cinci ori cu prilejuri excepţionale; în 1808 şi 1814 vizita papei Pius VII; în 1842, căsătoria principelui ereditar Victor Emmanuel; în 1868, căsătoria fiului său Umberto şi, în 1898, nunta lui Victor Emmanuel, fiul regelui Umberto I.

De la această dată începe o nouă eră pentru giulgiu pentru că atunci a fost fotografiat pentru întâia oară, relevând pentru prima dată imaginea integrală a omului din giulgiu, imagine care a provocat o excepţională uimire în toată lumea. Surpriza lui Secundo Pia, avocat şi excelent fotograf amator, când şi-a developat clişeele, e uşor de înţeles. Fotografia arăta că imaginea de pe giulgiu era o imagine negativă, concept ce n-a fost descoperit decât în secolul XX, când s-a inventat fotografia. Cum ar fi putut un falsificator să ştie cu secole înainte un asemenea lucru? Ştiinţa venea, astfel, în sprijinul celor ce credeau în autenticitatea giulgiului. Binenţeles că s-au găsit şi din aceia care au continuat să susţină că giulgiul e un fals şi că imaginea de pe el e o pictură. Analizele făcute cu cea mai are stricteţe ştiinţifică au demonstrat însă că este vorba de sânge uman căruia i s-a stabilit şi grupa sanguină.

Abia în 1931 s-a organizat o nouă prezentare a giulgiului, prima din secolul XX, cu prilejul căsătoriei prinţului moştenitor Umberto de Savoia cu principesa Maria-José a Belgiei. Cu această ocazie, giulgiul a fost din nou fotografiat de fotograful profesionist Giuseppe Enrié, ajutat de Paul Vignon şi Secundo Pia, obţinându-se clişee în culori de o calitate excepţională, folosite şi acum în presă, în cărţi şi mai ales în cercetări ştiinţifice. Tot atunci, Paul Vignon, a înfiinţat o comisie internaţională de cercetări ştiinţifice despre giulgiul de la Torino. În timpul celui de al doilea război mondial, de teamă că Torino ar fi putut fi bombardat, giulgiul a fost trimis la mănăstirea din Montevergine la est de Napoli şi readus la Torino la 28 octombrie 1946.

În 1950, are loc la Roma şi la Torino primul Congres naţional de sindonologie, ştiinţa despre Giulgiu (în italiană: sindone, din latinul sindon-onis). În 1976 se înfiinţează STURP (Shroud of Turin Research Project) care grupează vreo patruzeci de oameni de ştiinţă. Un al doilea congres ştiinţific are loc, în martie 1977, la Albuquerque în New Mexico. Împlinindu-se 400 de ani de la aducerea giulgiului în Torino, are loc o nouă prezentare a giulgiului de la 27 august la 8 octombrie 1978. Au venit peste trei milioane de oameni din toate părţile să-l vadă. La sfârşitul prezentării, giulgiul a fost lăsat la dispoziţia cercetătorilor timp de cinci zile în cursul cărora s-au făcut o serie întreagă de cercetări şi peste trei mii de clişee de către echipa americană Vernon Müller. Toate cercetările au dus la concluzia că giulgiul este autentic.

În 1983, ultimul rege al Italiei, Umberto II de Savoia, lasă, prin testament, Papei Ioan-Paul II, faimosul giulgiu de la Torino, care devine, astfel, proprietatea Vaticanului. În 1988, au fost luate trei probe din giulgiu spre a fi datat cu carbon 14. Rezultatul anunţat de cardinalul Bellestrero, la 13 octombrie 1988, a avut efectul unei bombe: giulgiul ar avea o origine medievală, datând dintr-o perioadă cuprinsă între 1260 şi 1390. După o clipă de surprindere, începe o aprigă controversă între partizanii falsului care nu se mai pot bizui decât pe datarea cu carbon 14 şi cei ai autenticităţii care pun sub semnul întrebării condiţiile în care s-a făcut această datare. La 7 şi 8 septembrie 1989, are loc la Paris un simpozion internaţional al cărui scop era să întrunească specialiştii în diverse discipline şi să stabilească rezultatul cercetărilor până la acea dată. Totodată a fost creat CIELT (Centre international d’etudes sur le linceul de Turin) care a ţinut un al doilea simpozion la Roma în 1993 şi un al treilea în mai 1997, la Nisa. Aproape totalitatea noilor rezultate a dus, odată mai mult, la concluzia că giulgiul este autentic.

O nouă prezentare a giulgiului a avut loc între 18 aprilie şi 14 iunie 1998, cu prilejul împlinirii unui secol de la fotografierea giulgiului de către Secundo Pia. Din păcate însă, nici o cercetare ştiinţifică nu s-a putut face cu acest prilej. Iată care au fost rezultatele cercetărilor ştiinţifice până la datarea cu carbon 14: structura pânzei cu care a fost învelit Hristos este cu totul particulară şi foarte rar întâlnită în Europa. Ţesături analoage au fost găsite doar în Siria antică. Pânza este de o excelentă calitate ceea ce poate fi un argument în plus în favoarea autenticităţii; o astfel de pânză n-ar fi fost folosită pentru un condamnat oarecare şi se ştie că ea a fost cumpărată de Iosif din Arimatea, un om bogat. Fibrele ţesăturii sunt caracteristice unui bumbac cultivat în Orientul Mijlociu şi anume gossipium herbaceum. S-a observat de asemenea, că, deşi războaiele de ţesut erau folosite pentru in, bumbac şi lână, nu s-a găsit nici o urmă de lână. În Palestina, conform legii iudaice, era interzis să fie folosite pe acelaşi război de ţesut fire rezultate din lâna animalelor şi fire de vegetale. Indiciile de mai sus sunt o dovadă că giulgiul are o origine antică din Orientul Mijlociu. Ray Rogers, care face parte din STURP, a constatat că inul a fost albit după ce a fost ţesut. Dar, după cum se ştie, această tehnică a fost abandonată cu totul încă din secolul VIII, fiind înlocuită cu albitul inului înainte de a fi ţesut ceea ce confirmă originea antică a giulgiului.

O altă observaţie interesantă a fost făcută de englezul Ian Dickinson în privinţa dimensiunii giulgiului. Dimensiunile giulgiului sunt: 4,36 m în lungime şi 1,10 m în lăţime. Aceste dimensiuni corespund exact cu un multiplu al cotului iudaic, unitate de măsură egală cu 54,6 cm care era în vigoare în timpul lui Iisus. Deci, pânza cumpărată de Iosif din Arimatea fusese măsurată cu această unitate. Studiul microscopic al pânzei a descoperit, pe lângă urmele de bumbac, o mulţime de particule fine, îndeosebi de praf şi de polen. Astfel, s-a observat că acolo unde se află nasul şi picioarele omului din giulgiu erau urme de aragonit; un carbonat de calciu provenit din travertin, piatră utilizată în construcţii în unele oraşe mediteraneene şi, mai ales, în Palestina.

Principalul argument al adversarilor împotriva autenticităţii giulgiului era că imaginea de pe pânză ar fi o pictură. În 1978, Walter McCrone, microanalist şi criminolog, a afirmat că el a identificat pe giulgiu un pigment care, după el, era folosit de pictorii din Evul Mediu, un alt pigment, precum şi proteine care ar putea proveni dintr-un liant folosit în pictură. Concluzia lui a fost că imaginea de pe giulgiu era o pictură, inclusiv petele de sânge care n-ar fi fost decât un amestec de oxid de fier şi de sulfură roşie de mercur. Afirmaţiile acestea au făcut oarecare vâlvă, dar ele au fost dezminţite total. În 1980, doi cercetători din STURP, John Heller şi Alan Adler, au dovedit că elementele chimice indentificate de McCrone erau în cantitate infinitezimală şi răspândite în diferite părţi ale giulgiului, fără nici o legătură cu imaginea sau petele de sânge. Cât despre proteine, cei doi n-au găsit decât în locul unde erau pete de sânge şi au dovedit că McCrone a comis o greşeală grosolană în interpretarea propriilor lui experienţe. Alţi cercetători au infirmat prezenţa pigmenţilor de pictură pe pânză. De altfel, McCrone nu era la prima lui gafă. În 1974 el a contestat autenticitatea unei hărţi a Vineland-ului din 1440, după ce a studiat compoziţia cernelii. El a afirmat că harta fusese făcută după 1920. În 1985, o echipă a Universităţii din California a scos în evidenţă o inadmisibilă eroare a lui McCrone şi a demonstrat autenticitatea hărţii.

Cercetările făcute îndeosebi de Heller şi Adler au subliniat, în petele de sânge, prezenţa porfirinei (component al hemoglobinei), a metehemoglobinei (component al sângelui), a albuminei şi a bilirubinei, aceasta din urmă găsindu-se numai în sângele celor torturaţi cu sălbăticie. Echipa italiană Baimo Bollone, care a confirmat că într-adevăr petele sunt pete de sânge şi a determinat grupa sanguină AB, are de gând să facă şi analiza genetică a sângelui. Dar fenomenul cel mai surprinzător este desprinderea corpului celui mort fără ca să lase nici cea mai mică urmă a acestei desprinderi pe giulgiu, ca şi cum corpul s-ar fi dematerializat pur şi simplu. Studiul antropologic al imaginei de pe giulgiu ne arată că omul era tânăr – 30-35 de ani-, că avea o înălţime de 1,78 m care nu era excepţională, dacă o comparăm cu aceea a scheletelor din secolul I, găsite într-un cimitir din Ierusalim. Faţa, fruntea, nasul sunt caracteristic semite; părul lung, aproape împletit, ne duce la evreii din antichitate care făcuseră legământul de nazireat şi, deci, le era interzis să-şi taie părul.

Înfăşurarea corpului gol într-un giulgiu, de obicei de in, era lucru obişnuit la evrei, înainte de secolul VIII. Corpul lui Iisus n-a fost spălat, împotriva datinilor evreieşti, după cum reiese din toţi cei patru evanghelişti. Faptul că Sabatul era aproape, timp în care nu ar fi fost permisă înhumarea, i-au făcut pe cei ce se îngrijeau de îngroparea lui Iisus să se grăbească pe cât se putea de mult. Pe de altă parte, exista o lege care interzicea spălarea corpurilor celor ce-au murit de moarte violentă; trupurile trebuiau să fie îngropate cu sângele pe ele. Examenul imaginii arată limpede că omul din giulgiu a suferit supliciul răstignirii. Acest fel de execuţie fusese adoptat de romani încă din secolul II. A fost abolit de Constantin cel Mare în jurul anului 320 şi tribunalele publice au încetat să-l mai aplice. La sfârşitul secolului IV, împăratul Teodosie a extins abolirea şi la tribunalele particulare. De aceea, e imposibil să-ţi închipui că omul din giulgiu ar fi putut fi crucificat în Evul Mediu! Pe scurt, după toate datele observate, omul din giulgiul de la Torino a fost un evreu, care, după ce a fost crucificat, a fost îngropat după obiceiurile antice evreieşti. După cum arată imaginea, omul a fost crucificat cu trei cuie. Două au fost înfipte în încheieturile mâinilor, în ceea ce se numeşte „spaţiul lui Destot” şi nu în palme cum se vede în reprezentările tradiţionale pentru că palmele n-ar fi putut susţine greutatea trupului. Picioarele au fost ţintuite printr-un singur cui care a trecut printre tars şi scafoid, un loc asemănător spaţiului lui Destot. Toate datele biologice arată că în giulgiu a fost cadavrul unui om care a fost răstignit după sistemul roman şi a suferit toate supliciile lui Iisus din Nazaret descrise de evanghelişti; a fost violent lovit în faţă, a fost flagelat cu cruzime cu flagrum, i s-a pus o cască de spini pe cap, a dus în spate crucea, a fost răstignit şi a fost străpuns pieptul în partea dreaptă între coasta a cincea şi a şasea. Rana a rămas larg deschisă, dovadă că rana i-a fost făcută post mortem.

Toate cercetările făcute până 1988 arătau că este exclus să fie un fals şi afirmau hotărât autenticitatea giulgiului. La Congresul de la Torino, din 1978, s-a emis, pentru prima oară, părerea de a se face datarea giulgiului cu ajutorul carbonului 14. În 1984, echipa americană a STURP-ului a prezentat un program precis de cercetare interdisciplinară. După multe discuţii şi tergiversări, autorităţile ecleziastice au îndepărtat acest proiect şi la 10 octombrie 1987, arhiepiscopul de Torino, cardinalul Ballestrero a precizat instrucţiunile pentru desfăşurarea operaţiilor. Au fost alese trei laboratoare – Oxford, Tucson şi Zürich – care trebuiau să lucreze după sistemul „orb”, adică cele trei laboratoare trebuiau să lucreze în acelaşi timp, să nu comunice între ele nici în timpul lucrului, nici despre rezultatul obţinut, decât după ce toate rezultatele vor fi ajuns la British Museum. Luarea probelor s-a făcut în aprilie 1988, în condiţii contrare regulilor. După multe discuţii s-a ales un singur loc şi acela la o margine a giulgiului, aproape de zona care a ars şi într-o parte des manipulată cu prilejul prezentărilor în public. Banda video şi diferitele rapoarte dau cifre contradictorii despre probele luate, între 37 şi 43 mg pe cm². Proba de rezervă, care ar fi folosit la refacerea măsurătorilor, a dispărut în mod misterios. Trei probe de control din secolul II, XI şi XIII au fost date laboratoarelor, dar, în mod cu totul bizar, li s-a comunicat şi vârstele probelor. Laboratoarele n-au respectat normele; au comunicat între ele, au trimis pe rând rezultatele la British Museum şi au dat un rezultat comun, deşi se ştie că laboratorul Oxford a obţinut alte date decît celelalte două.

Cu toate acestea, Biserica, respectiv cardinalul Ballestrero, s-a grăbit să admită rezultatul aşa cum s-a dat, anume că giulgiul ar data din anii 1260-1390. S-au emis fel de fel de ipoteze care să explice această datare surprinzătoare. Chiar specialiştii în datările cu carbon 14 spun că felul în care se prezintă probele este esenţial pentru rezultate. Iar Gabriel Vial, specialist în ţesăturile vechi, spune că datările ţesăturilor cu carbon sunt foarte adesea imprecise, cu erori care pot ajunge la peste 400 de ani. Ţinând seama că dimensiunea şi greutatea probelor este de 37-43 mg pe cm², în timp ce a giulgiului este de 23 mg pe cm², precum şi de faptul că giulgiul a suferit mai multe reparaţii în decursul anilor, nu este exclus ca probele să fie luate chiar din „reparaţii”. Oricum este imposibil de admis datarea cu carbon 14, când toate indiciile şi dovezile duc la un cu totul alt rezultat şi mai ales când felul în care s-a făcut datarea este cu totul discutabil. Lăsăm de o parte unele datări absurde făcute cu ajutorul carbonului 14. Astfel, o faţă de masă, cunoscută că fusese făcută cu 50 de ani mai înainte, a fost trimisă în Evul Mediu; iar unei foci omorâtă în ajun, carbonul 14 i-a datat moartea în ...2010!

Dar la argumentele şi probele aduse se adaugă altele. Institutul de optică din Orsay a fost solicitat, în 1994, să utilizeze tratamentul numeric în studierea imaginilor de pe giulgiu, îndeosebi a literelor sau a cuvintelor care păreau să existe în regiunea feţei celui din giulgiu. Rezultatul se vede pe clişeul respectiv. Paleografii consideră că literele găsite sunt mai de grabă orientale decât occidentale şi amintesc de caracterele antice – anterioare sec. V – îndeosebi S se găseşte în secolul II şi devine foarte rar în Evul Mediu. Şi dublul N ar fi tot o caracteristică a primelor secole, precum şi amestecul de majuscule cu minuscule. Şi cum să îţi închipui că un falsificator din Evul Mediu s-ar fi străduit să scrie în aşa fel încât scrisul să nu poată fi văzut decât la sfârşitul secolului XX şi numai după tratarea numerică. La începutul anilor ’80, doi italieni, Piero Ugolotti şi preotul Aldo Marastoni, au arătat prezenţa unor inscripţii antice pe giulgiu, mai cu seamă în jurul feţei. După o primă încercare de lectură făcută cu mijloacele obişnuite, CIELT a apelat la Institutul de Optică din Orsay ca să studieze posibilitatea de a folosi tehnica tratamentului numeric al imaginilor spre a studia inscripţiile abia vizibile de pe giulgiu. Rezultatele obţinute sunt următoarele (pp. 110-111 din Jésus et la science de André Marion):

„Pe faţa stângă a feţei am regăsit scrise vertical de jos în sus cuvintele latine IN NECEM, cu cei doi N lipiţi”.
„Sub bărbie a apărut monograma în formă de N dublat care aminteşte pe cei doi N din IN NECEM”.
„Pe partea dreaptă a feţei, scris de jos în sus, cuvântul grecesc REYV, adică «a face, a săvârşi un sacrificiu»”.
„Tot pe dreapta, dar scris mai gros şi de sus în jos, caracterele greceşti, C, S, K, I, A, sau C, S, K, I, J. Dubletul K, S, fiind imposibil în greceşte, ar putea fi vorba de două cuvinte VC şi SKIA care înseamnă «umbra feţei» sau «faţa abia vizibilă»”.
„Pe stânga feţei, scris de jos în sus, două litere latine SB. Cum această configuraţie este extrem de rară într-un cuvânt latin şi cum nu mai sunt alte litere pe aceeaşi linie, aceste două litere pot fi iniţialele, de pildă, ale unui fost proprietar al giulgiului” (Afirmaţie mai mult decât hazardată. E foarte puţin probabil ca Iosif din Arimatea să fi umblat prin vecini întrebând cine are un giulgiu de vânzare. Nota mea.).
„Tot la stânga feţei, scrisă de sus în jos, un N dublu, un A, un P sau R, un E, din nou un N dublu, începutul unui O sau U și un S. Cuvântul ar putea să corespundă unui grec NAZPENOS sau latinului NAZARENUS (Nazarineanul)”.
„În aceeaşi regiune, puţin mai sus, semnele evocând literele greceşti ADA şi m, deci ar părea să fie Adam pentru că şi Iisus fusese numit Noul Adam.”
„Sub bărbie, dedesubtul dublului N, literele HSOZ care provin, pe cât se pare, de la IHSOZC (Iisus).”
„În sfârşit, cele două litere IC, pe care le găsim adeseori pe icoanele bizantine, reprezintă începutul şi sfârşitul cuvântului IHSOZC”.

Observarea atentă a ochilor omului din giulgiu a scos la iveală un fel de umflătură circulară care a făcut să se creadă că s-au pus monede pe ochi, potrivit unui vechi obicei ebraic de a închide ochii răposaţilor cu fragmente de ceramică sau cu un bănuţ. În 1979, preotul Francisc Filas, de la Universitatea Loyola din Chicago, afirmă că a identificat pe pleoapa dreaptă un dilepton lituus emis de Ponţiu Pilat în al 16-lea an al Domniei lui Tiberiu şi a descifrat inscripţia Tiberiou Kaisaros. Aceste cercetări au fost continuate de americanii Alan şi Mary Whanger şi de italienii Tamburelli şi Nello Balossina care au găsit o monedă din aceeaşi epocă şi pe ochiul stâng. Verificarea monedelor că sunt într-adevăr din acea epocă a fost făcută de numismatul Mario Moroni care posedă el însuşi mai multe monede de acelşi fel. Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, de autenticitate a giulgiului.

Falsificatorul acela – dacă ar fi existat un falsificator – ar fi trebuit sa fie un geniu universal, mai mare decât toate geniile laolaltă câte s-au născut de la facerea lumii, care să stăpânească perfect istoria antichităţii, iconografia, exegeza biblică şi aproape toate descoperirile ştiinţifice şi tehnice ale secolului XX. Ar mai fi trebuit să găsească o sosie a lui Iisus pe care să-l supună tuturor supliciilor la care a fost supus Iisus aşa cum le-au notat evangheliştii, să-l fi crucificat, sa-l fi ţinut în giulgiu numai cât a fost ţinut şi Iisus. Şi, bineînţeles, să fi rămas şi nedescoperit, ceea ce, trebuie să recunoască şi aprigii partizani ai falsului, ar fi fost imposibil. Şi chiar dacă ar fi reuşit acest imposibil tur de forţă, toată strădania lui s-ar fi dovedit de prisos pentru că n-ar fi reuşit să scoată trupul din giulgiu fără ca această operaţie să nu lase urme pe giulgiu. Pentru că singura explicaţie, cel puţin până acum, a faptului că desprinderea trupului de pe giulgiu s-a făcut fără să lase nici o urmă pe giulgiu este că trupul lui Iisus s-a...dematerializat!

Dar, în afara tuturor indiciilor şi dovezilor că giulgiul de la Torino este, într-adevăr, giulgiul în care a fost înfăşurat trupul Mântuitorului când a fost dat jos de pe cruce, să mai adăugăm şi calculul probabilităţilor. Ţinând seama de şapte caracteristici ale crucificatului din giulgiu şi anume: învelirea cadavrului într-un giulgiu, rănile de la cap, purtarea crucii, crucificat prin cuie, rana din coaste, îngroparea grăbită şi provizorie, scurtul timp cât a stat cadavrul în giulgiu după înmormântare, calculul probabilităţilor ajunge la rezultatul că din două sute de miliarde (nu e greşeală de tipar!) de crucificaţi numai unul singur poate avea aceste caracteristici ale Omului din Giulgiu: Iisus din Nazaret. Alte calcule ale probabilităţii, cu alţi parametri, au dat acelaşi rezultat!

Deci, indiferent ce alte rezultate va mai da carbonul 14, dacă va mai fi folosit cu prilejul prezentării, din acest an, a giulgiului de la Torino, din toate indiciile şi datele de până acum – şi, evident, n-am cum să le ştiu pe toate câte există – rezultă, fără putinţă de îndoială, că giulgiul de la Torino este giulgiul autentic în care a fost înfăşurat Hristos când a fost îngropat şi din care a ieşit fără să lase nici o urmă, de desprindere a trupului de giulgiu, când a înviat!

Bibliografie

1. André Marion, Jésus et la science. La vérité sur les reliques du Christ, Paris, Presses de la Renaissance, 2000, 262 p.
2. Giuseppe Ghiberti, Linceul, Evangelistes es vie chrétienne, Paris, Editions Médiaspaul, 1988, 32 p.
3. Pierluigi Baima Bollone, Stefano Zacà, Le Linceul au microscope, Examen médico-légal, Paris, Editions Médiaspaul, 1998, 32p.
4. Gian Maria Zacconi, Sur les traces du Linceul. Histoire ancienne et récente, Paris, Editions Médiaspaul, 1998, 64 p.
5. Antonio Milanesio, Simona Siracusa, Stefano Zacà, Une image "inexplicable", Hypothèses sur la formation de l'image du Linceul, Paris, Editions Médiaspaul, 1998, 40 p.
6. Nello Balossino, L'image du Linceul, Recherche photographique et informatique, Paris, Editions Médiaspaul, 1998, 48 p.
7. Bruno Barberis, Piero Savarino, Linceul, radiation et calcul de probabilités, Paris, Editions Médiaspaul, 1998, 40 p.
8. Silvano Scannerini, Myrrhe, aloès, pollens et eutres traces, Recherche botanique sur le Linceul, Paris, Editions Médiaspaul, 1998, 63 p.
9. Hugues de Nanteuil, La Sainte Tunique d'Argenteuil, Paris, (Editions) Téqui, 1983, 59 p.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 10-12/2000, Timişoara, pag. 130-142.

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 2 septembrie 2012 • Vizualizări: 6454