Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
De la tinereţe până la bătrâneţe (cuvinte către tineri)
Cuvânt rostit de Părintele Teofil Părăian la primirea unui grup de tineri la Mănăstirea Sâmbăta de Sus
În viaţa omului care vrea să-i slujească lui Dumnezeu, Dumnezeu trebuie să apară pe primul loc al vieţii, să nu aibă un rol secundar, ci să aibă un rol principal. Întâi Dumnezeu şi apoi omul. Dacă e întâi omul şi apoi Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu nu-i pe locul Lui. La Alba Iulia am găsit un cuvânt care mi-a plăcut tare mult, îl avea cineva scris, care zicea aşa: dacă Dumnezeu nu e pe primul loc nu-i pe nici un loc. Cred că nu-i chiar aşa. Eu aş zice altfel şi cred ca zic mult mai bine: dacă Dumnezeu nu-i pe primul loc în inima ta nu-i pe locul care i se cuvine. S-ar putea ca Dumnezeu să fie pe un loc în inima omului, numai că nu-i pe locul care i se cuvine. Lui Dumnezeu i se cuvine locul cel dintâi. Mai întâi te gândeşti la Dumnezeu şi apoi la oameni. Dacă de multe ori se gândeşte omul la oameni şi apoi la Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu nu-i pe primul loc, nu-i pe locul care i se cuvine. Asta este ceea ce aş vrea să reţineţi: întâi Dumnezeu şi apoi omul, că Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în inima omului, ca dacă nu-i pe primul loc în inima nu-i pe locul care i se cuvine.

În ceea ce priveşte viaţa spirituală noi ne bazăm pe credinţă. Credinţa este temelia vieţii spirituale. Fără credinţă nu-i cu putinţă să fim mântuiţi, este scris în Epistola către Evrei. Domnul Hristos a zis: de nu veţi crede cine sunt, în păcatele voastre veţi muri. Domnul Hristos a spus: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”. Deci toţi necredincioşii sunt sub osândă. Îi osândeşte Dumnezeu pentru necredinţa lor. Iar dacă cineva vrea să fie mântuit şi nu osândit, trebuie să aibă credinţă în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este începutul vieţii spirituale. De aceea întrebarea cea dintâi la care trebuie sa răspundem este: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. Întrebarea aceasta a pus-o Domnul Hristos unui om oarecare, care de fapt a şi văzut puterea lui Dumnezeu prin aceea că Domnul Hristos i-a dat vedere. L-a întrebat Domnul Hristos: „crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. Orbul a zis: „dar cine este, Doamne, ca să cred?”. Domnul Hristos i-a răspuns: „Cel ce vorbeşte cu tine”. Şi atuncea el a zis: „cred Doamne” şi s-a închinat Domnului Hristos. Credinţa trebuie să fie lucrătoare în închinare cum a fost a acelui orb şi lucrătoare în iubire. Dacă nu-i lucrătoare şi în iubire nu este o credinţă adevărată.

A doua întrebare la care trebuie să răspundă cei credincioşi este pusă de Domnul Hristos - o cunoaştem din Sfânta Evanghelie după Ioan - în legătură cu lepădarea Sfântului Petru. După ce sfântul apostol Petru s-a lăudat că nu se va lepăda de Domnul Hristos, apoi s-a lepădat de trei ori. După învierea Sa din morţi, la marea Tiberiadei, Domnul Hristos l-a întrebat de trei ori: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu pe mine?”. Şi el a răspuns de fiecare dată: „da, Doamne, Tu ştii că te iubesc”. E vorba de credinţa lucrătoare în iubire. Dacă credinţa nu-i lucrătoare în iubire, nu-i adevărată, chiar dacă ar avea un conţinut deosebit de mare. De exemplu sfântul apostol Pavel spune: „de aş avea credinţă atât de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste nimica nu sunt”. Deci nu are nici o valoare. Valoarea ne-o dă credinţa unită cu iubirea. N-am iubire, n-am credinţă lucrătoare în iubire, credinţa nu are putere pentru mine, nu-i o credinţă mântuitoare, o credinţă despovărătoare. Asta înseamnă o credinţă care mântuieşte, o credinţă care despovărează, care linişteşte, care odihneşte. Asta este ceea ce ni se cere. Cine n-are această credinţă lucrătoare în iubire, chiar de ar avea o credinţă foarte înaintată, totuşi nu-i destul. Ne lămureşte aceasta Sfântul Apostol Pavel, o înţelegem şi noi înşine pentru că Domnul Hristos a spus: cea mai mare poruncă este porunca iubirii. Cine are o credinţă lucrătoare trebuie sa fie împlinitor al poruncilor, iar cine este împlinitor al poruncilor trebuie sa fie şi împlinitor al poruncii celei mai mari, a iubirii. Dacă are cineva credinţă lucrătoare în iubire atuncea are tot ce ţine de iubire. Sfântul Apostol Pavel spune: dragostea rabdă îndelung, este plină de bunătate, nu ştie de pizmă, nu se laudă, dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, dragostea niciodată nu piere. Prin urmare cel ce iubeşte are toate acestea: şi răbdare, şi bunătate, şi dreptate, şi adevăr, şi nădejde, toate acestea sunt cuprinse în iubire.

Aşadar aceste două lucruri să le aveţi în vedere: credinţa lucrătoare în iubire, credinţa şi iubirea, credinţa unită cu iubirea, iubirea manifestată de credinţă, iubirea întemeiată pe credinţă. Aceste lucruri trebuie sa le aveţi în vedere de la tinereţe până la bătrâneţe. Iubirea îi fericire. Sa ştiţi că cineva care iubeşte e fericit. E bine sa căutăm iubirea până la măsura aceea să ne transportăm unii pe alţii din afară înăuntru, să ajungem să ne transportăm unii pe alţii în noi. Despre Dumnezeu se spune ca este iubire, şi ca orice iubire, iubirea lui Dumnezeu transferă în iubire, adică noi suntem iubiţi de Dumnezeu şi primiţi în Dumnezeu. La fel şi noi trebuie să avem iubire faţă de Dumnezeu şi asta înseamnă că Dumnezeu vine în noi, îl purtăm în noi. Poeta Zorica Laţcu a scris o poezie intitulata Te port în mine cu ideea aceasta că atunci iubeşti pe cineva când îl porţi în tine. Şi zice asa:

Te port în suflet ca pe-un vas de preţ,
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,
Te port în trup, în sânii albi şi grei,
Cum poarta rodia sămânţa ei.
Te port în minte ca pe-un imn sfinţit,
Un cântec vechi, cu crai din Răsărit.
Şi port la gât, nepreţuit şirag,
Strânsoarea cald-a bratului tău drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
În cer înalt de noapte te-am închis.
Te port lumina rumenă de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poamă aurită de smochin,
Te port în braţe, horbote subţiri,
Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir.
Cum poartă floarea rodul de cais,
Adânc te port în trupul meu şi-n vis.


Prin urmare, adevărata iubire aduce în fiinţa celui care iubeşte pe cel pe care îl iubeşte: pe Dumnezeu, pe oameni, pe părinţi, pe prieteni, pe cunoscuţi, pe toţi cei către care ne este iubirea, îi aducem în sufletul nostru şi îi purtăm în noi. Un cuvânt de la Sfântul Munte zice aşa: inima mea nu are decât intrări, ieşiri nu are, cine a intrat odată în inima mea nu mai poate ieşi de acolo pentru că inima mea nu are decât intrări nu are şi ieşiri.

La tinereţe omul e propriu pentru iubire, însa de multe ori e propriu pentru o iubire egoistă. Trebuie să avem iubirea aşa cum o are în consideraţie Dumnezeu, adică, o iubire care ne fericeşte şi o iubire care fericeşte pe cei din jurul nostru. Eu mă bucur de această întâlnire, de faptul ca aţi petrecut câteva zile la mănăstire, mă bucur ca aţi luat parte la sfintele slujbe cu noi, mă bucur de aceia dintre voi care v-aţi spovedit, mă bucur de preocupările pe care le aveţi, dar vă atrag atenţia: Dumnezeu trebuie sa fie pe primul loc în viaţa noastră, pe primul plan al existenţei noastre, întâi e Dumnezeu şi apoi omul, Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în inima noastră, dacă nu-i pe primul loc nu-i pe locul care i se cuvine. Credinţa în Dumnezeu este o credinţă despovărătoare, o credinţă care ne ajută să ocolim lucrurile rele, credinţa trebuie să fie unită cu iubirea, să fie lucrătoare în iubire, după cuvântul: de a-şi avea credinţa atât de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am iubire nimic nu sunt, n-am nici-o valoare.

Vă pun la inimă toate acestea şi vă doresc succes în viaţă. Vă pun în atenţie o urare, care o avem la mănăstire moştenire de la nişte germani care au fost pe la noi şi care în iulie 1971 ne-au spus că la Betel - o instituţie bisericească din Germania, instituţie de ajutorare a epilepticilor - la intrare, este scris aşa: pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă. Nouă ne-au plăcut tare mult aceste cuvinte. De aceea ei au scris în cartea de onoare a mănăstirii noastre: pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă doresc doi creştini din Germania tuturor celor ce în urma lor vor vizita aceasta mănăstire. Deci şi vouă: pace, bucurie şi binecuvântare. Dumnezeu să vă ajute!


Text disponibil sub licența
Atribuire-Fara Opere Derivate
Sursă tipărită: Arhim. Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Ed. Învierea, Timişoara

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 13 august 2010 • Vizualizări: 1641