Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Ce învățăm din Pateric
Conferință susținută de Părintele Teofil Părăian la Craiova în data de 28 octombrie 1997
Stimati ascultători, constat că festivalul în care mă încadrez eu cu Patericul e de fapt Filocalia. Puteam să prezint si chestiuni în legătură cu Filocalia si anume am prezentat, am vorbit despre Filocalie (când am sustinut conferinta „Eu si Filocalia"), despre raportarea mea personală si raportarea celorlalti oameni la Filocalie. Cum mă raportez eu? Să-si pună fiecare întrebarea. Ce stiu despre Filocalie? Când am auzit de Filocalie? Cum m-am raportat atunci? Cum m-am raportat după aceea? Cum mă raportez acum la Filocalie?

Am vorbit în legătură cu Filocalia despre „Texte filocalice care se impun atentiei de la prima lectură". Si am vorbit în legătură cu Filocalia si cu subiectul „Filocalia pentru toti", considerând sfintele slujbe ale Bisericii noastre ca o Filocalie pentru toti. As fi putut să mă opresc la unul din aceste subiecte. Eu, de fapt, n-am fost foarte bine informat, de la început, în ce cadru voi vorbi, sub ce generic. Si pentru că am promis încă de anul trecut – din ’96, am fixat pentru toamnă să vorbesc despre: „Ce învătăm din Pateric?".

Este tot o carte de spiritualitate ortodoxă si Patericul. Am venit aici, era alt generic si ne-am gândit că era bine să vorbim despre „Ortodoxie si bucurie", parcă. Si după aceea tot asa, că e genericul „Ortodoxia", să vorbim ceva despre „Ortodoxia – credinta noastră".

Si acum, în legătură cu Patericul, în legătură cu Filocalia, vorbesc despre Pateric. Nu prea se potriveste, dar o să vedeti că se si potriveste. Se potriveste în întelesul acesta că si Patericul este o carte de spititualitate ortodoxă. Spiritualitatea ortodoxă întrupată în slujbele Bisericii Ortodoxe este ajutată si de scrieri care formează Filocalia.

În româneste avem douăsprezece volume de Filocalie. Cam multe pentru un singur om; de altfel, Filocalia nu e pentru un singur om. Fiecare din scrierile filocalice, la drept vorbind, este un îndreptar de viată si chiar o scriere pe care unii au avut-o ca singura după care si-au rânduit viata. Si pentru noi pot fi unele sau altele din aceste scrieri dătătoare de orientare.

În afară de Filocalie, cu mai mare circulatie si cu nuantă mai practică decât Filocalia, o altă carte de spiritualitate ortodoxă este Patericul. Eu nu stiu câti dintre cei care sunteti în sală ati stiut când ati citit afisul că voi vorbi despre Pateric. Ati stiut sau stiti acum ce este Patericul. Poate unii vă întrebati acum ce este Patericul. Poate unii v-ati gândit „lasă că ne spune părintele Teofil ce e Patericul, dacă vorbeste despre Pateric".

Stimati ascultători, Patericul este o carte care cuprinde învătături si experiente ale călugărilor de odinioară, din secolele al-IV-lea si al-V-lea, călugări care au trăit în Egipt, în Siria. De obicei, când vorbim despre Pateric ne gândim la un Pateric anume. Sunt acum mai multe feluri de Paterice. Există si un Pateric românesc, mare de tot, care ar putea fi mic de tot , că are foarte multe lucruri care nu tin de Pateric si de învătăturile părintilor duhovnicesti. Sunt multe lucruri care tin de istoria Bisericii. În sfîrsit, asa s-a gândit cel care l-a alcătuit cum e alcătuit si să îi zică Patericul românesc. Într-adevăr, sunt prezentări de vieti si învătăturile părintilor din România, de pe teritoriu românesc, de aceea se numeste Patericul românesc. Însă, în relitate, ceea ce este continut de Pateric e foarte putin fată de cele opt sute de pagini, as zice eu. O sută cincizeci, două sute de pagini ar fi tot Patericul românesc luat stricto sensu. Apoi există un Pateric al Lavrei Pecerska, există un Pateric athonit, există un Pateric din Sinai, există mai multe Paterice, nu de valoarea Patericului egiptean. Deci noi, când vorbim acum despre „Ce învătăm din Pateric", ne gândim la un Pateric anume, la Patericul egiptean, care este Patericul clasic, Patericul care a existat înainte de a fi alte Paterice.

Patericul este o colectie de învătături si experiente duhovnicesti care s-a realizat în timp. Eu personal nu stiu cine a alcătuit Patericul, nu stiu când s-a alcătuit Patericul, nu cunosc o istorie a Patericului, ci, asa cum m-am întâlnit cu Filocalia, asa m-am întâlnit si cu Patericul.

Despre Pateric am stiut abia în vremea studentiei, când eram student la Teologie am aflat despre Pateric si să stiti că nu mi s-a părut foarte la îndemână si nu mi s-au părut învătăturile din Pateric foarte practice sau, în orice caz, la măsurile credinciosilor de rând, la măsurile oamenilor care nu sunt călugări, pentru că învătăturile si experientele din Pateric sunt învătături si experiente ale călugărilor, făcute pentru călugări.

Cuvântul Pateric vine de la patir care în limba greacă înseamnă tată; am zice „învătături ale Părintilor duhovnicesti", am putea zice „învătături ale bătrânilor". „Cartea bătrânilor", asa se mai numeste Patericul. Si când sunt referiri ale Părintilor duhovnicesti la învătăturile din Pateric, găsim referirile în întelesul acesta, de „Cartea bătrânilor". Călugăr în limba greacă cuprinde si cuvântul gheron, care înseamnă bătrân. Calos înseamnă bun sau frumos. Cu acelasi cuvânt se poate exprima cuvântul „bun" sau „frumos", calos-gheron ar fi „bătrân frumos", deci cuvântul „călugăr" din limba română este un cuvânt alcătuit din cuvintele grecesti calos-gheron. Nu numai bătrânii sunt călugări, sunt si tineri care sunt călugări, dar, etimologic, cuvântul „călugăr" înseamnă „bătrân frumos". Deci „Cartea bătrânilor" sau Patericul înseamnă cartea celor care au experientă, cartea celor care au ajuns la niste concluzii, cartea celor ce vorbesc cu autoritate. Vorbesc si tinerii cu autoritate, dar autoritatea bătrânilor n-o au decât bătrânii. Când esti bătrân se consideră că ai acumulat de-a lungul anilor o experientă, se consideră că ai ajuns la niste concluzii temeinice, la niste concluzii pe care le poti oferi si altora. Si e mare lucru ca un tânăr să înceapă cu experienta si cu concluziile bătrânilor.

La mine a venit odată un inginer si am stat de vorbă despre chestiuni duhovnicesti. I-am spus eu anumite lucruri si el zice către mine: „părinte, când ati ajuns dumneavoastră la concluziile astea?". Si am zis: „uite, eu am ajuns la concluziile astea cu vremea, dar tu poti începe cu concluziile mele". Asa e si cu Patericul care cuprinde învătături si experiente cu care putem începe fiecare dintre noi, adaptându-ne din Pateric ceea ce ne interesează pentru viata noastră. Pentru că, desi sunt învătături ale călugărilor, ale trăitorilor în pustie, majoritatea dintre părintii care sunt cuprinsi în Pateric au avut lumini si pentru viata socială. Deci fără să fim călugări, putem să ne folosim de învătăturile călugărilor.

La noi la mânăstire, înainte cu aproape treizeci de ani, a fost trimis disciplinar un preot. Si a stat la mine în chilie o vreme, cât i-a tinut canonul, pentru că era iarnă si aveam încă un pat în chilie si putea să stea foarte bine cu mine. Mă mai ajuta el cu multe, si când îi spuneam câte ceva din Pateric: „părinte, uite, în Pateric spune asa si asa", el îmi răspundea: „lasă-mă cu alea din Pateric, că alea sunt pentru dumneatale, că dumneatale esti călugăr." Să stiti că nu e chiar asa, multe sunt care se potrivesc pentru călugări si au un specific pentru cei care au stilul acesta de vietuire, dar, în realitate, sunt multe lucruri care pot fi aplicate la toate nivelurile de trăire religioasă. O să vedeti aceasta pe parcursul expunerii mele.

As vrea să atrag atentia, în ceea ce priveste Patericul, asupra faptului că acesta este alcătuit din două părti. Si anume: o parte cu învătături si experiente ale călugărilor prezentati după numele lor. Adică, de pildă, cineva care vrea să stie ce a învătat Sfântul Antonie se uită în Pateric, acolo unde este prezentat Sfântul Antonie si învătăturile lui. În felul acesta sunt prezentati mai multi părinti duhovnicesti, în special bărbati, dar si câteva femei: Maica Sara, de exemplu, sau Maica Singlitichia, după numele lor, asezate după alfabetul grecesc.

A doua parte a Patericului prezintă învătături duhovnicesti pe teme. De exemplu: despre smerenie, despre ascultare, despre răbdare, despre rugăciune, despre dreapta socotintă, despre înstrăinare, despre lăpădarea de lume, toate puse pe capitole. Te interesează, de exemplu, despre înstrăinare, cauti la înstrăinare, te interesează despre smerenie, cauti la smerenie, te interesează despre rugăciune, cauti la capitolele care privesc rugăciunea.

Eu vă voi prezenta mai întâi niste principii care se potrivesc, pe care le luăm din Pateric si pe care nu le găsim în altă parte. Pentru că, desi se repetă unele lucruri, contează întotdeauna sursa din care pornesc; cineva care citeste Patericul nu are nevoie să mai citească neapărat Filocalia sau să citească Războiul nevăzut sau Paza celor cinci simtiri si atâtea si atâtea cărti. Important e să asimileze putinul care e în Pateric fată de multul care e în afara acestuia si să folosească învătăturile de acolo în viata practică.

Patericul se deschide cu o istorisire despre Sfântul Antonie cel Mare. Odată, acesta stătea în pustie si a căzut într-un fel de molesală sufletească, într-un fel de plictiseală. Si atunci el voia să aibă o îndrumare de la Dumnezeu, să fie îndrumat de Dumnezeu ce să facă pentru a iesi din această plictiseală, din această molesală. Si a zis: „Doamne, vreau să mă mântuiesc si nu mă lasă gândurile. Ce să fac ca să mă mântuiesc?". Si a văzut lângă el o persoană, era îngerul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu, în chip călugăresc, cu îmbrăcăminte călugărească, stând la rugăciune, apoi se aseza si împletea o funie, se ridica iar la rugăciune, iar sedea si împletea o funie si a zis către Sfântul Antonie: „asa să faci si te mântuiesti". Din această mărturisire întelegem că pentru înaintarea în viata spirituală, în viata duhovnicească este de foarte mare importantă să te angajezi în fata lui Dumnezeu nu numai prin rugăciune, ci si prin muncă. Munca, făcând parte integrantă din viata spirituală, este un mijloc de disciplinare lăuntrică, de disciplinare sufletească si deci un mijloc necesar pentru înaintarea în viata duhovnicească. Sunt unii care cred că nu le-ar ajunge vremea să se roage si n-ar mai face altceva decât să se roage. Sunt altii care n-au vreme de rugăciune si caută tot timpul să muncească ceva, să facă ceva, să producă ceva, să agonisească ceva, să câstige bani prin muncă si uită de rugăciune. La mine vin oameni la spovedit, de pildă, si îi întreb dacă se roagă dimineata si seara, si-mi zic: „părinte dimineata-s grăbit si seara-s ostenit". Si asa este, e o realitate. De ce? Pentru că omul nu găseste timp, nu îsi proportionează lucrurile în asa fel încât să aibă timp si pentru Dumnezeu. E adevărat că sunt oameni care nu pot să-si găsească timp, de exemplu oamenii de la tară, care lucrează toată ziua, de dimineata până seara, cum se zice, zi-lumină. Sigur că nu se mai pot angaja la rugăciune cu un program mai întins si cu citiri din cărtile de rugăciuni si nu putem avea pretentia să-si facă un program asemănător cu al călugărilor. Însă alceva putem să facem, si anume, să-i îndemnăm ca lucrul pe care-l fac, munca pe care o prestează, să o facă cu gândul la Dumnezeu si să le fie ca un fel de rugăciune.

Am găsit undeva o expresie care mi-a plăcut foarte mult, într-o carte de predici a părintelui episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să-l odihnească. El zicea că „munca e rugăciunea mâinilor"; e foarte, foarte frumos: „munca este rugăciunea mâinilor".

Când m-am dus eu prima dată la mânăstirea de la Sâmbăta, în 1942 si l-am întâlnit pe părintele Arsenie Boca, nici nu vă închipuiti ce mâini bătătorite avea. Nu stiu pe aici cât e de cunoscut, cât circulă numele părintelui Arsenie Boca. A fost o personalitate puternică, un om care a miscat multimi de oameni, care a directionat multimi de oameni către Dumnezeu, un om care avea dar de la Dumnezeu, care avea o cultură bine pusă la punct; era un om cu influentă asupra oamenilor, avea o intuitie, o capacitate de a cunoaste niste lucruri pe care, în mod obisnuit, oamenii nu le cunosc. Avea o mare capacitate de sinteză si putea să tragă niste concluzii. Când l-am întâlnit eu pentru prima dată si voiam să rămân acolo la mânăstire, a zis părintele către mine: „mă, nu toti cei din lume se prăpădesc, nici toti cei din mânăstire se mântuiesc". Deci, formula el asa niste lucruri care îti puteau rămâne ca un cuvânt de ordine, ca o deviză în viată si, de felul acesta, avea multe cuvinte, părintele. Poate că în partea de dialog o să vă spun si alte cuvinte spuse de părinte. Deci părintele Arsenie avea miste mâini bătătorite, eu nu stiu cu ce si le-o fi bătătorit asa de tare, bineînteles că nu cu odihna, ci cu lucrul. A muncit, a muncit acolo: la mânăstire si la zidărie si la drum. Ce n-a făcut! A muncit si si-a făcut bătături la mâini din muncă, pentru că a înteles că mântuirea nu e numai cu rugăciunea, ci mântuirea este si cu munca. Bineînteles că nu toti oamenii pot să aibă mâini bătătorite. De exemplu, eu nu am mâinile bătătorite. Mi-e cam rusine când dau mâna cu un om cu mâinile bătătorite că n-am si eu mâinile bătătorite, că tare mi-as dori asa ceva. Adică mi-as dori să fiu, să mă pot încadra într-o muncă din aceasta, care face bătături. Mai glumesc eu câteodată si zic că „bătăturile mele sunt la minte".

Stimati ascultători, Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune si să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esentială din Pateric. Chiar dacă se găsesc după aceea în Pateric si multe afirmatii în întelesul acesta, că să se înmultească rugăciunea, totusi, în principal, îndemnul Patericului este să împletesti munca cu rugăciunea. Să nu te tii numai de muncă, ci, cel mai bine, este să faci si din muncă o rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să îi dai valoare de mântuire, valoare ducătoare la mântuire, muncii pe care o prestezi, pe care si prin care te disciplinezi lăuntric.

În Filocalie, în volumul I, este o scriere a Sfântului Ioan Casian intitulată „Despre cele opt gânduri ale răutătii" si acolo, în al saselea cuvânt, „Despre trândăvie", se spune că cineva care munceste, de obicei e luptat de un singur drac, pe când cei care nu muncesc, sunt luptati de o multime nenumărată de draci si că e mai usor să te lupti cu unul decât cu multi. Este îndrumarea Sfântului Ioan Casian. Să stiti că munca îl disciplinează pe om si în întelesul că îi îngustează cumva orizontul de preocupări si îi dă posibilitatea să se concentreze, să iasă din împrăstiere. Aceasta este rezultatul muncii. Sigur că sunt categorii de oameni care nu pot să se încadreze într-o muncă anume pentru că nu au ce să facă si atunci s-ar putea pune întrebarea: „Bine, dar ce facem noi, cei de la oras, care n-avem unde să muncim, care am munci si cu mâinile si cu mintea, si n-avem posibilitatea să ne încadrăm?"; ce ar face un călugăr ca Sfântul Antonie cel Mare dacă ar fi pus în situatia aceasta? E greu de găsit un mijloc, dar Patericul ne prezintă situatii din acestea de încadrare într-o muncă, în întelesul că acei care au vrut totusi să muncească, si-au găsit ceva de făcut, chiar dacă nu le era necesar ceea ce făceau pentru ei însisi. Si anume, se spune despre un părinte ce trăia pe malul unei ape si care,din papură, împletea cosuri de care n-avea trebuintă si le dădea drumul pe apă. Deci el făcea o muncă pentru folosul lui sufletesc, ca să fie încadrat în muncă, să lucreze cu puterea sa pe care i-a dat-o Dumnezeu, dar nu făcea lucru acesta în vederea întretinerii lui sau în vederea unui câstig, ci îl făcea doar pentru valoarea lui de disciplinare. Făcea cosuri si, când era cosul gata, îi dădea drumul pe apă. Poate cineva îl găsea si îl folosea. Pe el nu-l mai interesa rezultatul muncii lui ca productie, ci îl interesa rezultatul muncii lui ca activitate, adică folosul de pe urma faptului că se angaja si în muncă.

Se spune apoi că un părinte a dat învătătură unor frati, spunându-le că el, într-un timp, a lucrat atâtia stânjeni de funie, si le zice: „n-am trebuintă de ceea ce am făcut, dar am făcut aceasta ca să nu zică Dumnezeu că nu lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o El". Deci Dumnezeu mi-a dat o putere, eu trebuie să lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Dacă nu lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, înseamnă că nu Îi dau lui Dumnezeu ceea ce mi-a dat El, nu mă angajez prin munca pe care o pot face pentru Dumnezeu. Asa au gândit Părintii cei duhovnicesti despre muncă.

În ceea ce priveste rugăciunea, pentru că Patericul este îndrumător statornic la rugăciune, sunt în Pateric anumite afirmatii pe care nu le găsim în altă parte sau pe care le găsim în altă parte, pentru că s-au spus mai întâi în viata călugărilor; le-au spus călugării fără să le scrie. Si anume, cuvântul „rugăciunea este oglinda sufletului". E foarte important cuvântul acesta „rugăciunea este oglinda sufletului". Am putea lua aceasta ca o lozincă sau ca un principiu. Cel care se roagă îsi manifestă sufletul în rugăciune în raport cu Dumnezeu, în raport cu lumea, în raport cu oamenii, în raport cu binele lui, cu nădejdea pe care o are, pentru că rugăciunea, zice undeva în Scara Sfântul Ioan Scărarul, este „arătarea nădejdii si secure împotriva deznădejdii". Cum ti-e rugăciunea asa ti-e si sufletul.

Unii zic că sunt foarte împrăstiati la rugăciune; sunt împrăstiati la rugăciune pentru că sunt împrăstiati si când nu se roagă, totdeauna sunt împrăstiati si nici la rugăciune nu se pot aduna. Fel de fel de gânduri le vin, fel de fel de gânduri caută să-si facă înstăpânire în sufletul lor când se roagă si în împrăstierea aceasta si prin împrăstierea aceasta stau si în fata lui Dumnezeu. În Scara Sfântului Ioan Scărarul, despre rugăciune se spune că este „judecată si judecătorie si scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare". Deci, ce-i rugăciunea? Judecată, judecătorie si scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mai ales la rugăciune ne arătăm cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu Dumnezeu. Dacă ne interesează sau nu ne interesează Dumnezeu. Dacă ne interesează sau nu ne interesează mântuirea. Dacă ne interesează sau nu ne interesează linistea sufletului. Dacă ne interesează sau nu ne interesează adunarea, concentrarea. Dacă ne interesează sau nu ne interesează cele pe care le cerem de la Dumnezeu. În Pateric se spune că este necesar ca rugăciunea să fie unită cu faptele, adică lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu să le urmărim si cu fapta. Adică, trăim o viată de nepăsare si apoi să cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care le-am vrea, dar pe care, într-un fel, am putea să le câstigăm si noi însine?

Se spune în Pateric despre un părinte care stia de un frate, într-o mânăstire, care era ostenitor la rugăciune, dar era lenes la îndeplinirea celorlalte îndatoriri. Si zice că i s-a arătat diavolul părintelui si i-a spus asa, despre fratele acela care era ostenitor la rugăciune dar nepăsător la muncă si la celelalte îndatoriri: „Cutare frate mă strânge în brate ca să nu mă duc de la el, pururea făcând voile mele si, apoi, zice către Dumnezeu: «Doamne mântuieste-mă de cel rău»".

Deci, iată, învătăm din Pateric un lucru foarte important: să ne ferim noi însine de pricinile relelor si apoi să cerem ajutor de la Dumnezeu pentru ce nu putem face noi. Eu le spun de multe ori credinciosilor care vin la mine si zic: „Părinte, să vă rugati că nu ne întelegem bine în familie, să vă rugati să ne întelegem mai bine" asa: „Două lucruri sunt importante în viată – sănătatea si rugăciunea. Sănătatea ne-o dă Dumnezeu si întelegerea ne-o facem singuri". Adică, ne ajută si Dumnezeu să ne facem întelegerea, dar trebuie să ne silim să ne facem partea noastră în întelegerea noastră.

Ziceam că în Pateric se găsesc si multe lucruri care privesc viata socială, viata tuturor. De pildă, în învătăturile Sfântului Antonie, pe mine m-a surprins, prima dată când am citit Patericul, un cuvânt despre care am zis că nu e asa important, dar după aceea am văzut eu cât e de important. Si anume, cuvântul că „lucrarea cea mare a omului" – fiti atenti – „lucrarea cea mare a omului este ca greseala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu si să astepte ispita până la răsuflarea cea mai de pe urmă". Adică, până la cea mai de pe urmă răsuflare, până la sfârsitul vietii, să asteptăm ispita, să nu considerăm că nu ne mai poate ispiti nimic, că am ajuns la o statornicie în bine, că nu mai e cu putintă să mai cădem. Să nu ne facem astfel de iluzii!

Spune tot în Pateric că un părinte a zis: „Eu am murit lumii", si cineva zice: „Tu ai murit lumii, dar să nu uiti niciodată că diavolul-i viu". Adică, tie ti se pare că nu mai ai o legătură reală cu lumea, esti departe cumva de lume, nu numai fizic,ci si moral, în întelesul că nu te mai iei după lucrurile lumii, dar să stii că Satana-i viu. Diavolul este viu si îti poate aduce niste întortocheli pe care nu le poti bănui că-s ispite si prin astea poti cădea. E adevărat că tot în Pateric se spune, de pildă, că un părinte „din multa bunătate nu mai stia ce e răutatea". Era asa de statornicit în bine încât nu mai putea presupune răutatea. Gânditi-vă ce deosebire mare e între părintele acela si noi. Noi ce facem? Din multă răutate nu mai putem presupune bunătatea!

De multe ori vorbim despre anumite fapte ale oamenilor si le dăm o interpretare negativă, pentru că suntem noi negativi. Nu credem în bine, nu credem în binele pe care îl face altul. De pildă, părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că „oamenii stiu căderile călugărilor, dar nu le stiu si biruintele" si tot părintele Arsenie spunea că „oamenii nu pot crede într-o viată superioară vietii pe care o duc ei". Deci, dacă oamenii din viata obisnuită nu duc o viată ca a călugărilor, ei nu pot să-si închipuie că sunt alti oameni care pot mai multe decât ei, care pot să realizeze lucruri pe care ei, în mod obisnuit, nu le pot realiza sau le realizează cu foarte mare efort. În Pateric se spune, de exemplu, despre călugăr că „este osteneală". Se pune întrebarea „ce este călugărul?", si se răspunde „călugărul este osteneală".

Tot la Sfântul Antonie cel Mare mai există un principiu care merge pentru toată lumea: si pentru călugări si pentru necălugări. Si anume, zice Sfântul Antonie cel Mare asa: „De la aproapele vine viata si moartea, ca pe el mai întâi să-l folosească. De folosim pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, iar dacă smintim pe fratele, lui Hristos gresim." Vedeti ce frumos este! Zice: de la aproapele vine viata si moartea. Din felul cum ne raportăm la omul de lângă noi ne vine si viata, când ne raportăm corect si împlinim voia lui Dumnezeu, ne vine si moartea, când suntem neglijenti fată de omul de lângă noi. Si cu explicatia că dacă îl câstigăm pe aproapele pentru Dumnezeu, atunci dobândim pe Dumnezeu, Îl câstigăm pe Dumnezeu, iar dacă smintim pe fratele, îl derutăm. Ce înseamnă a sminti? A sminti înseamnă a deruta. A sminti pe om de la credintă înseamnă a-l deruta de la credintă.

Nu stiu dacă v-a spus cineva că, în Evanghelie, mai ales trei păcate sunt de căpetenie. (Tot fac asa ocolisuri că îmi vin în minte, „paranteze", cum zic domnii, adică ocolisuri. Îmi vin în minte niste lucruri care poate că-i bine să le stim si e bine să le plasăm si cu o ocazie de felul acesta. Ar zice cineva că-s prea sistematic, că iau si de aici si de dincolo. Îi drept, dar nu sistematic, ci ca un învătător; îi învăt pe oameni de bine, că le spun fel si fel de lucruri.) Si acum, de exemplu, mi-a venit în minte să vă spun că lucrurile acestea pe care le avem noi în vedere din Pateric se pot întemeia si pe alte învătături, din altă parte. De exemplu, Domnul Hristos, mai ales despre trei păcate vorbeste, din câte păcate sunt. Si sunt multe feluri de păcate! La mine la spovedanii mai vin oameni si zic: „Părinte, toate păcatele le-am făcut", si eu le răspund: „Nu-i adevărat, că să stii că nu le poate face nimeni toate; spune-mi păcatele pe care le-ai făcut, nu-mi spune că le-ai făcut pe toate, că pe toate nu le-ai făcut".

Deci, dintre toate păcatele câte-s amintite în Sfânta Evanghelie, Domnul Hristos mai ales trei păcate le-a avut în vedere si i-a îndemnat pe oameni să le lase: necredinta în Dumnezeu: „Cel ce va crede si se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi", (Marcu XVI, 16); sminteala, adică derutarea de la credintă a celor ce cred; zice Domnul Hristos despre cel ce sminteste pe fratele că „ar fi mai bine să i se lege o piatră si să fie aruncat în mare" (Luca XVII, 2) să se scufunde în mare si să moară el, decât să smintească pe unul dintre cei care cred. Al treilea păcat pe care îl înfierează Domnul Hristos, în mod special, este fătărnicia (când te arăti într-un fel în afară si esti în alt fel înăuntru) pentru care i-a mustrat pe farisei, când le-a zis că seamănă cu mormintele văruite, care pe dinafară sunt împodobite si înlăuntru sunt pline de oase de morti (cf. Matei XXIII, 27). Deci, dacă îl câstigăm pe fratele, pe Dumnezeu Îl câstigăm, pe Dumnezeu Îl dobândim, iar dacă smintim pe fratele, dacă-l derutăm, dacă-l ducem în confuzii, dacă-l ducem în nedumerire atunci lui Hristos gresim.

Aveau Părintii cei duhovnicesti din Pateric gândul acesta: să fie întotdeauna în legătură cu Dumnezeu. Principiul acesta îl găsim în Pateric la Cuviosul Ioan Colov, Sfântul Ioan Colov. Cuviosul Ioan Colov are cuvântul acesta: „nimeni nu zideste casa de la acoperis în jos, ci o zideste de la temelie în sus". Si l-au întrebat ucenicii lui si cei din jurul lui despre puterea cuvântului acestuia. Si el a răspuns asa: „Temelia – aproapele este, ca pe el mai întâi să-l folosesti, că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos". E ceva extraordinar de important si de frumos! Adică să ne raportăm la omul de lângă noi. De altfel, cel mai important om din lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de lângă noi, aproapele nostru, vecinul nostru. Se zice că mai mult te folosesti de un vecin de aproape decât de fratele de departe.

Domnul Hristos s-a gândit să iubim pe aproapele nostru, prin aproapele nostru întelegând pe orice om pe care-l avem lângă noi, să ne interesăm de omul de lângă noi, care e aproapele nostru. Bineînteles că aproapele nostru poate fi cineva si foarte departe de noi spatial, dar pe care-l purtăm în noi prin iubire. De exemplu, acum merge foarte multă lume în străinătate să-si găsească de lucru. Aceia nu se depărtează decât spatial, în sufletul lor părintii, fratii, prietenii îi poartă pe mai departe, ca si când ar fi în apropiere, tot aproapele lor sunt. Deci aproapele este temelia, pentru că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos. Vrei să te verifici în raport cu Domnul Hristos – trebuie să te cercetezi în raport cu aproapele. Stii dacă Îl iubesti pe Domnul Hristos după măsura în care iubesti pe aproapele tău.

Să stiti că noi cu iubirea fată de aproapele suntem foarte deficitari. În orice caz, nu stiu cine ar putea zice că iubeste pe aproapele ca pe sine însusi, că urmăreste binele aproapelui cum urmăreste binele lui. Chiar si în familie, nu totdeauna părintii sau copii sunt dispusi să renunte la ceva din partea lor ca să se simtă bine cei din jurul lor. Cât priveste raportarea la Dumnezeu, la oameni si la noi însine, în Mântuirea păcătosilor se spune: „Fată de Dumnezeu să avem inimă de fiu, fată de aproapele să avem inimă de mamă si fată de noi însine inimă de judecător". As zice eu mai bine „minte de judecător". Performanta cea mai înaltă în fire (în fire, pentru că noi trebuie să ducem o viată mai presus de fire) este mama, inima de mamă. Noi ne gândim la Maica Domnului, de exemplu, si o numim Mama noastră. Si e mare lucru să te stii purtat într-o inimă de mamă, să stii că Maica Domnului te iubeste cum te iubeste mama ta sau cum te-a iubit mama ta sau cum te iubeste întotdeauna, pentru că o mamă este mamă în vesnicie. Mama mea, cât m-a iubit în viată, mă iubeste si din lumea de dincolo, nu schimbă sentimentele pentru că nu mai este în lumea aceasta. O mamă e mamă în vesnicie. Îmi aduc aminte, Dumnezeu s-o odihnească, pe buna mea, pe mama mamei mele, că zicea: „Numa’ mumă să nu fii!". Se gândea asa la durerile unei mame, nu la durerile fizice, ci la durerile sufletesti care apar când te gândesti la copii tăi care nu sunt cum i-ai vrut, care nu sunt cum îi doresti, care fac niste lucruri pe care n-ai vrea să le facă, deci la zdroaba aceasta sufletească, la zbuciumul acesta sufletesc din inima de mamă. Zicea: „Numa’ mumă să nu fii, să fii tată"; îsi dădea seama că un bărbat n-are sentimentele unei mame, desi tot apropiat este ca părinte, de copil, dar e tată, nu e mamă. Altceva-i să fii mamă si altceva-i să fii tată, si asta o spunea o mamă!

Deci performanta firii este totusi situatia de mamă. Or, în Pateric se vorbeste si despre performante mai înalte decât firea, decât ceea ce dă firea. Numai Dumnezeu stie dacă cineva, să zicem asa, tată fiind, poate să fie si mamă. Adică dacă poate avea inimă de mamă, tată fiind, bărbat fiind. Nu stim.

Dar în Pateric si, în general, în viata spirituală, se urmăresc niste lucruri care privesc înaintarea, cât se poate înainta pe calea desăvârsirii, asa cum Domnul Hristos a spus: „Fiti,dar, voi desăvârsiti, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârsit este" (Matei V, 48). Înseamnă că Dumnezeu, Domnul Hristos, vrea ca noi să ajungem la deplinătatea lui Dumnezeu. Cine poate ajunge, om fiind, la deplinătatea lui Dumnezeu? Nimeni nu poate ajunge, dar idealul acesta este: să ajungi la desăvârsirea fără hotar, să faci atât cât poti face în limitele tale, pentru că noi, totusi, suntem limitati, doar ale lui Dumnezeu fiind nemărginite.

Nu există nimic în Dumnezeu mărginit. Bunătatea lui Dumnezeu e nemărginită, iubirea lui Dumnezeu e nemărginită. Noi spunem că Dumnezeu este Iubire, este scris în Scriptură lucrul acesta (I Ioan IV, 8,16). Părintele Arsenie Boca zicea că „iubirea lui Dumnezeu fată de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fată de Dumnezeu". Cel mai mare sfânt nu poate avea iubire fată de Dumnezeu cât poate să iubească Dumnezeu pe cel mai mare păcătos. Deci, Dumnezeu este Iubire, iubire care-i lucrătoare.

Noi spunem la slujbă: „bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti", „milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti", „al Tău este a ne milui si a ne mântui", „Dumnezeul milei si-al îndurării si-al iubiri de oameni esti". Noi contăm pe lucrul acesta, numai că si noi trebuie să ajungem la mai mult si la mai bine în ceea ce priveste iubirea. Cum se poate ajunge la mai mult si la mai bine în ceea ce priveste iubirea? Prin despătimire, prin nepătimire. Patericul este o carte în care ne putem întâlni de multe ori cu gândul la despătimire, cu gândul la nepătimite.

Pe mine m-a surprins, de exemplu, citind Patericul, o istorie în legătură cu avva Pimen. „Avva" înseamnă „părinte" si, de obicei, în Pateric se întrebuintează cuvântul acesta în loc de „părinte": avva Antonie, avva Arsenie, avva Pimen, avva Pamvo etc... Pe româneste zicem părintele Pimen si la părintele Pimen găsim o istorie foarte interesantă, si anume se spune că un frate din părtile lui avva Pimen s-a dus în străinătate; s-a dus undeva departe. Si acolo unde s-a dus, a găsit un pustnic si i-a vorbit despre avva Pimen. I-a spus: uite cât este de căutat de oameni si cât este de întelept si cât este de bun avva Pimen. Si l-a invitat pe fratele de departe, vreodată dacă-si poate face drum, să se întâlnească cu Cuviosul Pimen. Fratele, după o vreme oarecare, si-a făcut drum să-l întâlnească pe avva Pimen si l-a întâlnit, si-a început să-l întrebe de lucruri înalte. Si avva Pimen nu i-a dat nici un răspuns. Pustnicul de departe a iesit nemultumit de la avva Pimen că nu i-a vorbit si i-a spus fratelui care l-a invitat: păcat de drumul pe care l-am făcut (avem noi o vorbă cu cei mai apropiati ai mei că „făcurăm drumul degeaba") până aici, că nu m-a folosit avva bine. Si s-a dus fratele, obligat fiind cumva de faptul că l-a invitat pe pustnicul acela, să-l întrebe pe avva Pimen de ce n-o vorbit cu acela. Si avva Pimen i-a zis asa: „El este din cei de sus, iar eu sunt din cei de jos". Fratele si-a dat seama, s-a dus la pustnic si i-a spus: „Uite, să stii că bătrânul nu vorbeste bucuros despre lucruri înalte, dar dacă îi vei spune niste lucruri în legătură cu patimile (cu deprinderile rele, cu răutătile statornicite, asta înseamnă patimă. Patimă e o boală. La noi se zice că pătimeste cineva când este bolnav, adică suferă), avva te foloseste, dar dacă vorbesti despre lucruri înalte nu te foloseste". Si atunci s-a dus pustnicul la avva Pimen si a spus: „Ce să fac, părinte, că mă luptă cutare patimă sufletească". Si atunci avva Pimen a zis: „Acum, frate, bine ai venit!". Si a stat de vorbă despre patimi cu pustnicul. Si să stiti că pustnicul, când a iesit de la avva Pimen, a fost asa de bucuros încât a zis către fratele acela care l-a invitat că Îi multumeste lui Dumnezeu că s-a întâlnit cu un astfel de om întelept.

Patericul pune problema astfel: cel dintâi lucru pe care trebuie să-l urmărească un om care vrea să se apropie de Dumnezeu este să se curete de patimi; să devină din pătimas – nepătimas. Si în Pateric sunt multe locuri care privesc patimile sau nepătimirea ca rezultat al străduintelor de despătimire. Deci, avva Pimen a pus problema aceasta: întâi trebuie să urmăresti să nu mai fii rău, întâi trebuie să urmăresti să nu mai fii păcătos, întâi trebuie să urmăresti să scapi de deprinderile rele, întâi trebuie să ajungi la libertate sufletească; până n-ajungi la liberarea de patimi încă nu esti liber, chiar dacă nu esti tinut în lanturi să zici că esti robit (desi părintele Arsenie Boca, iar îl pomenesc, vorbeste si despre o înlăntuire fizică, o înlăntuire care nu e înlăntuirea din închisoare, ci înlăntuirea din neputintă).

În Cărarea Împărătiei, poate ati găsit titlul „Copii născuti în lanturi". Copii adusi pe lume cu defecte, copii adusi în lume cu mărginire, copii care nu sunt în deplinătatea puterilor, acestia sunt copiii născuti în lanturi. Există o legare în lanturi prin patimi.

Se zice că la un părinte s-a dus un frate. Părintele a văzut că fratele are pe umeri două maimute. Si pe un umăr si pe celălalt câte o maimută, care îl tinea legat cu lanturi. Si si-a dat seama Cuviosul că este vorba despre un om care-i stăpânit de slavă desartă si de mândrie – patimi subtile. Patimi subtiri, cum se zice în Pateric. Si fratele acela i-a cerut părintelui cuvânt de învătătură. Părintele l-a întrebat ce viată duce si a văzut ce pricini îl duc la slava desartă si la mândrie, si atunci, ca să-i taie pricinile de mândrie si de slavă desartă, l-a pus să facă niste lucruri pe care fratele nu le-ar fi făcut. Si anume, să cumpere vin si să bea vin, să cumpere carne si să mănânce carne. Si fratele, când a auzit asa ceva, nu-i venea să creadă,dar, până la urmă, pentru că i-a promis părintelui că va face ce-i va spune, a făcut si asa a scăpat de pricinile care l-au dus la slava desartă si la mândrie.

Noi trebuie să surpăm întotdeauna, când vrem să ne îmbunătătim viata, să ne luminăm mintea, pricinile care duc la patimi. O metodă a Patericului în legătură cu despătimirea este ocolirea pricinilor care duc la patimi, la răutăti. Când cunoastem pricinile patimilor, trebuie să le ocolim, iar dacă nu le ocolim, înseamnă că ne băgăm în noi însine pricinile patimilor si avem temeiurile în legătură cu patimile.

De pildă, se spune în Pateric, că la un părinte s-a dus cineva si a zis: „Părinte, pe mine mă luptă dracii". Si Cuviosul a zis: „Nu se poate frate, pe tine să te lupte dracii! Nu se poate, zice el mai departe, pentru că dracii se luptă cu oameni mari, ca Moise si ca Ilie, iar pe noi ne luptă patimile noastre si acestia-s dracii nostri, patimile noastre".

Tot în Pateric se spune, cumva ilustrând această idee, că un frate era tare bântuit de duhul desfrânării. Era tare pornit spre desfrânare, în diferite chipuri, probabil. Si s-a dus la un părinte si a zis: „Părinte, roagă-te pentru mine, că mă luptă patimile, mă luptă duhul desfrânări; ce să fac? Roagă-te pentru mine!". Părintele s-a apucat si s-a rugat. Si a trecut o săptămână si se duce fratele din nou la el si zice: „Părinte, roagă-te pentru mine că nu mă slăbeste deloc pornirea aceasta, răutatea aceasta; sunt asuprit de duhul desfrânării!". Si părintele s-a rugat si atunci a apărut diavolul si a zis: „Eu m-am îndepărtat de la el de când te-ai rugat întâi, dar el are dracii lui – lăcomia pântecelui si somnul cel mult". Nu-i vorba numai de o influentă din afară, ci e vorba de o stare dinlăuntru, care nu-i rezolvată cum ar trebui. Nu-i destul să te rogi ca să scapi de-un lucru, ci trebuie să ajuti si tu din partea ta, ca să scapi de el cu rugăciune, cu post, cu înfrânare, cu osteneală, cu muncă, cu tot ce stii că te face să nu fii împrăstiat, tentat sau ispitit de cele rele.

În ceea ce priveste despătimirea ca rezultat – nepătimirea în sine – în Pateric sunt arătate mai multe situatii în care omul se poate observa în ceea ce priveste rezultatele străduintelor sale. Mai întâi de toate, să stiti că lucrul principal este ocolirea pricinilor. Dacă nu ocolesti pricinile, ajungi negresit la patimi. Eu sunt foarte împotriva faptului de a se uita cineva la filme necuviincioase, la televizor, la spurcăciuni pe care si le bagă în suflet si care, după aceea, nu le mai poate scoate si care lucrează, care-l excită si care îi dau stări pe care nu le poate contracara. Or, în Pateric nu se poate vorbi despre asa ceva, pentru că nu erau mijloacele care sunt acum, dar acolo se au în vedere pricinile care erau pe vremea aceea.

Părintii duhovnicesti insistau foarte mult în ceea ce priveste retragerea. Retragerea în pustie, retragerea unde-i mai putină lume, retragerea în locuri unde sunt oameni de un gând cu tine. Se socotea că plecarea din mânăstire, plecarea din pustietate în lume, este înmultitoare de gânduri cu care după aceea ai de luptat în singurătate. Si mai ales în singurătate îti vin tot felul de gânduri, pentru că acolo ai posibilitatea să te observi pe tine însuti. Când esti împreună cu oamenii, unul zice una, altul zice alta, zici si tu, se învălmăsesc gândurile, se învălmăsesc cuvintele, nu mai stii, nu te mai poti ocupa de tine însuti.

Se spune în Pateric că trei oameni s-au hotărât să facă ceva pentru Dumnezeu. Si anume, unul a zis: „Eu mă duc în pustie, pentru Dumnezeu"; al doilea a zis: „Eu, precum scrie în Scriptură – «fericiti sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema» – mă duc să-i împac pe oameni ca să mă numesc fiul lui Dumnezeu"; ultimul a zis: „Este scris în Scriptură – «bolnav am fost si M-ai cercetat» – eu mă duc să ajut bolnavii". Si s-a dus fiecare dintre cei trei la locul pe care si l-a fixat si la osteneala pe care si-a luat-o pentru a se apropia de Dumnezeu. Si de la o vreme, cei doi care s-au dus, unul să împace pe oameni, altul să îngrijească bolnavii, au văzut că nu au rezultatele dorite de ei si s-au gândit să meargă la fratele din pustie, să vadă ce a realizat. S-au dus acolo si i-au spus de necazurile lor, că oamenii nu vor să se împace, că îsi dau ei dreptate, că nu se lasă înduplecati, că bolnavii nu-s multumiti de felul cum îi ajută. Si zic: „Frate, tu ce ai realizat, tu ce ai împlinit aici în retragerea ta?". Si fratele zice: „Aduceti niste apă din baltă" (era o baltă acolo si au adus apă într-un vas). Si după ce au mai stat de vorbă, de la o vreme apa s-a limpezit în vas si zice cel din pustie: „Ati văzut apa asta când am adus-o cât era de tulbure. Vedeti cum este acum? Limpede! Asta am realizat eu în pustie, mi-am limpezit sufletul!". Si au constatat cei doi că el a fost cel mai câstigat, că si-a limpezit sufletul. Dar până-ti limpezesti sufletul, îti vezi murdăriile, îti vezi mizeria din tine.

Patericul e îndemnător la rugăciune, dar nu la o rugăciune de program. E scris undeva, în Pateric: „Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu să roagă". Deci nu se roagă când se roagă după un program, ci toată viata trebuie să fie o rugăciune (acel „Rugati-vă neîncetat" (I Tesaloniceni V, 17) despre care stim că l-a zis Sfântul Apostol Pavel ca îndemn).

„Totdeauna să vă bucurati, neîncetat să vă rugati, pentru toate multumiti", spune Sfântul Apostol Pavel. Faptul acesta de a te tine de Dumnezeu, de a te gândi la Dumnezeu, de a-L avea pe Dumnezeu în prim-planul vietii tale, este, de fapt, un mijloc de îmbunătătire sufletească si, în cazul acesta, înmultind rugăciunea, înmultesti si mijlocul de a te apropia de Dumnezeu; astfel te observi pe tine însuti si poti înlătura gândurile cele rele. Trebuie să nu te duci acolo unde-s izvoarele de răutăti, unde sunt lucruri care impresionează negativ; pe voi tinerii nu vă mai impresionează relele asa cum i-ar impresiona pe călugări, să zicem. Un călugăr care vede din când în când câte un lucru rău, este mai păgubit sufleteste decât unul care vede mereu, dar, oricum, păgubiti sunt si unul si altul. Dacă te duci mereu la locuri poluate din punct de vedere moral, să zicem la discotecă, înseamnă că te duci în gura iadului, într-un fel, si dacă te duci acolo este firesc să aduci de acolo în tine lucrurile cele negative si apoi să te întâlnesti cu ele, mai ales la vreme de rugăciune.

Zic eu către un tânăr: „ Să te duci de acuma încolo la biserică, duminica". Zice: „Părinte, dacă ziceti dumneavoastră mă duc, dar dumneavoastră nici nu stiti ce duc eu în mintea mea când mă duc în biserică, câte spurcăciuni duc eu în minte în biserică". Si i-am zis: „Cu ele cu tot du-te la biserică, pentru că, dacă nu te duci la biserică, nu te poate ajuta cineva în afară de Biserică. Dar dacă te duci în biserică faci dovadă înaintea lui Dumnezeu si înaintea ta că te vrei mai bun si vrei să scapi de rele, dar ca să scapi de cele de demult trebuie să nu mai adaugi altele în vremea aceasta. Si atunci scapi de răutăti".

Părintii din Pateric erau foarte hotărâti într-o privintă: nu-i lăsau pe oameni să vadă lucrurile rele si să urmărească si să se uite si să fie cu ochii iscoditori. Am citit undeva despre un părinte care avea un ucenic (asta nu-i din Pateric, este din Calea desăvârsirii crestinesti) si s-a dus cu el odată în oras si a văzut o fată. Si ucenicul s-a uitat bine la fată si s-a uitat si părintele cât s-o fi uitat si după aceea zice către ucenic: „Tare frumoasă este fata asta"; ucenicul zice: „Da, părinte". Dar părintele continuă: „Păcat că are ceva la un ochi". Ucenicul răspunde: „Nu, părinte, n-are nimic". „Ba are", zice părintele, iar ucenicul: „Nu, că eu m-am uitat cum se cade, n-are nimic". Si atunci părintele nu l-a mai tinut de ucenic! A zis că nu-i bun dacă se uită cu ochi iscoditori. Acum poti să te uiti si cu ochii dacă esti deja câstigat pentru Dumnezeu, dacă esti câstigat pentru o viată superioară, dacă vezi curat. Sfântul Apostol Pavel spune undeva că „Toate sunt curate pentru cei curati, iar pentru cei întinati nimic nu este curat" (Tit I, 15). Când ai ajuns o dată la o privire sfântă, la o privire curată, poti să te uiti dacă te uiti cu ochii lui Dumnezeu la lumea aceasta.

Deci Patericul este împotriva acestui stil de iscodire, insistă foarte mult pentru retragere. Bineînteles că cineva care trăieste într-un oras, cum suntem noi, care avem rosturile în oras, nu poate să fie foarte retras, dar poate să-si ferească privirea de lucrurile negative si, cât poate, să facă asta.

Se zice că un părinte dintr-o mânăstire sau dintr-o pustie a fost chemat de arhiepiscopul din eparhia respectivă si s-a dus la el. Si când s-a-ntors, l-au întrebat fratii: ce a văzut pe unde a umblat? Si zice el: „Fratilor, iertati-mă, eu să stiti că nu am văzut decât fata arhiepiscopului. Celelalte nu le-am văzut". Si-atunci ei, asa, ironic, au zis: „Da’ ce, avvo, nu cumva s-a scufundat lumea?". Si el a zis: „Nu s-a scufundat lumea, dar eu nu mi-am lăsat ochii să umble încoace si încolo. Am privit în jos, mi-am văzut de cale si m-am dus la arhiepiscop, l-am văzut, si iarăsi, ca si când s-ar fi scufundat lumea, m-am întors". Acum, bineînteles că nu a fost ca si când s-ar fi scufundat lumea, că doar el a trebuit să vadă pe unde umblă. Dar, în orice caz, nu a avut o împrăstiere, nu a căutat anume o împrăstiere, cum caută multi dintre oamenii din vremea de astăzi, când îsi înmultesc impresiile negative, nu se mai gândesc la Dumnezeu, ci se gândesc la lucrurile pe care le văd, doar asa, ca să-si ocupe cumva mintea, ca să-si ocupe cumva sufletul. Apoi, despre asa ceva cei de demult nu stiau si nu voiau să stie! Întelepciunea Patericului este împotriva pricinilor care înmultesc relele; părintii se observau foarte bine unii pe altii si ajungeau, de la o vreme, la limpezimea aceea, că nu se mai puteau întâlni cu răutătile si – „din multa bunătate – nu mai stiau ce-i răutatea".

Vreau să vă spun, tot în legătură cu nepătimirea, că un părinte a zis: „Eu am murit patimilor, patimile au murit pentru mine". Un alt părinte, când a auzit asa ceva, l-a întrebat: „Tu ai zis vorba asta?". Si el a zis că da. Si-i zice părintele acela: „Dacă mergi pe un drum si vezi niste hârburi si aur în mijlocul lor, atunci tu poti să socotesti aurul ca si hârburile?". Si el răspunde: „Nu, dar mă silesc să nu iau aurul". După aceea-l întreabă: „Dacă te duci în chilia ta si găsesti acolo o femeie, zici că nu-i femeie?". Si el zice: „Nu zic că nu-i femeie, dar mă silesc să nu m-ating de ea". „Dar dacă auzi că unii te vorbesc de bine si că altii te vorbesc de rău, tu zici că pe cei care te vorbesc de rău îi poti avea la fel cu cei care te vorbesc de bine?". Si el zice: „Nu, dar mă silesc să-i am si pe cei care mă vorbesc de rău la fel cu cei care mă vorbesc de bine". Si-atunci a zis părintele: „Vezi, patimile nu au murit pentru tine, sunt numai nelucrătoare, dar trebuie să-ti dai silinta ca să faci deosebirea între unele si altele, pentru a te putea raporta la nepătimire".

Mi-a plăcut de când am citit prima oară Patericul, o istorie foarte importantă în legătură cu despătimirea, adică în legătură cu nepătimirea ca rezultat al despătimirii. Anume, se spune că la un călugăr s-a dus o fecioară, care i-a spus asa: „De doi ani de zile tin post sase zile si a saptea dezleg, am învătat Vechiul si Noul Testament pe de rost, ce trebuie să mai fac?". Si atunci părintele o întreabă: „Ti s-a făcut ocara ca si cinstea?" (Adică, dacă te ocărăste cineva esti la fel de linistit ca si când te-ar cinsti?). Si ea zice, nu. După aceea zice călugărul: „Ti s-a făcut lipsa ca îndestularea?" (Când esti lipsit esti tot atât de linistit ca si când ai fi îndestulat?). Ea zice, nu. „Ti s-a făcut paguba ca si câstigul?" Ea zice, nu. „Ti s-au făcut străinii ca rudele după trup?" Si ea zice, nu. Si atunci zice părintele: „Du-te si pune început bun, căci cu ceea ce zici că ai făcut, încă nu ai făcut nimic!".

Noi trebuie să urmărim un rezultat, trebuie să urmărim o înnobilare sufletească. Fără o înnobilare sufletească, degeaba ne numărăm zilele de post (bine-nteles că nu-i vorba de zilele de post pe care trebuie să le tină toată lumea, toti crestinii, miercurea si vinerea, posturile Bisericii, ci mă gândesc la un post special). Noi trebuie să urmărim un rezultat anume, adică îmbunătătirea sufletească. Noi suntem chemati să fim asemănători cu Bunul Dumnezeu, că dacă suntem răi, ne asemănăm cu Cel rău. Dacă suntem buni, ne asemănăm cu Bunul Dumnezeu si atunci trebuie să ne silim să ne îmbunătătim viata, iar îmbunătătirea vietii se face si prin metode din acestea, prin rugăciune, prin postire si prin metode de rugăciune a mintii (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul.) si prin metode de retragere (adică nu te duci totdeauna acolo unde-s pricinile patimilor, acolo unde-s stiu eu ce lucruri care te duc în ispită si care apoi te asupresc, ci cauti să-ti simplifici viata). Patericul este foarte, foarte orientat spre simplificarea vietii. Noi de aceea nu avem timp pentru Dumnezeu, pentru că prea complicăm viata, prea ne trebuie multe, prea vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu tin de o viată duhovnicească. Toate-s bune si la locul lor, dar dacă pierzi vremea care I s-ar cuveni lui Dumnezeu, în loc să-ti faci datoriile, atunci nu-i bine!

Vreau să vă aduc în fată un cuvânt de-al unui părinte de la Sfântul Munte. Un părinte de la Sfântul Munte care a venit pe la noi pe la mânăstire, pe care l-am întrebat eu: „Părinte, cum sunt călugării de la Sfântul Munte?". Si zice: „Dragă, să nu-ti închipui că la Sfântul Munte sunt oameni veniti din cer pe pământ. Sunt oameni de pe pământ care doresc mai-binele, doresc cerul. Deci să nu te duci acolo să întâlnesti oameni din cer". Bun! Si a venit vorba despre pescuit, că acolo, fiind lângă mare, pot să pescuiască. Si zice el: „Da, este drept că-i mai bun pestele decât cartoafele! (el a zis „cartoafele" pentru că uitase cum se zice în româneste), da-ti trebuie timp prea mult până-l prinzi". Zicea părintele Serafim Popescu, când s-a dus la Sfântul Munte, că a întâlnit acolo un părinte român care nu mai stia bine româneste (pentru că trăise mult printre greci) si în loc să zică „ce vacă", de exemplu, zicea „bou parte femeiască". Bineînteles că părintele i-a zis că „bou parte femeiască" se numeste „vacă". Asa si părintele acesta, zicea „că e mai bun pestele decât cartoafele", dar el prefera să mănânce cartofi si să nu mănânce peste, în loc să-si piardă vremea care-i hotărâtă pentru pravilă, pe care s-o folosească pentru pescuit.

Stimati ascultători, totusi va trebui să si sfârsesc! Se zice că un părinte tinea o predică si a cam lungit-o. Un tată tinea un copil în brate si copilul a adormit, după care s-a trezit si l-a întrebat pe tată-său: „N-a mai terminat o dată?". Si tată-său a zis: „Ba, a terminat, numai că nu se poate opri!". Asa si eu, acum. Trebuie să cam gat si să mă pot opri!

Dar, ca să mă pot opri, trebuie să vă mai spun ceva fain! Si-anume, mie mi-au plăcut totdeauna lucrurile delicate! Si din Pateric mi-au plăcut lucrurile de o delicatete superioară, de o delicatete impunătoare. Asa sunt două istorisiri care-mi plac mie foarte mult. Una în legătură cu cinstirea între ei a oamenilor: În istorisirile despre Sfântul Ilarion cel Mare, se spune că s-a dus odată la Sfântul Antonie cel Mare. Si când l-a văzut Sfântul Antonie cel Mare pe Sfântul Ilarion, care era începător în ale duhovniciei, dar care era socotit si stia Sfântul Antonie că va fi mare, a zis către el: „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineata!". Formulă de politete. Si să vedeti ce frumos a răspuns Cuviosul Ilarion: „Pace tie, Stâlpule de lumină care luminezi lumea!". Pe mine mă impresionează lucrurile astea! Poate-s unii care-s ca butucul, nu-i impresionează! Dar sunt niste lucruri extraordinar de frumoase si, cu cât te apropii de ele, ai mai multă bucurie din ele... „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineata!", „Pace tie, Stâlpule de lumină care luminezi lumea!".

O altă istorisire care îmi umple sufletul de bucurie este la avva Macarie cel Mare. Se spune că avva Macarie (parcă nici nu-ti vine să rostesti asa ceva, dar nu se poate să nu rostesti, dacă citesti) s-a făcut Dumnezeu pământesc, si spune de ce: pentru că, asa cum Dumnezeu acoperă lumea, deci ocroteste lumea, asa acoperea si el păcatele oamenilor, pe care le vedea ca si când nu le-ar fi văzut, si cele despre care auzea, ca si când n-ar fi auzit de ele. Este coplesitor de frumos si de valoros. Pe Avva Macarie nu-l interesau păcatele oamenilor, nu iscodea păcatele oamenilor, nu scormonea în păcatele oamenilor.

Acestea sunt cele două istorisiri care as fi vrut să vi se împlânte în minte si pe care să le aveti în vedere. Mai sunt si altele, nu poti să alegi, adică toate sunt frumoase, toate sunt importante. De pildă, se spune că avva Pafnutie a văzut un înger care avea o seceră în mână si care i-a spus: „Pafnutie, de secera aceasta vor fi tăiati toti cei care judecă pe fratele lor, dar tu, pentru că văzând păcatele fratelui nu l-ai judecat, ci te-ai gândit la păcatele tale, ai scăpat de această judecată". Se insistă foarte mult în Pateric să nu judecăm pe oameni, să nu-i osândim, să nu-i condamnăm, să trecem cu vederea greselile lor, să ne rugăm pentru binele lor; mai ales să nu judecăm, pentru că a zis Domnul Hristos: „Nu judecati, ca să nu fiti judecati" (Matei VII,1).

Este interesant ce se spune despre un părinte care nu era prea ostenitor în privinta postului si a celorlalte îndatoriri dar, când a murit, era senin si vesel. Cei care au stat atunci împrejurul lui au zis: „Frate, stiam că n-ai fost prea ostenitor, cum de te muti din lumea aceasta cu atâta veselie în suflet?". Si el a zis: „Credeti-mă, părintilor, că stiam si eu că n-am fost prea nevoitor, dar eu am tinut seama de cuvântul Domnului «Nu judecati ca să nu fiti judecati» si, de când m-am făcut călugăr, n-am judecat pe nimeni si acum mă duc înaintea lui Dumnezeu si-I zic: «Doamne, ai zis că să nu judec ca să nu fiu judecat» si cred că n-o să fiu judecat, pentru că n-am judecat". Cine poate să zică asa ceva? N-am ajuns la măsurile acestea, dar ne dăm seama de delicatetea părintilor.

Mai îmi amintesc ceva (cred că nu mă voi putea opri, totusi!). Se zice că la un părinte s-au dus trei frati, dintre care unul avea nume rău. Si l-au rugat să le facă câte o mreajă. Cel dintâi a zis: „Avvo, fă-mi o mreajă!" (o plasă de pescuit). Si avva a zis: „Nu-ti fac!". Si a zis si cel de-al doilea: „Fă-mi o mreajă!" si avva a zis: „Nu-ti fac!". Si a zis si cel cu nume rău: „Fă-mi o mreajă!" si avva a zis: „Tie-ti fac!". Si la urmă cei doi s-au interesat de ce i-a făcut celui cu nume rău si lor nu le-a făcut. Si le-a spus asa avva: „Voi mă-ntelegeti că n-am vreme să vă fac, dar el, dacă as fi zis că nu-i fac si nu-i făceam, ar fi zis că «de-aia nu-mi face mie, că am nume rău!»". Deci, cu cel cu nume rău s-a purtat mai bine decât cu cei care n-aveau nume rău!

Sunt niste lucruri, sunt niste nuante care impun. De aceea să stiti că eu socotesc Patericul (desi am vorbit de Filocalie, desi îmi place Filocalia, desi mă ocup de Filocalie) mai cu efect, îl socotesc mai practic, mai dătător de perspectivă duhovnicească decât Filocalia. Din Filocalie trebuie să citesti douăsprezece volume ca să ajungi s-o cuprinzi toată. Si-apoi, dacă le citesti, de multe ori îti rămâne putin. La mine au venit oameni care mi-au spus: „Părinte, am citit volumul întâi din Filocalie" si, când i-am întrebat care-s autorii cuprinsi în Filocalie, n-au stiut să-mi spună nici un autor. Dacă n-au stiut autorii, apoi nici scrierile nu le-au stiut. Dacă n-au stiut scrierile, n-au stiut nici continutul scrierilor. Deci noi nu trebuie să citim asa, numai ca să ne pomenim că am citit cutare carte, ci trebuie să citim ca să ne învătăm să câstigăm ceva, să avem povătuitori pe părintii din Filocalie, pe părintii din Pateric. Si dacă-i avem ca povătuitori, atunci stim ce avem de făcut, stim cum să ocolim patimile, stim cum să înmultim rugăciunea, stim cum să fim binevoitori fată de aproapele nostru, stim cum să-I slujim lui Dumnezeu în raport cu aproapele nostru, stim cum să ne luminăm mintea, stim cu ce să ne îmbogătim sufleteste si-atunci nu mai avem vreme de gânduri desarte, de gânduri necurate, de gânduri întinate, ci ne vedem de o viată superioară; viata superioară este dătătoare de liniste, dătătoare de fericire si acesta-i rostul Patericului: să ne apropie de Dumnezeu, să ne dea o perspectivă duhovnicească, să ne întărească în bine, să ne înmultească linistea din sufletul nostru, pentru că până la urmă Patericul se întemeiază tot pe învătătura Evangheliei, dar este învătătura trăită!

Evanghelia se interpretează, Patericul nu se mai interpretează, Patericul – cum e el, asa-l citesti! Asa înveti din el, n-ai nevoie de comentariu la Pateric! Nici n-am auzit până acum de un comentariu la Pateric. Nu există comentarii la Pateric, pentru că Patericul, el însusi se comentează, prin ceea ce înveti din el. Acolo scrie, de exemplu, „Arsenie, fugi de lume si te vei mântui!". Fugi si tu de învălmăseală, cât poti, si ai mai multă liniste! Sau: „Taci, fugi, linisteste-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii!". Cum e cu tăcerea (vedeti că nu mă pot opri?)?

În Pateric se spune asa: „Iubiti neagoniseala si tăcerea, căci de acestea atârnă toată viata călugărului!". Deci, se presupune că un călugăr trebuie să-si ducă viata mai ales în tăcere; bine-nteles, nu în tăcerea animalului sau în tăcerea mutului! De ce? Pentru că, dacă ne-a dat Dumnezeu grai, ni l-a dat ca să vorbim, nu ca să tăcem! Aveam un profesor de latină la Timisoara (eu am făcut liceul la Timisoara) si când scotea pe câte unul la răspuns si nu stia, zicea: „Tăcerea-i de aur, vorba-i de argint! Ãsta-i plin de aur!". Nu în întelesul acesta să taci, ca să te numeri la cei care tac, ci să taci ca să stii când să vorbesti si cum să vorbesti, corect si frumos! În Pateric se pune si problema aceasta si se zice: sunt trei feluri de oameni care tac – unii care tac din fire, unii care tac pentru slava desartă, ca să fie numărati la cei care tac, si unii care tac ca să nu gresească. Se zice că numai tăcerea celor din urmă câstigă darul. L-a întrebat cineva pe avva Pimen: „Ce-i mai bine, să vorbesc sau să tac?" Si avva Pimen i-a zis asa: „Dacă vorbesti, pentru Dumnezeu să vorbesti, iar dacă taci pentru Dumnezeu, e bine să taci!".

Si tot în Pateric se spune că „sunt oameni care de dimineata până seara vorbesc, dar fără de folos nimic nu vorbesc. Aceia toată vremea se socoteste că duc tăcere; si sunt oameni care nu scot nici un cuvânt, dar în inima lor osândesc pe altii, aceia toată vremea se socoteste că vorbesc".

Sunt niste nuante, sunt niste lucruri pe care toată vremea este bine să le avem în vedere, citind Patericul, asimilând cele din Pateric, împlinind toate câte le putem împlini din Pateric. Eu vă recomand Patericul si, dacă după plecarea mea, o să vă interesati de Pateric să-l cititi, o să vă interesati de Pateric să simtiti nuantele Patericului si să-l folositi, eu zic că n-am venit degeaba aici! Iar dacă totul se sfârseste acum, atunci înseamnă că numai eu sunt cel mai câstigat, pentru că mi-am mai înregistrat pe casetă o cuvântare, care poate să fie de folos si pentru mine si pentru altii. Iar dacă vă veti interesa de Pateric si de cele din Pateric, atunci înseamnă că am semănat aici si am dat lumină din lumina sufletului meu, lumină din luminile Patericului. O să găsiti foarte multe lucruri importante pe care eu nu le-am putut cuprinde în cuvântarea mea de-acum, foarte multe lucruri care or să vă fie de folos si care doresc să vă fie de folos.

Vă multumesc că m-ați ascultat, că m-ați lăsat să mă desfășor într-o cuvântare care mie mi-a făcut mare bucurie! Dumnezeu să ne ajute!


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursa web: biserica.org

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 23 iulie 2012 • Vizualizări: 2064