Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Sfântul Vasile cel Mare: Dascăl al vieții liturgice
Activitatea liturgică a Sf. Vasile cel Mare
Obişnuitul demers de a începe cu o introducere ni se înfăţişează a fi destul de anevoios, strădania de a creiona personalitatea marelui Vasile punându-i în dificultate chiar şi pe cei mai iscusiţi dintre Sfinţii Părinţi care, de-a lungul vremii, au vorbit despre acest purtător de Dumnezeu bărbat: Teodoret dă Sfântului Vasile numele de mare şi tot el îl numeşte lumina lumii; Sfântul Sofronie al Ierusalimului – cinstea şi podoaba Bisericii; Isidor Pelusiotul – bărbat insuflat de Dumnezeu; Sinodul de la Calcedon – slujitor al harului, care a luminat în tot pământul.[1]

Bine ştiut este că Sfântul Vasile a fost un scriitor de frunte al perioadei a doua patristice. Operele sale, numeroase, adunate în patru volume în ediţia Migne, sunt dense, scurte ca întindere, dar foarte elocvente şi de o rară bogăţie de probleme şi idei, abordând tematici din diverse domenii precum dogmatică, morală, monahism, lucrări sociale şi cult.[2] Bunul nume al Sfântului s-a pecetluit în conştiinţa tuturor creştinilor, din toate vremurile, fie ei mai mult sau mai puţin învăţaţi, îndeosebi sub expresii ca mare teolog şi apărător al dreptei credinţe, părinte între părinţi al monahismului de obşte şi mare făcător de bine tuturor celor nevoiaşi.

În schimb despre scrierile liturgice ale Sfântului, despre împrejurările istorice în care au apărut, despre motivaţia lor şi despre evoluţia pe care au avut-o de-a lungul veacurilor, s-a comentat destul de puţin. Adevărat e că în spiritualitatea răsăriteană, Liturghia a fost receptată din totdeauna ca centrul vieţii duhovniceşti, izvorul din care, gustând, ne pătrundem de o nouă viaţă, dumnezeiască, plină de putere, astfel că s-a cerut mai mult a fi trăită decât teoretizată, s-a căutat mai mult a se pătrunde în duhul ei decât a fi supusă analizelor ştiinţifice.

Pe de altă parte trebuie spus că, dacă celelalte domenii ale teologiei se fundamentează pe numeroase izvoare, liturgica este într-un impas, până chiar şi în secolul al IV-lea, căci în acea vreme era obiceiul să nu se consemneze aproape nimic în scris din tradiţia liturgică practicată, ba chiar, în conformitate cu aşa-numita „disciplina arcani”, era obligatoriu să se păstreze secretul, mai ales în legătură cu ceea ce se petrece la Sfânta Liturghie. Sfântul Chiril al Ierusalimului (şi nu numai) pe la jumătatea secolului al IV-lea menţionează această disciplină, care începe să dispară la sfârşitul aceluiaşi secol. Puţinele izvoare liturgice vechi pe care le avem sunt deci nişte „excepţii”, care fac numai sumare referiri la forma şi conţinutul cultului Bisericii primare.[3]

Cu toate aceste neajunsuri, în Rusia, în Grecia şi mai ales în Occident s-au scris numeroase studii şi tratate despre Liturghia Ortodoxă, iar cercetările din secolul XX ale liturgiştilor, au lămurit multe din aspectele ce privesc abordarea istorică a Liturghiei, unele teze mai vechi fiind corectate sau chiar pe deplin respinse.[4]

Vom enumera în continuare câteva din vechile scrieri creştine care au fost şi sunt folosite în studierea cultului primar: Didahia celor 12 Apostoli, care însă nu prezintă un text integral al Anaforalei apostolice, ci cel mult o parte a acesteia; Tradiţia Apostolică, atribuită Sfântului Ipolit Romanul, care reflectă tradiţia alexandrină de la începutul secolului al III-lea şi conţine cel mai vechi text al unei Anaforale, anume cea care se săvârşea la acea vreme cel mai des în Etiopia, iar astăzi, cu unele modificări, este întrebuinţată de Biserica Romană ca a II-a rugăciune euharistică; Apologia I a Sfântului Iustin Filosoful şi Martirul, care nu conţine textul Anaforalei, ci o simplă descriere a momentelor de bază ale Liturghiei romane de la mijlocul secolului al II-lea; Constituţiile Apostolice şi Testamentum Domini nostri Jesu Christi, apocrife; Papirusul din Barcelona, un document scos la lumină de curând, care conţine cel mai vechi text grecesc descoperit al unei Anaforale, poate chiar mai vechi de secolul al IV-lea; textul conţinând şi cuvinte de instituire şi epicleză, pe baza lui s-au infirmat anumite ipoteze mai vechi ce se sprijineau pe Papirusul de la Strasbourg (secolul al V-lea) – socotit până nu demult cel mai vechi; Evhologhiul lui Serapion, episcop de Tmuis, ce conţine o rânduială complexă a Liturghiei, care după părerea unor specialişti reprezintă o punte de trecere între Liturghia primară a Bisericii şi cea bizantină, care va deveni clasică pentru Răsăritul Ortodox.[5]

În strădaniile noastre de a plămădi această lucrare ne-am folosit în abordarea istorică a Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare de recent apăruta carte a ieromonahului basarabean Petru Pruteanu, decan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Edineţ, Liturghia ortodoxă – istorie şi actualitate (Edit. Sophia, 2008). Demnă cel puţin de luat în seamă este curajoasa iniţiativă a acestui râvnitor părinte de a aduce la cunoştinţa cititorului creştin român interesat, şi în special a teologilor, cele mai recente şi documentate idei şi ipoteze referitoare la istoria şi textul Liturghiei Ortodoxe.

Deocamdată vom părăsi traiectoria pe care ne-o deschide problematica abordată de Părintele Petru Pruteanu în cartea sa, căutând să ne apropiem de înţelegerea dorului care l-a însufleţit pe Marele Vasile în slujirea Dumnezeului celui Viu. Am recurs în acest scop la textul slujbei din Minei, din ziua de 1 ianuarie – ziua prăznuirii Sfântului, şi la diferite texte în care ni se relatează viaţa Sfântului – cele pe care le-am avut la îndemână şi care sunt cuprinse în Vieţile Sfinţilor, Dicţionarul aghiografic al P.S. Gherasim Timuş, Episcopul Argeşului, şi în Patrologia Părintelui Profesor Ioan G. Coman.

În troparul care i s-a alcătuit, marele Vasile este numit preoţie împărătească.[6] Această numire reuşeşte să surprindă taina vieţii Sfântului: vieţuirea şi virtutea sa au fost atotcuprinzătoare; Sfântul Vasile a fost în esenţa sa un liturghisitor, care a luat jugul slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor în toată viaţa sa, din dragoste, din sfântă şi adevărată dragoste. Despre aceasta ne glăsuieşte o stihiră de la Stihoavna Vecerniei închinată sfântului: „Faptele bune ale tuturor sfinţilor le-ai încercat asupra ta, părinte al nostru Vasile: blândeţea lui Moisi, râvna lui Ilie, mărturisirea lui Petru şi teologia lui Ioan”.[7]

O altă stihiră a Stihoavnei subliniază acelaşi lucru, numindu-l „albină a Bisericii lui Hristos”[8]. Am fi tentaţi la o primă citire a textului să credem că face referire la faptul că în tinereţea sa, însetat după înţelepciune, deşi s-a instruit în cele mai importante centre culturale din vremea sa - Cezareea, Constantinopol, Atena - totuşi nu s-a lăsat influenţat de stricăciune şi relele moravuri, ci, ca o albină, a cules numai cele de folos din înţelepciunea acestui veac. Dacă zăbovim însă asupra textului şi îl interpretăm în contextul întregii slujbe, tindem să crede că Sfântul Vasile este asemănat cu o albină pentru că întreaga sa petrecere pe pământ, destul de scurtă – de 50 de ani, a fost o alergare neobosită, pe toate fronturile, pentru a agonisi nectarul vieţii duhovniceşti – harul Duhului Sfânt şi pentru a-l dărui apoi, spre zidire, tuturor oamenilor. Întreaga sa activitate a fost o neîntreruptă Liturghie, de aceea a fost dintotdeauna preţuit nu numai ca mare liturghisitor şi ierarh, ci şi ca mare dascăl, mare ascet, mare om de cultură, mare prieten, mare organizator, mare diplomat[9]. Om al lui Dumnezeu, vieţuind întru duhovnicesc discernământ, s-a sfinţit pe sine, întreaga vieţuire şi făptuire încredinţându-şi-le deplin adumbririi Duhului Sfânt, şi i-a adus pe mulţi la limanul mântuirii.

Din scrierile Sfinţilor Părinţi, mai precis de la Amfilohie de Iconiu, aflăm că la hirotonirea sa în episcop Sfântul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu şase zile în şir, să-l învrednicească să-I aducă jertfa cea nesângeroasă cu propriile cuvinte, iar în ziua a şaptea i s-a arătat Mântuitorul împlinindu-i cererea.[10] Precizăm că rugăciunea Sfântului era îndreptăţită pentru că în acea vreme Liturghia creştină avea o formă aşa-zis primitivă şi nedefinită[11]; tradiţiile liturgice erau relativ diferite în ceea ce priveşte textul, forma şi tematica rugăciunilor euharistice; nu exista un text precis al Anaforalei, ci circulau mai multe variante şi fiecare episcop putea să adauge sau să scurteze textul după cum credea de cuviinţă, după nevoile momentului, cu o singură condiţie: să fie în concordanţă cu învăţătura de credinţă. Abia începând cu secolul al IV-lea se scriu şi chiar circulă anumite texte normative ale Liturghiei, mai precis ale unei sau altei Anaforale.

Facem amintire de acest episod din viaţa Sfântului pentru că are o multiplă semnificaţie. Pe de o parte impresionează smerenia acestui mare om de cultură care în tinereţile sale îi impresionase prin vasta sa erudiţie chiar şi pe vestiţii săi profesori: Libaniu, Proheresiu, Himeriu[12]. Iată-l însă cum, ajungând în slujba Domnului, se leapădă de sine şi nesocoteşte puterea minţii sale, făcându-se vas ales al dumnezeiescului Duh şi lăsându-l pe Acesta să lucreze întru sine. Pe de altă parte acest episod dă mărturie de faptul că Liturghia, deşi este o slujbă alcătuită de oameni, săvârşită de oameni şi pentru oameni, motiv pentru care a cunoscut o evoluţie istorică destul de complicată, totuşi ea poartă pecetea lucrării înţelepte şi proniatoare a lui Dumnezeu.

Vremurile în care a trăit Sfântul Vasile, deşi erau mai aproape de petrecerea pe pământ a Mântuitorului Hristos, erau totuşi destul de zbuciumate, supuse unor nenumărate frământări. Turma lui Hristos suferea din pricina foametei, bolilor, lipsurilor de tot felul şi păcatelor, având nevoie să fie întărită. Netrecând cu vederea trebuinţele vremelnice ale păstoriţilor săi, Sfântul Vasile şi-a împărţit averea săracilor, îi vizita pe cei nevoiaşi, a înfiinţat aşezăminte de asistenţă socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor căzute în desfrânare, spital (chiar şi pentru leproşi), şcoli tehnice – toate cunoscute sub numele de Vasiliada.[13]

Primejdia cea mare, care ameninţa să-i piardă pe fiii credincioşi ai Bisericii, o reprezentau însă arianismul, sprijinit de împăratul Valens, erezia pnevmatomahilor, schisma meletiană dintre Orient şi Occident, influenţele negative asupra ascetismului venite de la unele mişcări harismatice ce înfloriseră în Asia Mică. Dintr-o mare temere pentru Biserică, cinstind mai mult trebuinţa cea de obşte, la insistenţele celor ce-l cunoşteau şi preţuiau, Sfântul Vasile se hotărâse să renunţe la retragerea în pustnicie şi acceptase sfinţirea întru arhiereu. Ca ocârmuitor al Bisericii a scris şi a predicat mult pentru a aduce pacea şi buna înţelegere în Biserică[14]. A reinstituit Crezul de la Niceea ca mărturisire de credinţă de bază a Bisericii, îndepărtându-i pe arieni şi anomeeni, împăcându-i pe Sfântul Atanasie şi pe cei ce, deopotrivă cu el, afirmau că Fiul este deofiinţă cu Tatăl cu cei ce aveau impresia că Sfântul Atanasie şi teologii din Apus susţin identitatea totală între Tatăl şi Fiul.

În plus a făcut legătura între Liturghie şi mărturisirea de credinţă, a infuzat în rugăciunea liturgică teologia trinitară ortodoxă postniceeană. În prezent s-a demonstrat că autorul Anaforalei vasiliene este acelaşi cu autorul Tratatului despre Sfântul Duh, adică Sfântul Vasile[15].

Socotim deci că încununarea lucrului său în via Domnului a fost însăşi Sfânta Liturghie cu care a împodobit cultul creştin. Această Liturghie s-a născut din dorul Sfântului de a sluji întru adevăr lui Dumnezeu, dar şi din grija lui pentru oameni, din dragostea de a împărtăşi tuturor atotînţeleptul cuvânt dumnezeiesc spre luminare, spre tămăduire, spre întărire şi, încă, spre cuminecare cu Dumnezeul cel Viu. Nu e deci de mirare că a înnoit sufletele credincioşilor.

În Vieţile Sfinţilor este consemnată o vrednică de pomenire întâmplare[16]: împăratul Valens, dorind să se împace cu Sfântul Vasile, a intrat în biserica acestuia la praznicul Arătării Domnului. Privind la buna podoabă şi la rânduiala bisericii, luând aminte la cântarea şi la rugăciunea credincioşilor, precum şi la evlavia cu care slujea arhiereul, a fost adânc impresionat. Niciodată nu văzuse în bisericile sale ariene o aşa dumnezeiască frumuseţe şi rânduială. Întâmpinându-l, Sfântul Vasile a grăit către el dumnezeieşti cuvinte, iar nu omeneşti. Puţin a lipsit ca împăratul Valens să îmbrăţişeze chiar atunci credinţa ortodoxă.

Vom reveni acum la intenţia noastră, mărturisită la începutul expunerii, de a înfăţişa câteva aspecte legate de istoria Liturghiei Sfântului Vasile, unele idei fiind pe deplin noi pentru Liturgica românească. Pentru început vom face o necesară precizare: Liturghia este cadrul exterior al Anaforalei şi nu se schimbă în funcţie sau odată cu aceasta, şi nici istoria lor nu este identică.

O bună perioadă de timp, chiar şi liturgişti cu autoritate au vorbit despre o scurtare în timp a Liturghiilor, cum că Sfântul Vasile a scurtat Liturghia Sfântului Apostol Iacov, iar Sfântul Ioan Gură de Aur pe cea a Sfântului Vasile, toate acestea din cauza unei slăbiri a râvnei şi evlaviei creştinilor[17].

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea această teză era socotită o dovadă ştiinţifică incontestabilă, ce se întemeia pe o scriere crezută autentică, atribuită Sfântului Proclu al Constantinopolului, ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur, şi chiar cuprinsă în colecţia Migne, alături de celelalte scrieri ale Sfântului. Este vorba de tratatul Despre predania dumnezeieştii Liturghii.

Atribuirea acestei scrieri Sfântului Proclu vine din secolul al XVI-lea şi aparţine lui Constantin Paleocappa, mare falsificator de documente şi cronici. El a preluat ideea de la Sfântul Marcu al Efesului, dar cu o modificare substanţială, şi a pus-o pe seama Sfântului Proclu al Constantinopolului, crezând că-i va da astfel o autoritate de neclintit.

Pe de altă parte, şi mărturia pe care o dau manuscrisele ce s-au păstrat de-a lungul timpului este nefavorabilă acestei ipoteze[18]: cel puţin până în secolul al XIV-lea, când au loc ultimele adăugiri substanţiale, dar şi după aceea, Liturghia a cunoscut o dezvoltare continuă. Chiar dacă unele elemente, în anumite perioade de timp, au fost scoase din Liturghie, aceasta s-a întâmplat tocmai pentru că ele au fost înlocuite cu altele noi, care corespundeau într-o măsură mai mare necesităţilor vremii.

Vom detalia în continuare argumentele logico-istorice şi lingvistice care ne determină să nu socotim valabilă ideea pusă pe seama Sfântului Proclu. Liturghia Sfântului Iacov (atenţie, nu ne referim la anafora) a preluat elemente şi chiar formule textuale din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi nu invers. Când vorbim de Liturghia Bizantină, trebuie să punem în centru Liturghia cu Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia dezvoltată în jurul Anaforalei Sfântului Vasile, fiind săvârşită cel mai des în Bizanţ, a devenit cadru exterior şi pentru Anaforaua Sfântului Iacov, şi pentru Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur.

Prin urmare putem spune că în Biserica Ortodoxă avem o singură Liturghie, de factură bizantină, cu două anaforale (de schimb): cea a Sfântului Vasile şi cea a Sfântului Ioan, tot bizantine[19]. Forma Liturghiei, aşa cum o săvârşim astăzi, inclusiv rânduiala Proscomidiei, s-a cristalizat în secolul al XIV-lea în Diataxis (adică Rânduiala sau Călăuza Sfintei Liturghii) a Patriarhului de Constantinopol, Filothei Kokinos. Amănuntele secundare ale ritualului liturgic, care până atunci erau variabile fie în funcţie de necesităţile vremurilor, fie în funcţie de regiunea geografică, au fost sistematizate şi stabilite definitiv de Patriarhul Filothei, aproape exact în forma de astăzi[20].

Faptul că Liturghia Sfântului Iacov pare a avea nişte elemente mai vechi se datorează faptului că acesteia, deoarece nu se oficia niciodată la Constantinopol, nu i s-a aplicat Diataxisul şi a rămas într-o formă conservată de prin secolele al X-lea - al XI-lea.

Referindu-ne acum la o posibilă prescurtare a Anaforalelor, trebuie să spunem că nici acest lucru nu e posibil.[21] Cele trei anaforale bizantine diferă ca tematică şi formulare, asemănarea lor fiind doar una în esenţă. Acest lucru poate fi observat şi după forma actuală a acestor Anaforale. Vom da un singur exemplu, nădăjduind că destul de relevant: termenii care numesc acţiunile de bază prin care pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului sunt complet diferiţi – Sfântul Vasile foloseşte termenii: a binecuvânta, a sfinţi şi a arăta, iar Sfântul Ioan numai termenul a face.

În concluzie nu se poate spune că una este rezultată din cealaltă prin dezvoltare sau prescurtare nici la nivel de Anafora, nici de Liturghie.

În continuare vom prezenta câteva informaţii exclusiv legate de Anaforaua Sfântului Vasile.[22] Părerile cercetătorilor liturgişti sunt împărţite în legătură cu originile ei: unii afirmă că este rezultatul prelucrării de către Sfântul Vasile a Anaforalei preniceene care se săvârşea în Cezareea Capadociei, iar alţii consideră că Sfântul a compilat intenţionat idei ale mai multor Anaforale din acel timp, pentru a salva conţinutul bogat al acestora. Oricum cert este că încă de la început au circulat patru variante ale Anaforalei vasiliene: a) cea mai veche – versiunea egipteană, săvârşită şi azi de copţi şi care are şi unele elemente din Rânduiala Bisericii Egiptene a cărei paternitate este atribuită Sfântului Ipolit Romanul; b) armeană; c) siriacă – acestea două conţinând şi multe idei din teologia postniceeană; d) bizantină – cea mai lungă, redactată probabil în ultimii ani ai vieţii Sfântului şi care s-a păstrat în numeroase manuscrise (peste 200 în limba greacă şi peste 150 în slavonă, arabă, georgiană, cu diferenţe minore între ele, cea mai veche sursă în limba greacă fiind abia din secolul al VIII-lea – Codex Barberini 336).

Varianta bizantină este una indiscutabil originală, cu rădăcini evidente în primele trei variante, dar şi cu idei teologice specifice Sfântului Vasile (vizând deja erezia pnevmatomahă), pe care le găsim în opera Marelui Părinte, mai cu seamă în tratatul Despre Sfântul Duh. Putem deci afirma că ea aparţine integral Sfântului Vasile cel Mare, cu toate că, de-a lungul timpului a mai suferit mici modificări. Această variantă mai târzie a Anaforalei vasiliene s-a răspândit foarte repede în tot spaţiul ortodox, îndeosebi datorită Sfântului Grigorie Teologul, care prin anii 380-381 a fost Arhiepiscop de Constantinopol, unde a adus cu sine această Anafora, iar de aici ea a fost preluată şi chiar impusă în tot Răsăritul ortodox, chiar dacă pe alocuri destul de târziu.

Până prin secolele al XIII-lea – al XIV-lea, Liturghia Sfântului Vasile se săvârşea în toate duminicile de peste an şi la toate marile praznice, iar sâmbăta şi în zilele de rând cea a Sfântului Ioan. De aceea textul ei apărea primul în Liturghier, înaintea Liturghiei Sfântului Ioan. O dată cu generalizarea Tipicului Mănăstirii Sfântul Sava – în varianta sa sintetică din secolul al XIII-lea –, săvârşirea Liturghiei Sfântului Vasile s-a restrâns la 10 ori pe an[23].

Credem că aceste câteva consideraţii generale referitoare la Liturghia Sfântului Vasile sunt de ajuns ţinând cont de caracterul restrâns al lucrării noastre şi că vor constitui temelia unei mai exacte înţelegeri a celei mai importante slujbe a Bisericii noastre, îndemnându-ne spre o mai vie problematizare.

Şi pentru ca nu cumva abordarea ştiinţifică să ne sărăcească de duh, în încheiere, vom face amintire de un alt tropar izvodit spre lauda Sfântului, care se cântă în cadrul Liturghiei alcătuite de el: „Pe arătătorul de cele cereşti al lui Hristos, pe sfetnicul Stăpânului şi luminătorul cel strălucit, cel din Cezareea Capadociei, pe marele Vasile cu toţii să-l cinstim”. Înţelegând de aici că preamărirea se cuvine sfinţilor pentru felul în care au izbutit să se facă prieteni ai lui Dumnezeu, părtaşi ai strălucirii lui Hristos, Dumnezeu-Omul, şi vase alese ale Duhului Sfânt, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru binefacerile cele cereşti pe care ni le-a dăruit nouă, zidirea Sa cea căzută, prin sfinţii Săi.

Note

1. ^ Timuș Gherasim, Episcopul Argeşului, Dicţionar aghiografic, editat de Mănăstirea Portăriţa, Satu Mare, 1998, p. 922
2. ^ Coman Ioan G., Pr. Prof. Dr., Patrologie, editat de Mănăstirea Dervent, 2000, p. 113
3. ^ Pruteanu Petru, Ierom., Liturghia Ortodoxă –istorie şi actualitate, Ed. Σοφια, Bucureşti, 2008, pp. 32-34
4. ^ Ibidem, p. 35-50.
5. ^ Ene Branişte, Pr. Prof. Dr., Liturgica generală, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 23-24.
6. ^ * * * Mineiul pe Ianuarie, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1975, p. 6.
7. ^ Idem, p. 11.
8. ^ Idem, p. 10.
9. ^ Ioan G. Coman, Pr. Prof. Dr., op. cit., p. 112.
10. ^ * * * Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, p. 21.
11. ^ Ene Branişte, Pr. Prof. Dr., Liturgica specială, Ed. Nemira, 2002, pp. 140-141.
12. ^ Anthony Meredith, Capadocienii, Ed. Σοφια, Bucureşti, 1995, p. 51.
13. ^ Ioan G. Coman, Pr. Prof. Dr., op. cit., p. 112.
14. ^ Anthony Meredith, op. cit., p. 56.
15. ^ Petru Pruteanu, op. cit., p. 57.
16. ^ *** Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie, p. 26.
17. ^ Ene Branişte, Pr. Prof. Dr., Liturgica specială, p. 159.
18. ^ Petru Pruteanu, op. cit., p. 55.
19. ^ Ibidem, p. 56.
20. ^ Ene Branişte, op. cit., p. 201
21. ^ Petru Pruteanu, op. cit., p. 56
22. ^ Ibidem, p. 57-60
23. ^ Robert F. Taft, Ritul bizantin, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 69-70.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Simpozionul Internaţional - Rugăciune şi Teologie, Editura Diecezană Caransebeş, 2009, pp. 106-113

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 25 mai 2010 • Vizualizări: 1930