Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Psaltirea în gândirea şi viaţa Sf. Vasile cel Mare
Sfântul Vasile, cel mai reprezentativ şi mai cunoscut din categoria Sfinţilor şi părinţilor bisericeşti capadocieni
1. Sfântul Vasile cel Mare – exeget al Sfintei Scripturi

Sfântul Vasile, cel mai reprezentativ şi mai cunoscut din categoria Sfinţilor şi părinţilor bisericeşti capadocieni, s-a născut în Cezareea Capadociei (actualmente în Turcia), în anul 330, într-o familie creştină de o aleasă trăire. Tatăl său, numit tot Vasile, era vestit retor (învăţător), iar mama, Emilia, fiica unui martir al cărui nume nu ni s-a păstrat. Doi din fraţii Sfântului Vasile vor deveni episcopi şi sfinţi: Grigorie (335-394), episcop de Nyssa în răsăritul Capadociei (371-378), prăznuit la 10 ianuarie; Petru, episcop de Sevastia (azi Sivas, în Turcia), prăznuit la 9 ianuarie. Dintre femeile din familia Sfântului Vasile, trei sunt cinstite în calendarul sfinţilor: Macrina, numită cea Bătrână (bunica Sfântului Vasile), prăznuită la 30 mai, Emilia (mama Sfântului Vasile), prăznuită la 8 mai, Macrina, supranumită cea Tânără (sora mai mare a Sfântului Vasile), prăznuită la 19 iulie.
Cele mai multe date despre viaţa acestui stâlp al Bisericii celei dreptmăritoare le avem mai ales din cele 366 scrisori ale sale; alte izvoare importante sunt „Cuvântul funebru în cinstea Sfântului Vasile” rostit de către sfântul Grigorie de Nazianz în anul 381; „Cuvântul funebru” rostit de către fratele său, Sfântul Grigorie al Nyssei şi alte lucrări ale Sfinţilor Părinţi şi scriitori contemporani cu Sfântul Vasile .
Când era copil, Vasile s-a îmbolnăvit şi, cu toate îngrijirile medicilor, viaţa sa se stingea încet. Atunci, tatăl său s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu şi Domnul i a ascultat ruga, spunându-i în vis că fiul său nu va muri. În acel ceas, copilul s-a făcut sănătos spre uimirea tuturor.

Sfântul Vasile împreună cu sora sa, Macrina „cea Tânără”, au primit primele învăţături creştine încă din casa părintească, de la bunica lor, Macrina „cea Bătrână” († înainte de 345), al cărei dascăl şi povăţuitor a fost Sfântul Grigorie Taumaturgul . Această înţeleaptă şi evlavioasă creştină i a îndrumat pe cei doi insuflându-le dragostea de Dumnezeu şi le-a descris modalităţile de a ajunge la desăvârşirea trăirii creştine. De la tatăl său a învăţat primele noţiuni ale ştiinţei de carte, în Neocezareea, apoi şi-a continuat studiile la Cezareea, unde se împrieteneşte cu tânărul Grigorie, viitorul sfânt şi episcop de Nazianz. Acesta va scrie mai târziu despre prietenul său că era admirat de dascălii lor pentru cunoştinţele pe care le dobândise Sfântul Vasile şi că îşi întrecuse în ştiinţă profesorii. Tot aici l-a întâlnit şi pe Eusebiu, un alt prieten adevărat cu care va locui împreună în timpul studiilor din Constantinopol.

În anul 346 a pornit plin de speranţă spre tânăra capitală a imperiului, Constantinopol, „Noua Romă”, la şcoala unde preda vestitul filozof Libaniu . Sfântul Vasile nu va fi însă aşa de încântat de marea metropolă şi luând într-un timp scurt tot ce era mai bun de la dascălii de frunte, după cum va scrie Sfântul Grigorie Teologul, s-a întors la Neocezareea, pregătindu-se pentru cetatea la care visa din copilărie, Atena.

Ajuns în „Atena cea de aur”, Sfântul Vasile s-a adâncit în studiu, împreună cu prietenul său, Grigorie, episcopul de Nazianz de mai târziu, lăsând deoparte nefolositoarele preocupări cu care îndeobşte colegii atenieni de la universitate se îndeletniceau. Cei doi prieteni nedespărţiţi nu cunoşteau decât două drumuri: unul care ducea la biserică şi la păstorii ei şi cel de-al doilea care ducea la „dascălii cei din afară”, adică la profesorii laici. Sfântul Vasile întemeiază în Atena primul grup de studenţi creştini (cu toate că Vasile nu primise încă botezul în numele Sfintei Treimi, după practica timpului), remarcat de ceilalţi tineri şi, mai ales, de marii profesori ai vremii.

După cinci ani de studii se întoarce la Cezareea, unde timp de doi ani de zile a predat apoi retorica. În urma succeselor repurtate, după descrierea dată de Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele său, tânărul Vasile devine înfumurat şi mândru de sine. Însă, la stăruinţele surorii sale Macrina, care a văzut drumul alunecos pe care o apucase fratele ei mai mic, şi sub influenţa episcopului ascet Eustatie al Sevastiei, renunţă la profesarea avocaturii şi se dedică total slujirii lui Dumnezeu, hotărându-se să îmbrăţişeze monahismul . Pentru a se pregăti cum se cuvine de o astfel de grea răspundere, tânărul Vasile cercetează cu râvnă mai multe aşezări monahale din Alexandria, Palestina, Siria şi Mesopotamia.

Întors la Cezareea, având în minte sfaturile şi modul de vieţuire al multor asceţi pe care i-a vizitat, primeşte Botezul creştin prin mâinile blândului şi evlaviosului episcop Dianiu, pe care-l preţuia din vremea când Vasile era copil şi este hirotesit citeţ, ajutându-l pe păstorul Cezareii în lucrarea sa pastorală. Mai târziu pleacă în Pont, pe malul râului Iris, nu departe de Neocezareea şi devine îndrumător al mănăstirilor de acolo. În această calitate scrie Sfântul Vasile două serii de reguli pentru mănăstiri: Regulile mari şi Regulile mici, adevărate călăuze pentru vieţuirea călugărilor, care sunt şi astăzi dreptare şi repere pentru monahismul răsăritean. Acestea, la care se adaugă „Canoanele” sale folosite de duhovnic la Taina Sfintei Spovedanii, sunt şi astăzi în mare cinste în Biserica Ortodoxă . Tot în vremea când conducea mănăstirile din Pont, împreună cu Sfântul Grigorie alcătuieşte Filocalia lui Origen, o antologie (selecţie) de texte din opera marelui scriitor alexandrin, punând astfel bazele întregii serii de Filocalii ce urmau să apară de-a lungul secolelor.

Un element care pune în relief profilul istoric al Sfântului Vasile cel Mare este puterea şi iscusinţa cu care el a organizat monahismul răsăritean într-o formă care durează şi azi în Bisericile Ortodoxe, monahism care a influenţat remarcabil monahismul apusean prin oameni ca Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ioan Casian sau Sfântul Benedict de Nursia.

După moartea episcopului Dianiu, noul ierarh al Cezareii, Eusebiu îl hirotoneşte pe Sfântul Vasile preot şi îl cheamă să-i fie de ajutor în cuprinsul episcopiei. Activitatea sa vrednică şi plină de roade i-a atras însă invidia altor confraţi şi chiar a ierarhului pe care-l slujea. Această nedreaptă atitudine, „boală a prieteniei”, cum a numit-o mai târziu marele ierarh în omilia sa „Despre invidie” , l-a determinat să se întoarcă la mănăstirile din Pont, unde şi-a reluat vieţuirea ascetică şi de îndrumare a călugărilor, întemeind şi alte obşti monahale. Chemat din nou de episcopul său pentru apărarea ortodoxiei în faţa ereziei ariene, dar şi pentru multe alte probleme pe care le ridica păstorirea unei eparhii, Sfântul Vasile se supune şi se angajează cu râvnă în împlinirea îndatoririlor alături de Eusebiu şi alţi slujitori.

Arhiereul Eusebiu mutându-se din această viaţă, Sfântul Vasile este ales, în anul 370, arhiepiscop al Cezareii Capadociei. Avea 40 de ani şi era chinuit de boli trupeşti; acestea însă nu l-au împiedicat să păstorească precum nimeni altul timp de aproape 10 ani turma cuvântătoare a acestei eparhii. Îi întrecea pe toţi în post, rugăciune şi milostenie. Conştient de importanţa misiunii şi a răspunderilor sale de episcop al Cezareii, mitropolit al Capadociei şi exarh al diocezei politice a Pontului, într-un secol ca cel al IV-lea, sfântul Vasile s-a ostenit să fie la înălţimea acestor răspunderi, tinzând să depăşească prin virtute pe credincioşii lui şi luându-şi ca normă de viaţă „legea binelui” .

Pe atunci, cum am amintit, Biserica trecea prin criza ereziei lui Arie. Însuşi împăratul Valens, arian convins, a căutat prin promisiuni şi intimidări să-l atragă de partea acestei învăţături greşite şi pe Sfântul Vasile, însă fără succes, întrucât episcopul Cezareii pornise făţiş, prin cuvânt şi prin scrieri, lupta împotriva ereticilor şi schismaticilor din eparhia sa şi din toată provincia Capadociei. Pe mulţi eretici sau creştini mai dificili îi vizita personal şi îi sfătuia, cu argumente convingătoare; altora mai de departe le trimitea oameni de încredere, cu mesaje de pace şi scrisori lămuritoare; pe alţii îi chema la el şi le arăta cu blândeţe, dar ferm adevărul. A scris multe epistole în care sfătuia, mustra, lămurea problemele neclare de credinţă, îmbărbăta şi încuraja pe episcopi, preoţi sau credincioşi de toate rangurile în lucrarea de apărare a ortodoxiei

Slujitorii împăratului Valens primiseră poruncă să folosească forţa pentru a răspândi credinţa ariană în întreg imperiul. Se ştia la Constantinopol că Cezareea Capadociei, în frunte cu Sfântul Ierarh Vasile, era un bastion puternic al credinţei ortodoxe şi al hotărârilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea. Valens a trimis pe eparhul Modest să-l convingă pe Sfântul Vasile să accepte arianismul. Când trimisul imperial i-a spus Sfântului Vasile că dacă nu împărtăşeşte aceeaşi credinţă cu împăratul îl aşteaptă pedepse grele, anume confiscarea averii, exilarea, chinurile şi moartea, marele ierarh capadocian i-a răspuns aceluia:
„Altceva cu care să mă poţi înfricoşa n-ai? Căci de acestea nu-mi pasă. Fiindcă nu se poate teme de confiscarea averii cel ce nu are nimic, afară de câteva haine sărăcăcioase şi câteva cărţi. Asta-i toată averea mea, Modeste! Exilul iarăşi nu mă înspăimântă, căci n-am pe pământ cetate stătătoare. Nici Cezareea, cetatea unde locuiesc, nu-i a mea. Aşadar, oriunde m-aţi arunca, Dumnezeu va fi şi acolo, purtându-mi de grijă şi veghind asupra mea. Chinurile? Ce să mai facă la un trup ca al meu? E de ajuns o lovitură şi toate s-au sfârşit numaidecât. Asta eşti în stare s-o faci. Mă ameninţi cu moartea? Îmi vei fi binefăcător. Aceasta mi-o doresc şi eu însumi, să merg cât mai grabnic la Domnul, Cel pentru Care trăiesc şi mă lupt”.
„Nimeni nu mi a vorbit cu atâta îndrăzneală până acum”, a mărturisit, poate fără voia lui, eparhul Modest.

„Pentru că n-ai întâlnit niciodată un episcop adevărat”, a venit prompt răspunsul Sfântului Vasile .În ciuda marilor dificultăţi pe care a trebuit să le depăşească atât din interiorul Bisericii, cât şi din afara ei, marele ierarh şi a pus toată râvna şi darurile sale în slujba unităţii acesteia şi stingerii eresurilor.
Starea poporului pe care-l păstorea, necazurile şi lipsurile lui nu i-au dat toată viaţa odihnă. Capadocia era un ţinut sărac şi foametea făcea de multe ori nenumărate victime; asemenea şi bolile măcinau vieţile oamenilor care nu aveau cu ce să plătească doctorii pentru a-i trata. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare, ca un păstor adevărat şi milostiv, a înfiinţat lângă Cezareea un mare complex de asistenţă socială, despre care Sfântul Grigorie spunea că este mai presus de cele şapte minuni ale lumii. Aici erau hrăniţi săracii şi tămăduiţi bolnavii, ocrotiţi bătrânii şi orfanii.

După numele sfântului, instituţia aceasta întreţinută de arhiepiscopia pe care o conducea marele ierarh a fost supranumită Vasiliada. Este demn de menţionat şi faptul că, tânăr preot fiind numai, Sfântul Vasile, în timpul cumplitei foamete din 368, a cumpărat grâu din Egipt şi, împărţind la oamenii nevoiaşi, a îndemnat pe cei bogaţi să-şi deschidă hambarele şi să hrănească poporul cumplit lovit de foamete .

Deşi angajat în nenumărate şi grele activităţi misionare, pastorale şi filantropice, Sfântul Vasile a găsit răgazul necesar să scrie lucrări teologice de mare profunzime. Între acestea se numără omilii, comentarii la unele cărţi biblice, tratate dogmatice, epistole, reguli monahale, diferite rugăciuni, precum şi Sfânta Liturghie, care se săvârşeşte până astăzi în Biserica Ortodoxă, de zece ori pe an.

De asemenea, el a alcătuit şi ne-a lăsat rugăciunile de alungare a diavolilor din oameni, cunoscute sub numele de „Molitvele mari ale Sfântului Vasile”.

Poporul român are o mare evlavie către Sfântul Ierarh Vasile cel Mare şi pentru faptul că el a avut legături strânse cu neamul nostru. Fire receptivă şi de o mare sensibilitate sufletească, marele ierarh misionar al Cezareii avea la inimă şi lucrarea evanghelizatoare desfăşurată de mulţi capadocieni în Scytia Mică şi în Dacia, în Sudul şi Nordul Dunării . Astfel, ierarhul Cezareii Capadociei a purtat corespondenţă cu guvernatorul Tomisului (Constanţa), Iunius Soranus, prin intermediul căruia a cerut şi a obţinut moaştele Sfântului Sava, creştin originar din Capadocia, care a fost martirizat în râul Buzău, în anul 372 . Mai târziu (octombrie 1776), mitropolitul Ţării Româneşti a primit în titulatura sa şi pe cea de Locţiitor al tronului Cezareii Capadociei, demnitate onorifică pe care o poartă şi astăzi patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Vasile cel Mare a fost chemat la Domnul în anul 379, la 1 ianuarie, dată la care se face an de an pomenirea sa. În afară de 1 ianuarie, Sfântul Vasile cel Mare este cinstit de Biserică şi la 30 ianuarie, alături de Sfinţii Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

2. Opera exegetică a Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Vasile s-a impus în istorie încă din timpul vieţii sale, dar mai ales după moarte, când creaţiile şi meritele sale au apărut clar conturate şi incontestabile în istoria Bisericii primare . Ne vom mărgini să semnalăm nivelul acestor creaţii şi merite doar prin operele sale scrise.

Marele ierarh a scris numeroase opere de înaltă gândire, cuprinzând atât îndrumări practice cât şi scrieri de spiritualitate şi scrisori ocazionale. Dintre acestea enumerăm doar câteva: scrierile „Împotriva lui Eunomie” şi „Despre Sfântul Duh”, scrierile ascetico-morale: 313 Reguli mici, 55 Reguli mari, 80 Reguli morale, Filocalia – o culegere de texte din Origen, alcătuită în colaborare cu Sfântul Grigorie de Nazianz, cum am menţionat anterior –, omilii exegetice: 9 la Hexaemeron, 13 la Psalmi, Comentar la Isaia (cap. 1–16), 23 Omilii cu conţinut moral, dogmatic, pedagogic şi panegiric, Liturghia, 365 Scrisori (dintre care unele adresate lui). Aceste opere au exercitat o influenţă puternică nu numai asupra contemporanilor, ci şi asupra creştinismului ulterior, până în zilele noastre . Ieronim consideră scrierile Contra lui Eunomie de o rară distincţie. Rufin declară că a tradus zece omilii de mare adâncime şi autoritate ale Sfântului Vasile. Sfântul Ambrozie s-a inspirat esenţial în Hexameronul său din opera omonimă a marelui capadocian. Fericitul Augustin, în opera sa De genesi ad litteram datorează mult Sfântului Vasile şi anume, versiunii latine a Hexaemeronului, realizat de Eustaţiu, stabilit probabil în Italia. Florilegiul patristic al lui Dionisie cel Mic din 519-520 citează patru texte ale Sf. Vasile. Protocoale ale sinoadelor ecumenice, numeroşi scriitori latini, afară de cei menţionaţi, îl înregistrează cu elogii şi recunoştinţă, cum sunt sfântul Niceta de Remesiana, sfântul Ioan Cassian, Cassiodor etc., pentru a nu mai vorbi de literatura patristică orientală armeană, siriană, coptă. Fotie aprecia că în materie de frumuseţe şi persuasiune oratorică, ori de puritate literară, operele vasiliene pot înlocui pe acelea ale lui Platon şi Demostene.

În Biserica Ortodoxă, scrisul Sfântului Vasile e prezent permanent de 16 veacuri prin Liturghia sa, Rânduielile sale monahale, molitvele şi rugăciunile sale euharistice, adevărate podoabe de evlavie şi teologie patristică . În cultura Bisericii Ortodoxe Române opera sa a fost în parte tradusă, iar restul e în curs de traducere în cadrul Colecţiei de traduceri din Sfinţii Părinţi, instituită prin grija P.F. Patriarh Iustin. Numeroase studii şi articole despre viaţa şi opera Sfântului Vasile au fost publicate în ultimii ani.

Sfântul Vasile şi-a gândit şi exprimat credinţa în câteva formule care mai apoi au rămas normative în Biserică şi continuă să fie studiate şi azi cu multă asiduitate, atât în contextul cultural al timpului său cât şi ca elemente de îmbogăţire şi de adâncire ale reflecţiei spirituale de astăzi. Sfântul Grigorie de Nazianz, caracterizând pe sfântul Vasile zice: „Frumuseţea lui e virtutea, măreţia sa e teologia, mersul său e mişcarea neîncetată care duce până la Dumnezeu, prin ascensiuni, puterea lui e semănarea şi răspândirea cuvântului” .

Gândirea teologică a sfântului Vasile nu este una sistematică, deoarece şi-a scris operele mereu obligat de nevoile misionare, apologetice şi de exprimare a nivelului mereu crescând al vieţii şi spiritualităţii creştine. A trăit în vremuri tulburi, în care noile teorii apăreau peste noapte, iar ierarhii şi teologii secolului IV s-au văzut adesea nevoiţi să răspundă diverselor atacuri şi erezii care încercau să deformeze învăţătura ortodoxă, şi ea în formare continuă. De aceea nu putem vorbi la Sfântul Vasile cel Mare despre o operă bine organizată şi scrisă după un plan determinat. Teologia lui este bogată, adâncă, variată, dar în acelaşi timp unitară.
În materie de teognozie, Sfântul Vasile, după ce combate pe Eunomiu care susţinea că noţiunile sunt simple „născociri” şi deci incapabile de actul cunoaşterii, fie el şi relativ, afirmă că noi cunoaştem pe Dumnezeu din energiile sau lucrările Sale, dar nu ne putem apropia de însăşi fiinţa Lui. Energiile Lui coboară la noi, dar esenţa Lui rămâne inaccesibilă . „Ştiu că Dumnezeu există, dar ce este fiinţa Lui, socotesc mai presus de înţelegere”. Nu există nici o denumire care să cuprindă întreaga fire dumnezeiască şi care s-o exprime complet. Cele mai multe şi variate nume, fiecare cu semnificaţia lui proprie, adună în ele o înţelegere suficientă pentru noi, dar cu totul obscură şi minusculă raportată la tot. Dumnezeu e izvorul plenitudinii: „Au nu umplu Eu cerul şi pământul?”, zice Domnul (Ieremia 23, 24).

În domeniul Sfintei Treimi, sfântul Vasile s-a pronunţat clar, mai ales în Omilia sa Despre credinţă, potrivit liniei tradiţiei Bisericii. Dar el a adus contribuţii noi în problema raportului dintre ousia şi ipostasă. Termenul ipostasă (= hypostasis) a avut în antichitate o întreagă gamă de sensuri: de la substanţă până la lealitatea individuală, iar în sec. IV a primit şi înţelesul de persoană . Sfântul Vasile s-a putut inspira pentru logica schemei ipostaselor din „Triada atotstăpânitoare” a lui Plotin: Unicul, Raţiunea şi Sufletul, ipostase „de o fiinţă” între ele; sau a putut găsi expresia „prima ousie”, a lui Aristotel. Dar inspiraţia a fost pur formală; „ipostasele” neoplatonice erau subordinaţiene, în timp ce arhiepiscopul Cezareii concepea „deofiinţimea” în sens de unitate numerică şi de egalitate ontologică. Formula sfântului Vasile: „O singură fiinţă în trei Ipostase”, sau „Trei Ipostase într-o fiinţă” a fost acceptată de Biserică fiind o definiţie exactă a credinţei, ca o epitomă a doctrinei ortodoxe despre Sfânta Treime. Pnevmatologia sfântului Vasile e cea mai originală şi mai adâncă din toată teologia patristică, ceea ce i-a adus o autoritate şi un prestigiu de prim ordin, mai ales prin tratatul său Despre Sfântul Duh. Sfântul Duh îndumnezeieşte pe creştini, El e izvorul sfinţeniei şi prin El ne întoarcem la frumuseţea cea firească, la chipul vechi al feţei împărăteşti, prin El mintea poate percepe cele dumnezeieşti, El purifică, El dă înviere celor morţi. Limbajul textului acestui tratat e uneori plotinian, dar fondul e numai credinţă şi sfinţenie .

În cele nouă Omilii la Hexaemeron, sfântul Vasile a schiţat o cosmologie cu bază biblică, fără însă să neglijeze datele ştiinţifice accesibile din vremea lui şi fără să renunţe la observaţiile sale personale, şi pe acest temei a formulat o seamă de critici adresate unor teorii sau atitudini. În concepţia Sfântului Vasile, lumea aceasta frumoasă n-a apărut la întâmplare, ci este opera unei Raţiuni tehnice abile, care a creat-o cu scop şi utilitate, ca pe o şcoală a sufletelor raţionale, ca pe un institut unde se învaţă cunoaşterea prin cele sensibile şi văzute, spre contemplarea celor nevăzute. Din frumuseţea celor văzute deducem pe Cel Prea Frumos. Prin expresia din Geneză că „la început Dumnezeu a creat cerul şi pământul”, trebuie să înţelegem că „lumea a existat atemporal prin voinţa lui Dumnezeu”, care precede posibilitatea spaţierii şi serveşte ca principiu lumii. Dacă voinţa lui Dumnezeu e atemporală sau supratemporală, „timpul e o prelungire, conformă stării de extensiune a lumii” . Între lume, animale, plante şi tot ce există în ea, pe de o parte, şi mersul timpului de altă parte, e o afinitate naturală. Astfel că fiinţele vii şi plantele sunt supuse în chip necesar unui fel de scurgeri şi sunt cuprinse de o mişcare care le duce la creştere sau la moarte. Ele sunt învăluite de firea timpului. Sfântul Vasile a lăsat descrieri neuitate ale utilităţii sau frumuseţii diverselor părţi din natură, ca flora şi fauna, a făcut elogiul albinelor şi a diverse feluri de păsări. S-a ridicat contra alegorizanţilor în materie cosmologică. Cosmologia sfântului Vasile e o concepţie teologică deschisă tuturor eventualelor noutăţi ce pot fi descoperite în sânul naturii.

În antropologie, conform concepţiei sale cosmologice, marele ierarh susţine că omul este operă a Sfintei Treimi, după cuvântul biblic: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26), formulă al cărei sens este că fiinţa umană e ceva perfect în comparaţie cu restul creaţiei. Cele două cuvântări Despre creaţia (structura) omului, a căror autenticitate e uneori discutată, sunt poate cele mai înalte elogii care s-au adus vreodată omului. Omul e neputincios cu trupul, dar e bogat şi puternic prin raţiune, care-l ajută să-şi supună şi să stăpânească totul. În concepţia Sfântului Vasile, raţiunea e o forţă interioară uriaşă. Raţiunea oare nu este omul? Raţiunea e chipul lui Dumnezeu în om, iar asemănarea e bunătatea, blândeţea, neţinerea de minte a răului, dragostea faţă de fraţi. Dacă chipul lui Dumnezeu îl avem în noi de la creaţie, asemănarea se câştigă progresiv prin râvnă proprie. Din acest punct de vedere, femeia e egală în toate cu bărbatul. Slăbiciunea ei e numai în trupul ei; sufletul ei e acelaşi cu al bărbatului, ca şi chip al lui Dumnezeu. Iată că, într-un secol în care femeia era asuprită de bărbat, aproape fără drepturi, Sfântului Vasile dă dovada unei gândiri cu adevărat luminate.

În gândirea Sfântului Vasile, hristologia, soteriologia şi eshatologia constituie o unitate. Domnul, întrupându-Se, a luat afectele naturale pentru a confirma că această întrupare era adevărată, nu închipuită, şi pentru a îndepărta ca nevrednice de dumnezeirea neprihănită patimile răutăţii care întinează curăţia vieţii noastră . De aceea, El S-a făcut „întru asemănarea trupului păcatului” (Romani 8, 3) adică, cu toate că a avut afectele noastre naturale a fost fără de păcat (I Petru 2, 22).

Înlocuind pe vechiul Adam prin înnoire, El Şi-a luat trup format în sân feciorelnic pentru ca prin trup să fie în asemănarea păcatului, fără însă ca acesta să fi sălăşluit în El. Sfânta Maria e fecioară pură, sfântă, neîntinată şi înainte de naştere şi după naşterea lui Emanuil. Venirea lui Hristos în trup, formele vieţii Sale relatate în Evanghelii, suferinţele, crucea, îngroparea şi învierea au avut loc pentru ca omul răscumpărat prin urmarea lui Hristos să poată primi vechea înfiere .

Sfântul Vasile şi-a însuşit o variată şi bogată cultură profană în diversele şcoli ale vremii şi sub dascăli renumiţi ca Libaniu la Constantinopol, Proheresiu şi Themistiu la Atena etc., dar şi prin lecturi, contacte cu personalităţi diverse, călătorii, polemici, corespondenţă. Cultura sa reflectă o puternică formaţie filozofică şi retorică. Cultura creştină formată în paralel şi, desigur, ulterior celei profane, după cum am relatat în prima parte al acestui studiu, nu a îngrădit şi nicidecum nu a anulat cultura profană a marelui dascăl ci, mai degrabă s-a adăugat acesteia, făcându-şi din ea un instrument logic de manevrare a cunoştinţelor şi doctrinei sale, o completare a filosofiei sale asupra dogmei creştine. Aşa cum recomandă şi nepoţilor săi în lucrarea Către tineri, folosind alegoria iubită de el, cea a unei albine care zboară din floare în floare culegând numai nectarul, alegând cu discernământ din operele marilor gânditori profani ai vremii sale numai ideile care nu contraveneau întru nimic învăţăturii celei adevărate.

Sfântul Vasile foloseşte cultura şi ştiinţa profană ca pe nişte „sisteme de verosimilitate”, care ajută la aderarea învăţăturii adevărului divin. El face uz de această metodă întâi în cele nouă Omilii la Hexaemeron, apoi în tratatul Despre Sfântul Duh, în omilia Către tineri şi, sporadic, în alte piese. În Omiliile la Hexaemeron, el foloseşte pe Platon, cu deosebire opera Timeu, apoi pe Aristotel, cu Istoria animalelor, Meteorologica, Despre cer, Despre părţile animalelor, Metafizica, pe Plotin, cu Enneadele sale, pe Teofrast, Elian, Oppian, Plutarh, pe stoici, poate chiar pe Posidonius. La această bogată informaţie profană, sfântul Vasile adaugă materiale aflate la autori iudei ca Filon, cu opera Despre crearea lumii şi creştini ca Origen cu Omiliile sale la Geneză şi Teofil al Antiohiei cu cărţile sale Către Autolic .

Folosirea izvoarelor profane îndeosebi în cosmologie şi pnevmatologie n-a fost tot timpul o simplă juxtapunere, ci adesea o încercare de sudare cu materialul biblic atât cât era cu putinţă în mediul şi epoca sfântului Vasile. Hexaemeronul vasilian urmărea să dea o nouă viziune cosmologică, întrucât lumea creştină care se ridica era o lume nouă. Dacă problema raportului dintre credinţă şi ştiinţa de atunci nu a ajuns să se pună stringent era nu numai pentru că domeniul raţiunii era prea imprecis iar ştiinţa contemporană, şi implicit şi aceea a sfântului Vasile, erau insuficiente, ci şi pentru că autorul nostru era convins că ştiinţa era menită să ajute în explicaţia unui adevăr revelat, şi să lumineze acest adevăr, pe cât omeneşte este posibil, în cadrul acţiunii generale a Logosului, a Marii Raţiuni care a creat cosmosul şi care nu era o simplă raţiune tehnică, ci cu mult mai mult, având implicaţii nebănuite la toate nivelurile existenţei.

Pe de altă parte, sfântul Vasile e conştient de progresul continuu în cunoştinţele umane, cunoştinţe care vor corecta erorile anterioare şi vor ajunge la adevărul care trebuie să fie unul singur pentru toţi. Principiul creaţionist al cosmologiei sfântului Vasile se bazează pe unitatea, frumuseţea şi armonia naturii aşa de subliniate de Sfânta Scriptură.

Opera sfântului Vasile cel Mare se tipăreşte pentru prima dată, necompletă însă, la Basel în 1532, cu o prefaţă de eruditul Erasm. Ediţia aceasta a fost retipărită la Veneţia în 1535, apoi iarăşi la Basel în 1551. O ediţie mai completă a dat Fronton du Duc şi F. Morellus la Paris în 1618, în trei volume, şi retipărită la Paris în 1638. La această ediţie Fr. Combefis a făcut note critice în două volume, tipărite la Paris în 1679, cu titlul: Basilius Magnus ex integro recensitus. În sfârşit apare la Paris, în trei volume, între 1721 şi 1730, cea mai completă ediţie a operelor Sfântului Vasile cel Mare; ediţia aceasta a fost începută de J. Garnier, care a tipărit volumul întâi, Paris 1721 şi volumul 2, Paris 1722 şi terminată, după moartea lui Combefis, de P. Maran, care tipăreşte volumul al treilea la Paris în 1730. L. de Sinner a retipărit la Paris, în 1839, ediţia lui Garnier-Maran, corijată şi completată. Aceeaşi ediţie a fost încorporată cu câteva texte noi de Abatele Migne în Patrologia greacă, volumele 29-32, Paris, 1857, reimprimată în 1886-1888. Traducerea latină numai, fără textul grec, a fost tipărită la Veneţia în 1750-1751, la Bergam în 1793, la Paris în 1835-1840. Acestor prime ediţii au urmat apoi diverse traduceri în limba germană şi engleză, precum şi publicări integrale ale operelor Sfântului Vasile în greaca modernă .


3. Psaltirea – preocupare centrală a operei exegetice biblice

Din întreaga operă de tâlcuire a Sfintei Scripturi, sfântul Vasile a făcut tălmăciri la 13 psalmi, şi anume: Psalmul 1, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61 şi 114 . Vorbind despre cărţile Vechiului Testament, făcând referire specială la cartea psalmilor, marele ierarh a spus: „Într-adevăr, altceva ne învaţă profeţii, altceva istoricii, altceva Legea, altceva Proverbele. Cartea Psalmilor însă cuprinde întru sine tot ceea ce este mai folositor din toate. Ea profetizează cele viitoare, face aluzii istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ca să spunem într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemâna fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos” . Într-adevăr, frumuseţea Psalmilor este aproape inegalabilă în întreg cuprinsul Vechiului Testament. El este năzuinţa sufletului uman de a străpunge cerurile, de a se ridica deasupra a tot ce este trecător şi a se contopi cu Cel ce este şi dă viaţa veşnică, cu Dumnezeu-Creatorul.

Psalmii, ca de altfel şi alte multe scrieri, sunt produsul reflexiei şi al gândirii drepţilor care au trăit sub stăpânirea Legii Vechi; ne prezintă efortul depus de drepţii vechitestamentari de a îndeplini întru totul poruncile date de Dumnezeu poporului ales: „ei sunt o icoană a pătrunderii voinţei divine şi a legii lui Dumnezeu, în toată varietatea lor. Psalmii sunt răsunetul influenţei Legii lui Dumnezeu asupra sufletului credincioşilor, ce pleacă de la inimă şi se îndreaptă spre Dumnezeu” . Referindu-se la Psalmi, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Toate Scripturile sunt sfinte, dar Psalmii au ceva mai mult”.

Asemenea şi celorlalţi Sfinţi Părinţi, şi sfântul Vasile cel Mare a privit cartea psalmilor ca un izvor nesecat de învăţături folositoare sau, după cum însuşi mărturiseşte: „Cartea Psalmilor cuprinde ce este folositor din toate: profeţeşte cele viitoare, ne aduce aminte de faptele istorice, dă legi pentru viaţă, ne învaţă cele pe care trebuie să le facem. … cartea Psalmilor este o vistierie obştească de învăţături bune, dând fiecăruia, după sârguinţa lui, ce i se potriveşte. Tămăduieşte rănile vechi ale sufletelor şi aduce grabnică însănătoşire celui de curând rănit; îngrijeşte pe cel bolnav şi păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvânt, îndepărtează, pe cât e cu putinţă, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viaţa oamenilor; şi face aceasta cu seducţie măsurată şi cu dulceaţă, sădind în suflet gând plin de înţelepciune” .

Se ştie că, încă din vechime, Psalmii erau cântaţi în cadrul cultului iudaic, şi nu numai, pătrunderea lor în cultul creştin făcându-se atât prin citirea lor integrală – desigur, aici vorbim numai de un număr restrâns de psalmi –, cât şi prin folosirea versetelor din cartea Psalmilor în cuprinsul unor cântări liturgice. Sfântul Vasile, comentând acest aspect, spune că Psalmii au fost dăruiţi oamenilor de către Sfântul Duh prin gura psalmiştilor datorită faptului că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute, înclinaţia oamenilor spre păcat făcându-i să neglijeze viaţa trăită după voia Domnului. De aceea, spune marele ierarh, „a unit dogmele cu plăcerea cântatului ca, odată cu dulceaţa melodiei, să primim pe nesimţite şi folosul cuvintelor de învăţătură” .

Aceasta este, deci, viziunea sfântului Vasile asupra Psalmilor, viziune care, de altfel, este în deplină concordanţă cu spiritualitatea creştină. Însă, marele ierarh a stăruit asupra psalmilor nu numai pentru faptul că ei aduc pace sufletească, psalmul fiind „conducător al păcii”, după cum se exprimă în tâlcuirile sale, ci mai ales pentru învăţăturile şi descoperirile cuprinse în rândul acestora. Prin înălţimea cugetării sale, sfântul Vasile cel Mare desluşeşte adevăratele sensuri ale celor spuse odinioară de psalmişti. În cele ce urmează, voi accentua câteva din învăţăturile desluşite de sfântul Vasile cel Mare din rândurile Psaltirii.
În Psalmul 1, la explicarea primului verset: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor…” sfântul Vasile foloseşte analogia unei case, a unei corăbii şi a naturii. Căci, după cum ne arată în tâlcuirea sa, aşa cum constructorii de case fac temelia acesteia în funcţie de mărimea construcţiei, armatorii fac corăbiile în funcţie de cât de mare construiesc carena, iar în natură au fost concepute – fizic vorbind – vieţuitoarele în funcţie de inimile pe care le-au avut, potrivit legilor proprii, tot aşa se raportează aceste prime cuvinte din psalmi la întregul conţinut al Psaltirii . Căci, spune marele ierarh, regele David a dat în psalmii săi multe sfaturi pline de osteneli; de aceea, a arătat celor ce se nevoiesc sfârşitul lor fericit, dobândit prin credinţă. Astfel că, văzând omul de la bun început răsplata pe care o va primi pentru ostenelile sale, cu mai multă râvnă să se străduiască a împlini voia Domnului.

Asemenea Sfântului Vasile, şi Grigorie din Nazianz afirmă că dobândirea faptei bune sau a virtuţii este una cu dezvoltarea unei firi desăvârşite, sau a unui caracter desăvârşit, atingerea desăvârşirii. Prin urmare, a dobândi fapta bună este una cu a avea o aşezare bună, dispoziţia de a face bine în permanenţă, de a fi virtuos .
Tot în acest verset, însă, sfântul Vasile îl vede şi pe Hristos Domnul, ca fiind reprezentat drept omul fericit, întrucât El este bun prin Sine, este binele adevărat. Pe această cale, arătată nouă de Mântuitorul Hristos trebuie să păşească orice om care-şi doreşte mântuirea, ne arată Sfântul Vasile. Iar aceştia se pot recunoaşte uşor după faptul că nu au ales cele trecătoare, lumeşti, ci se uită la bogăţiile nepieritoare ale sufletului, după cum spune psalmistul: „Ci în legea Domnului voia lui” (Psalmul 1, 2). Tot astfel, din următoarele versete preastrălucitul ierarh ne arată clar care este calea păcătoşilor , spunând că psalmistul nu fericeşte pe cel ce face virtutea, ci fericeşte pe cel ce se fereşte de păcat, întrucât începutul oricărei fapte bune este lepădarea de păcat.
În psalmul 7, poate cel mai grăitor cuvânt al Sfântului Vasile este cel referitor la mântuire şi izbăvire. Anume, psalmistul cere Domnului Dumnezeu să-l mântuiască şi să-i izbăvească sufletul de toţi cei ce-l prigonesc. De aici, Sfântul Vasile ne arată că psalmistul a fost cât se poate de clar: a cerut mântuire Domnului, întrucât era slab; însă a cerut şi izbăvire din mâinile celui Preaînalt, deoarece aceasta este rugămintea celor ţinuţi în robie. Iar acest lucru îl leagă psalmistul mai ales de sfârşitul vieţii când, pentru păcatele săvârşite, va trebui cineva să-l izbăvească pe om, dacă încă nu va fi cine să îl răscumpere.

O tâlcuire interesantă ne-o oferă sfântul Vasile la cuvintele profetului: „Scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu, cu porunca pe care ai poruncit-o!”. La auzul acestui stih, toţi creştinii se gândesc la taina Învierii Domnului, profetul rugându-L pe Marele Judecător să vină şi să osândească orice păcat. Însă, Sfântul Vasile ne atrage atenţia asupra contextului istoric în care au fost scrise aceste cuvinte. Anume, El spune că psalmistul David se putea referi aici şi la răzbunarea nesocotirii poruncii: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, poruncă călcată de fiul său Abesalom. De aceea David îl roagă pe Dumnezeu să nu fie îndelung răbdător, ci degrabă să răzbune călcarea acestei porunci, spre îndreptarea multora . De ase-menea, unele organe ale omului sunt direct legate de către sfântul Vasile, conform Scripturii, anumitor porniri sufleteşti. Astfel, în versetul 10, unde psalmistul spune despre Dumnezeu că El este cel ce cercetează cu dreptate rărunchii şi inimile, sfântul Vasile nu ezită să vadă în aceste organe ale trupului mişcări ale sufletului: inima – conducător al sufletului, iar rărunchii –partea pasională a acestuia.

Din cele expuse mai sus, vedem cum sfântul Vasile încearcă să explice cât mai amănunţit textul Psaltirii, astfel că nu lasă deoparte nici o ipoteză posibilă care ar fi putut duce la scrierea unor texte din Psaltire. Tot astfel, în omilia sa la Psalmul 14 , când vine vorba despre adevăr („… cel ce grăieşte adevăr în inima sa …”), Sfântul Vasile distinge două feţe ale aceluiaşi cuvânt (adevărul), căci zice: „Cuvântul adevăr înseamnă două lucruri: unul – înţelegerea pe care o avem despre lucrurile care privesc viaţa fericită; altul – cunoştinţa sănătoasă pe care o avem despre orice lucru care priveşte viaţa de aici. Adevărul acela care ajută la mântuire este în inima omului desăvârşit; acest adevăr trebuie împărtăşit aproapelui în toate împrejurările, fără viclenie; iar dacă omul desăvârşit nu cunoaşte adevărul cu privire la cunoştinţele despre lucrurile din viaţă, atunci lucrul acesta nu-i va fi o piedică pentru dobândirea celor ce-i stau înainte” . Iată, deci, că marele ierarh descoperă în acest citat atât sensul lumesc al cuvântului adevăr, cât şi adevărul ceresc, care îl ajută pe om spre mântuire, fără însă ca lipsa cunoaşterii adevărului din lume să-l împiedice pe om în calea sa spre desăvârşire . Tocmai de aceea şi spune sfântul că adevărul din inima omului trebuie vestit tuturor, în orice împrejurare.

Una dintre ideile principale care se desprind din învăţătura Sfântului Vasile cu privire la conţinutul Psalmului 14 este ideea libertăţii omului. Dacă în psalmul 7, vorbind despre mântuire şi izbăvire, sfântul ne arată că numai cel robit are nevoie de izbăvire, în cuvântarea sa împotriva cămătarilor ne arată că omul mai presus de toate trebuie să-şi preţuiască libertatea, căci omul liber prin muncă se poate întreţine, însă omului înrobit i se ia tot ceea ce are.
Psalmul 28 este de o plasticitate aparte, am putea spune, întrucât vorbeşte despre „Glasul Domnului”, care strigă peste ape, sfărâmă cedrii, taie para focului etc. pentru a explica acest „fenomen”, să spunem, marele ierarh se foloseşte de ştiinţa vremii sale, după cum am spus în primele pagini ale acestui studiu, explicând fenomenul de „glas”, în primul rând din punct de vedere biblic, iar mai apoi incluzând în tâlcuirea sa la acest verset explicarea fenomenului de glas din punct de vedere fizic, întrebându-se dacă „glasul Domnului” este lovirea aerului sau aerul lovit ? Însă şi în acest caz marele ierarh desluşeşte un al treilea sens al acestei expresii, spunând că acest „glas” al Domnului este mai degrabă o „închipuire a părţii conducătoare a sufletelor oamenilor, cărora Dumnezeu vrea să le facă cunoscut propriul Său glas”, iar acest glas al Domnului, spune sfântul Vasile, este prins de însăşi inima omului .

Mai apoi, când psalmistul vorbeşte despre glasul Domnului în legătură cu cerbii, pustiul Cadeş, para focului, viţelul Libanului etc., Sfântul Vasile consideră că psalmistul se referă la diferite evenimente descrise în istoria poporului evreu, iar în „fiul rinocerului” îl vede pe Mântuitorul Hristos, Care, deşi ca un Miel fără de glas s-a adus la junghiere, când trebuie să atace, puterea cu care atacă pe vrăjmaşi este ca a unui pui de rinocer, despre care profetul Iov spune că „nu-l vei lega nici cu curea … nici va dormi la iesle”.

Despre lauda cuvenită Domnului şi slujirea ce trebuie să-I fie adusă de către oameni ne vorbeşte Sfântul Vasile în legătură cu Psalmul 32, arătând sensurile ascunse în cuvintele profetului, făcând legături directe cu unele elemente legate de istoria poporului biblic , marele ierarh povăţuind, pe urmele profetului, spre slujirea dreaptă a lui Dumnezeu, prin păzirea poruncilor Sale. Celor drepţi, care se arată a fi împlinitori ai acestor lucrări, li se va trimite în suflete bucuria de a avea pe Domnul în ei. „Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul, nu când vă merg bine treburile gospodăriilor voastre, nici când sunteţi sănătoşi cu trupul ... ci bucuraţi-vă pentru că Îl aveţi pe Domnul, o frumuseţe ca aceasta, o bunătate ca aceasta, o înţelepciune ca aceasta“ .

Interpretarea pe care o dă Sfântul Vasile psalmului 33 vine să nuanţeze afirmaţia de mai sus. „Bine-voi cuvânta pe Domnul în toată vremea“ se referă nu numai la clipele fericite ale vieţii ci şi la cele de restrişte. Scăpând de moarte, David îşi pune o lege vieţii lui pentru o vieţuire curată încât să nu fie nici o clipă în viaţa lui în care să nu binecuvânteze pe Domnul. Lauda şi mulţumirea aduse lui Dumnezeu au valoare cu atât mai mare cu cât le aducem în vremea necazului. „Pentru cei bine pregătiţi, spune Sfântul Vasile, necazurile sunt un fel de hrană atletică, sunt exerciţii care urcă pe luptător la slava Tatălui. Deci dacă vezi vreodată pe cei drepţi că sunt bolnavi, despuiaţi de averile lor, răniţi, ocărâţi, şi lipsiţi de cele de neapărată trebuinţă, adu-ţi aminte că „multe sunt necazurile drepţilor, şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul”. Cel ce zice că nu s-ar cuveni ca dreptul să aibă necazuri, nu spune altceva decât că nu se potriveşte unui atlet să aibă adversar. Dacă atletul nu se luptă, ce pricini de cunună ar mai avea? „. Aceştia sunt „cei ce-L caută pe Domnul”, care „ nu se vor lipsi de tot binele“, în timp ce „bogaţii au sărăcit şi au flămânzit”. „Că cel care pune bogăţia materială şi însuşirile trupeşti în categoria binelui ... cade în cea mai cumplită contrazicere ... Că desfătările trupeşti au mai multă durere decât plăcere: căsătoriile au lipsa de copii, văduvia, desfrâul, agricultura are lipsa de roade, neguţătoriile pe mare au naufragiile, bogăţiile au uneltirile iar petrecerile şi îmbuibările au tot felul de boli şi tot felul de patimi „.

Următorii trei psalmi (44, 45, 48) pe care îi comentează Sfântul Vasile sunt o invitaţie la înţelepciunea care vine din cunoaşterea propriei nimicnicii. Două dintre titlurile lor conţin cuvintele „La sfârşit. Pentru cei ce se vor schimba”. Sfântul Vasile observă că omul are parte de două schimbări: „Că mai ales noi, dintre toate fiinţele cugetătoare, ne schimbăm şi ne modificăm în fiecare zi şi aproape în fiecare ceas. Nu suntem aceiaşi nici în ce priveşte trupul, nici în ce priveşte mintea. Trupul nostru creşte şi se măreşte, este în mişcare şi schimbare ... Dar după ce bărbatul ajunge pe culme şi dobândeşte o stabilitate a vârstei, începe iarăşi, încetul cu încetul să dea înapoi; tăria trupului i se trece pe nesimţite, iar puterile trupeşti îi scad ... iar în ce priveşte sufletul şi omul lăuntric, gândurile noastre ni se schimbă totdeauna după întâmplările care vin peste noi...”. Pe de altă parte, cuvintele „pentru cei ce se vor schimba”, spune Sfântul Vasile, indică o schimbare ce se va produce cândva mai târziu, de aceea ele se referă şi la înviere, când ni se va da nouă schimbarea; o schimbare în mai bine, o schimbare duhovnicească, ce va fi a întregii făpturi. Dar aceleaşi cuvinte îi desemnează nu pe toţi oamenii, ci numai pe unii dintre ei, şi anume pe cei ce au grijă de ei înşişi, pe cei care propăşesc totdeauna spre mai bine prin exerciţiile bunei credinţe. Aceasta este cea mai bună schimbare, pe care o dăruieşte dreapta Celui Prea Înalt . „Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere”. Acesta este sfârşitul fericit al vieţii omeneşti. Interpretul psalmilor davidici stăruie şi asupra importanţei ce se cuvine a o acorda toţi unor astfel de lucruri: „Ascultaţi acestea toate neamurile, luaţi în urechi toţi cei ce locuiţi lumea: pământenii şi fiii oamenilor, împreună bogatul şi săracul”. El arată că orice om are nevoie de mult ajutor din pricina slăbiciunii ce o are din fire, că multe lucruri rele şi dureroase cad asupra lui. Iar aşa precum omul care caută scăpare în toate împrejurările grele, fuge în vreun loc de scăpare sau se refugiază pe un vârf înalt din pricina năvălirii duşmanilor, tot aşa se refugiază la Dumnezeu socotind adăpostirea în Dumnezeu singura lui odihnă. „Că Cel Prea Înalt a sfinţit locaşul Său; Dumnezeu este în mijlocul cetăţii şi nu se va clătina, o va ajuta Dumnezeu dis-de-dimineaţă”.

Omilia la psalmul 59 este o vibrantă mărturie a dragostei Sfântului Vasile faţă de păstoriţii săi şi a lor faţă de el, precum şi a conştiinţei sale de întâistătător al Bisericii. „...Chiar dacă puterile mele sunt secătuite de boala aceasta îndelungată şi felurită a trupului meu, spune el la început, totuşi am venit în faţa voastră, nu ca să rostesc o cuvântare vrednică de a vă desfăta, ci ca să vă dau câteva lămuriri, pentru că dragostea ce-mi purtaţi se mulţumeşte numai cu vocea mea, ca să vi se potolească şi vouă dorul ...”. După ce arată că psalmul face referire la unele evenimente din viaţa lui David ce se găsesc relatate doar pe scurt în Cartea a II-a a Regilor, se întreabă cum de, aflat la prilej de bucurie, ca unul ce a obţinut mai multe victorii asupra vrăjmaşilor, tonul rugăciunii sale este mai degrabă pătruns de întristare: „Dumnezeule, lepădatu-ne-ai pe noi şi ne-ai doborât. Mâniatu-Te-ai şi Te-ai milostivit spre noi”. Deşi pe moment biruitor, arată Sfântul Vasile, întreg conţinutul psalmului său se referă la cele ce vor fi la sfârşit, reluând de fapt, idei ale unor psalmi anteriori. Comentariul Sf. Vasile reia şi el aceleaşi explicaţii, dar le dezvoltă mai mult: „Cei care se schimbă şi se vor schimba sunt cei ce nu-şi păstrează nici aceeaşi stare a trupului, nici nu rămân mereu la acelaşi fel de a gândi, ci-şi schimbă trupul după schimbările pe care le aduc vârstele, iar gândirea şi-o modifică după feluritele întâmplări din viaţă. Alţii suntem când suntem copii; alţii, când suntem tineri; alţii, când ajungem bărbaţi; şi iarăşi ne schimbăm cu totul când îmbătrânim; alţii suntem când ne merg toate în chip fericit, şi alţii ajungem când vin vremuri grele peste noi; alţii suntem când suntem bolnavi, alţii, când suntem sănătoşi; alţii, când ne căsătorim, şi alţii când suntem în doliu. Sau se poate ca, din pricină că psalmul nu spune: „celor ce se schimbă”, ci: „celor ce se vor schimba“, cuvintele să cuprindă în ele indicarea unei profeţii, pentru că s-a spus cuvântul acesta la timpul viitor, aşa că ar urma să ne gândim la cei care au să se schimbe după ce-şi vor părăsi deşarta datină a părinţilor şi-şi vor potrivi vieţuirea lor după desăvârşirea cea după Evanghelie. Nu s-a scris, deci, psalmul acesta pentru iudeii de atunci, ci pentru noi care ne vom schimba, schimbând închinarea la mai mulţi dumnezei cu buna credinţă, rătăcirea idolilor, cu cunoaşterea Celui ce ne-a făcut ...”. Referindu-se apoi la neputinţele firii şi nevrednicia oamenilor, precum şi la primejdiile bogăţiei, marele ierarh concluzionează că ultimul cuvânt îi aparţine lui Dumnezeu, Care este puternic în judecată, dar în acelaşi timp şi milostiv, şi îndeamnă să păstrăm nestricat criteriul de judecată al sufletului. „Ştiind, dar, că este puternic Stăpânul nostru, temeţi-vă de tăria Lui, dar nu vă deznădăjduiţi de iubirea Lui de oameni. Pentru a nu nedreptăţi, este bună frica; iar pentru cel ce a alunecat odată în păcat, ca să nu cadă în deznădejde, este bună nădejdea în mila lui Dumnezeu. Puterea este a a lui Dumnezeu, iar mila, tot de la El „.

Ultimul comentariu alcătuit de Sfântul Vasile Cărţii Psalmilor se opreşte la Psalmul 114. Aici el explică lucrarea iubirii, cu care omul este dator lui Dumnezeu: „Iubit-am, că va auzi Domnul glasul rugăciunii mele” şi arată că nu oricine poate spune: „iubit-am”, ci numai cel ajuns desăvârşit, cel, care a depăşit frica de rob şi se află în duhul înfierii. Cuvântului „iubit-am” nu i se potriveşte: „pe cineva”, ci se subînţelege: „pe Dumnezeul universului“, pentru că, propriu vorbind, cel vrednic de iubit este numai Dumnezeu; că toţi definesc că cel vrednic de iubit este acela pe care toţi îl doresc... În cuvintele care urmează, psalmistul şi comentatorul său par a se contopi în aceeaşi lucrare sfântă de dăruire lui Dumnezeu prin care El de fapt ne face părtaşi iubirii Sale, care este pentru noi pricina tuturor bunătăţilor: „Că a scos sufletul meu din moarte, ochii mei de la lacrimi, şi picioarele mele de la alunecare”. Aici – spune Sfântul Vasile cel Mare – psalmistul descrie odihna cea viitoare în comparaţie cu cele de aici. Aici, spune el, m-au cuprins durerile morţii; acolo însă, Dumnezeu a scos sufletul meu din moarte, aici, ochii mei vărsau lacrimi din pricina necazului; acolo însă, nu mai este lacrimă, care să întunece luminile ochilor celor care se veselesc de contemplarea frumuseţii slavei lui Dumnezeu, că Dumnezeu a luat toată lacrima de la toată faţa; aici, mare e primejdia alunecării – de aceea şi Pavel spune: „Celui ce i se pare că stă, să caute să nu cadă” – ; acolo însă, trainice sunt temeliile, viaţa nu se mai schimbă, nu mai este teama căderii în păcat, nici aţâţarea trupului ...”. La sfârşit îndeamnă să ne luptăm pentru moştenirea Împărăţiei cerurilor, folosind cuvintele aceluiaşi mare Apostol: „Să ne nevoim, ca fie petrecând în trup, fie ieşind in trup, să fim bineplăcuţi Lui”. Ţara aceea este ţara celor vii, în care nu-i noapte, nu-i vis, nu-i amăgirea morţii; în care nu-i mâncare, nu-i băutură, proptelele slăbiciunii noastre; nu-i boală, nu-i suferinţă, nu-s spitale, nu-s tribunale, nu-s neguţătorii, nu-s meserii, nu-s bani, nu-i conducerea celor răi, nu-i pricină de războaie, rădăcina vrăjmăşiei, ci e ţara celor vii, nu a celor ce mor din pricina păcatelor, ci a celor ce trăiesc viaţa cea adevărată, viaţa în Hristos Iisus, Căruia se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin. „

Din cele 14 omilii scrise de către Sfântul Vasile cel mare la cartea Psalmilor, putem concluziona, la prima vedere, faptul că sfântul considera într-adevăr necesară explicarea celor scrise în psalmi, însă nu s-a oprit numai aici. Din operele sale, o parte importantă e ocupată de tâlcuirile la Hexaemeron, adică la cele şase zile ale facerii, precum şi scrieri şi omilii cu referire la diverse probleme ale societăţii vremii sale, incluzând aici mai ales disputele teologice ale secolelor III-IV. De remarcat sunt legăturile pe care le face Sfântul Vasile între cuvintele psalmistului şi elementele din istoria creştină, atât din cea vechitestamentară, cât şi cea noutestamentară, îmbinând cu măiestrie, spre o mai bună lămurire, citatele scripturistice ale Legii vechi şi ale Legii Noi.

În studiul de faţă m-am rezumat la câţiva din Psalmii comentaţi de Sfântul Vasile, poate nu cei mai importanţi, însă învăţăturile revelate nouă de marele ierarh rămân de o valoare inestimabilă în literatura teologică creştină.

Concluzii

În esenţă, fondul exegezei la Psalmi a sfântului Vasile cel Mare conţine în sine o cale pedagogică, un urcuş duhovnicesc pe care, mai apoi, Părinţii, culminând cu Nicolae Cabasila, îl vor numi „Viaţă în Hristos”, relevată sufletului creştin şi prin exegeza biblică.

Istoria pedagogiei creştine arată mai apoi cât de importanţi erau psalmii în utilizarea lor liturgică, dar şi catehetico-omiletică. Fie Tertulian, fie Clement Romanul, în textul Constituţiile Apostolice sau cărţile de erminie duhovnicească a psalmilor, atestă un mare ataşament al creştinilor faţă de psalmi. Ne dăm seama de importanţa pe care o va fi ocupat în spiritualitatea Sf. Vasile. El este cel care – cel puţin în limba română – dă cel mai cunoscut comentariu la Psalmi, iar fratele său, Sf. Grigore de Nyssa, o lucrare asupra titlurilor Psalmilor, textele Sfântului Ierarh Vasile fiind mai uşor de citit pentru publicul român.

Psalmii nu spun întotdeauna lucrurile într-o manieră directă care să fie întotdeauna înţeleasă imediat. Scriitorii nu au relatat pur şi simplu evenimente sau conversaţii ci, mai degrabă, au scris din inimile lor – deschizându-se pe ei înşişi înaintea lui Dumnezeu în mod complet pentru ca să Îl asculte şi ca să Îi răspundă corespunzător. Având acestea în minte, este clar faptul că citirea Psalmilor cere o anumită măsură de creativitate, deschidere de minte şi de inimă exprimată de către scriitorii Psalmilor.

Însăşi psaltirea ca instrument muzical este descrisă de Sfântul Vasile ca fiind cea mai potrivit pentru cântarea Psalmilor. Aceasta, deoarece în opinia sfântului, profetul, inspirat de Duhul Sfânt, a arătat harul de sus care răsună în psaltire, pentru că dintre toate instrumentele muzicale numai psaltirea îşi are cauza sunetelor în părţile de sus ale ei. „La chitară şi la liră, spune sfântul Vasile, arama răsună de dedesubtul locului unde pana atinge coardele; psaltirea, însă, are cauzele ritmurilor armonioase în partea de sus, ca şi noi să căutăm a cugeta la cele de sus şi să nu ne pogorâm la patimile trupului din pricina dulceţii melodiei. … profetul, prin construcţia acestui instrument muzical, ne-a arătat, în chip adânc şi înţelept, şi aceea că oamenii, care au sufletele mai bine constituite şi armonioase, se urcă uşor la cele de sus” .

Tâlcuirile Sfântului Vasile atât la cartea psalmilor, cât şi la celelalte texte scripturistice au fost şi sunt în continuare un izvor nesecat de înalte învăţături duhovniceşti, de un real folos tuturor creştinilor care-i citesc scrierile, şi mai ales preoţilor şi teologilor care, urmând sfatul marelui ierarh, trebuie să culeagă ca din nişte flori toate învăţăturile ce le pot fi de folos creştinilor păstoriţi spre mântuire. Ori, scrierile marelui Vasile sunt, după cum am spus, izvoare nesecate de nectar, alcătuite sub înrâurirea Duhului Sfânt, în urma unei vieţi exemplare şi cu adevărat trăite în duhul lui Hristos.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial-Fara Opere Derivate

Articol postat de: 13 • Data: 9 martie 2010 • Vizualizări: 1793