Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Experienţa morţii
Meditație asupra morții, înțeleasă ca experiență ultimativă și inevitabilă dar, în egală măsură, necesară devenirii umane
Cum să te naşti pentru a muri, cum să-ţi duci această viaţă cât mai departe şi să poţi scăpa odată de această „boală de moarte”? O întrebare care parcă îţi închide simţurile, un unic şi acelaşi gând care îţi face praf tot universul din jurul tău şi te obligă mereu să trăieşti alături cu această „grijă”, o grijă pentru propria moarte. Niciodată nu ai gândit că poate trebuie chiar tu să înveţi să mori, să înveţi acest „meşteşug” pe care mulţi au încercat să-l deprindă dar au răspuns cu propria moarte.

Iată-l pe Voltaire vorbind despre om ca fiind singura fiinţă înzestrată cu conştiinţa morţii, spre deosebire de animale care au cel mult presentimentul morţii, pe Kierkeggard cuprins mereu de boală de moarte, pe Nietzsche care găseşte scăpare în Gott Ist Tot (Dumnezeu a murit), dar niciunul nu poate explica uimirea care te cuprinde în faţa misterului morţii. Nimic nu poate fi mai nenorocit decât omul stăpânit de propria-i moarte şi parcă această nenorocire se transformă într-o dramă care nu-ţi mai lasă loc de ieşire. Trăieşti într-o lume care, aşa cum spune Constantin Noica, deşi moare de mii de ani nu a mai învăţat să moară. Această „boală”, care pentru omul primitiv a avut un caracter întâmplător se cronicizează odată cu trecerea timpului şi te lasă fără ceea ce tu credeai că deţii: Viaţa.

Este o experienţă pe care omul o trăieşte cu propria conştiinţă, o experienţă care provoacă adevărate crize existenţiale şi care caută scăpare în diferitele doctrine ale nemuririi: teama de mort a primitivului se transformă în teama de moarte, mortul se identifică cu moartea în macabrele dansuri medievale, dar totul capătă alt sens în categoria ontologiei creştine unde Hristos făgăduieşte prin moarte o naştere pentru veşnicie.

Experienţa morţii celuilalt are o valoare de neînlocuit pentru cei care sunt în viaţă, are o valoare singulară, ea fiind unică. Iată această trecere de la moarte ca prezenţă absentă, la mort ca absenţă prezentă, la această prezenţă într-un prim stadiu cu necunoscutul vieţii. Dar totuşi acestei Sein Zum Tode (fiinţe pentru moarte) despre care vorbeşte Heidegger, şi care se experimentează cel mai bine în moartea aproapelui, i se opune o schimbare a existenţei ca Sein Zum Leben (fiinţe pentru viaţă). Acest act personal al morţii, această deznădejde pe care o trăieşti la spectacolul unei morţi îţi lasă sentimentul că eşti păcălit: persoana iubită este aici şi nu mai este. Trăieşti această infidelitate ontologică la maximum în faţa trupului care este absent de forţa vitală, în faţa acestei rămăşiţe pământeşti, rămânându-ţi doar acest Requiem Aeternam.

Chiar Sfântul Augustin în cartea a IV–a a Confesiunilor arată cum a „trăit” şi el moartea odată cu prietenul său la Tagaste, în Africa: „De durerea aceea inima mea s-a umplut şi tot ce priveam era moarte. Şi chin era pentru mine ţara naşterii mele şi ca o nefericire ciudată casa părinţilor mei. Iar tot ce împărtăşisem cu el, acum fără el, devenise un crâncen suplin. Ochii mei îl căutau pretutindeni, zadarnic; şi uram toate din preajmă-mi pentru că nu-l cuprindeau şi nici nu puteau să-mi spună: „Aşteaptă, va veni!” - cum venea pe când era viu, după câte o absenţă. Dulce îmi era plânsul, el rămăsese să-mi desfete sufletul în locul prietenului meu pierdut” (este marcat şi de adeziunea provizorie la maniheism). Spune Augustin mai departe: „Requiescebam In Amaritudine (mă linişteam în amărăciune), iar viaţa era grea pentru mine, dar şi teama de moarte. Poate pentru că, cu cât îl iubeam mai mult, cu atât uram mai mult moartea şi mă înfricoşam de ea, crâncena vrăjmaşă care mi-l luase”. Această criză existenţială îl va însoţi până îl va găsi pe Dumnezeu pe care-l numeşte Spes Mea (speranţa mea).

Aici intervine tragicul vieţii şi moartea apare mereu ca ceva atât de ciudat încât nu pare posibilă, şi asta în ciuda experienţei, mai ales când e vorba de cineva mult îndrăgit; ea apare întotdeauna ca ceva de necrezut şi la care nu te aşteptai.

Cine se teme de moarte se teme de absenţa senzaţiilor sau de senzaţii de ordin diferit.
Moartea ca sfârşit absolut apare ca o idee goală, ca un abandon metafizic, dar întotdeauna irumpe nădejdea în nemurire.
Moartea ar trebui schimbată în activitate: trebuie să dobândeşti moartea ca să poţi scăpa de ea, este nevoie de o convertire a sentimentului morţii, să-ţi trăieşti viaţa prin moarte.

În toată această experienţă a morţii apare un Intermezzo: viaţa omului fără Dumnezeu seamănă cu o tragedie şi omul nu poate scăpa din acest pântec al morţii fără Dumnezeu. Doar Dumnezeu biruie în faţa acestei ultime zvâcniri, doar El mai poate păstra fidelitatea promisă până la capăt, şi experimenta moartea pentru viaţă.

Asemenea unui taur aflat în arena toreadorului şi care pentru moment se simte stăpân al cercului închis, nesimţind pericolul care-l pândeşte în sabia ascunsă în spatele pânzei roşii, dar anticipând sângele de mai târziu, tot aşa şi omul intră în lupta periculoasă a vieţii.

Odată cu matadorul moartea intră în arenă; toate puterile taurului încep să slăbească iar steagul roşu al morţii pe care-l agită devine stăpânul animalului, obligat să-l urmeze asemenea îndrăgostitului care se sfârşeşte fermecat de iubita atotputernică.

Omul se „identifica" şi el cu taurul până la un moment dat, are şi el conştiinţa luptei, dar cu toate acestea omul nu deznădăjduieşte în faţa adevărului, şi este trezit în luptă de certitudinea unei victorii posibile în viaţa creştină.

Heidegger vede în moarte unicul triumf autentic asupra lui „Das Man" primar, adică vede în moarte mai multă profunzime ca în viaţă. Aici este marea minune a creştinismului: frica te transformă în prieten al lui Dumnezeu şi te face să te gândeşti mereu la moarte ca să nu te temi vreodată de ea. Hristos aduce credinciosului o eliberare de moarte cu totul nouă şi de aici paradoxul creştinismului: prin moarte poţi să ajungi la adevărata viaţă. Întâlnim în creştinism posibilitatea transcederii condiţiei de muritor, posibilitatea unei vieţi a persoanei umane alături de persoana divină, o intimitate care te duce în veşnicia lui Dumnezeu.
Din clipa în care te naşti eşti cuprins în moartea lui Hristos: „Dintr-acel timp care nu este încă, prin acela căruia îi lipseşte durata, în acela care nu mai este".

Totul se îndreaptă spre veşnicia lui Dumnezeu, iar îndemnul Carpe Diem este condiţionat de valorificarea timpului ca stând la uşa eshatologicului: să iubeşti cu adevărat moartea este o formă a dragostei de Dumnezeu. Moartea va dărui comuniunea cu iubitul veşnic, o stare permanentă în care „vei muri ca să nu mori şi să Îl vezi”. Dacă există o viaţă care este într-adevăr moarte (viaţa în păcat), există o moarte care este într-adevăr Viaţă (moartea păcatului şi în Dumnezeu).

Spaima de moarte tinde să se transforme în spaima faţă de viaţa trecătoare, faţă de viaţa fără Dumnezeu şi omul nu fuge decât de această moarte, căutând din această cauză o alta. Ceea ce-l interesează din acel moment este cum să mori, sau mai precis cum să mori cu Hristos, cum să-ţi converteşti sentimentul morţii prin moartea lui Hristos: adevărata moarte trece prin moartea lui Hristos pentru viaţă, pentru înviere.

Astfel spus, în Hristos Dumnezeu experienţa morţii se transformă în experienţa vieţii, a unei vieţi care învinge definitiv moartea. Omul ajunge să iubească moartea ca singura posibilitate de a uni sufletul definitiv cu Dumnezeu, de a fi martor prin har la ceea ce este întru Dumnezeu.

Pentru Meister Eckhart cel care nu moare nu ştie absolut nimic despre sfinţenia pe care Dumnezeu o dezvăluie mereu prietenilor săi dragi.

Stirb Und Werde (mori spre a deveni) este împlinirea nădejdii ontologice prin ceva care, nefiind de aceiaşi esenţă cu ea, vine să o desăvârşească.

Înţeleptul se cunoaşte după felul în care-şi aşteaptă moartea şi în care moare; această artă de a muri face din om, aşa cum spune Pico Della Mirandola, „o fiinţă care poate fi invidiată nu numai de animale, ci şi de stele, ba chiar şi de inteligenţele supralumeşti”.


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, Serie Nouă, An XIV, nr. 11(165), noiembrie 2008.

Articol postat de: Georgescu Stelian Laurenţiu • Data: 25 martie 2011 • Vizualizări: 1628