Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Cum este cu putinţă să moară Dumnezeu!
„Eliberarea de păcat se poate realiza prin moarte, nu a unui om pentru că acesta fiind vinovat se jertfeşte pentru sine nu pentru altul, ci a unei fiinţe nevinovate” - Nicolae al Metonei
Iată mărturia unui om de spirit: singurul sens al existenţei e de a-i găsi sens, să-ţi trăieşti propria ,,condamnare” la căutarea sensului cum mărturiseşte Mairleau-Ponty [1] şi să ai conştiinţa că fără să-ţi ispăşeşti această ,,condamnare” o să rămâi un veşnic gânguritor al adevărului. Deşi poate de cele mai multe ori avem conştiinţa personajului dostoievskean Stavroghin, aceea că sensul vieţii îl poţi găsi doar bătându-ţi joc de ea, drumul pe care trebuie să pornim este acest ,,triumvirat” al lui Kant: ce pot şti?, ce trebuie să fac?, ce pot să sper?.

Chiar dacă toate răspunsurile tale au fost de fiecare dată tot mai goale şi mai lipsite de sens… totuşi trebuie să mergi mai departe şi să întrebi: ce trebuie şi ce pot face pentru a învăţa adevărata ştiinţă şi a avea nădejde? Adevărata ştiinţă îl conduce pe om la modestie, îi dă încredere în puterile spirituale, dar are şi conştiinţa că niciodată nu ştie îndeajuns de multe, că limitându-se la a şti doar la scară umană nu-i poate fi decât folositor, dar în nici un caz izbăvitor.

Omul se simte stăpân pe propria libertate, dar uită că libertatea sa este cuprinsă în binomul neant-absolut. De multe ori ne-ar trebui numai materie ca să creăm o lume (Kant)[2] , o lume în care omul este eul existent (Heiddeger), o lume în care de cele mai multe ori rămânem cu această Freiheit Zum Tode( libertate spre moarte ).

Asta cere de fapt omul: să-l faci ,,moştenitor” al acestei lumi şi cealaltă lume va dispărea. Dar cum să ,,moşteneşti” ceea ce nu este al tău, cum să joci acest joc divin care ,,ab initio” presupune trei parteneri: Dumnezeu, omul, satan (Dante). Asta este de fapt nebunia supraomului muritor al lui Nietzsche, a omului care supravieţuieşte în veşnicele reîntoarceri, şi pe acest om el îl opune lui Dumnezeu (supraom versus Dumnezeu). [3]

Apogeul omului şi a modernităţii este identificat de Nietzsche în orientarea anticreştină a supraomului care îl depăşeşte pe Dumnezeu, pe Dumnezeul care a murit (aşa cum anunţă începutul din ,,Aşa grăit-a Zarathustra”), şi totodată acest apogeu este începutul unui nihilism eroic. Iată o nouă perspectivă care se deschide omului din moment ce Dumnezeu nu are sens iar speranţa lumii de apoi este respinsă: ,,Omul este doar o funie întinsă între bestie şi supraom - o funie peste un abis.O trecere primejdioasă dincolo, o primejdioasă parcurgere a drumului, primejdia de a privi-ndărăt, o primejdioasă-nfiorare şi-o oprire primejdioasă. Ce e măreţ în om e că-i o punte, nu un capăt: ce este vrednic de iubire e că-i o trecere şi o pierzanie. Iubesc pe cei ce nu ştiu să trăiască decât ca pieritori, pentru că ei sunt cei ce trec dincolo. Iubesc pe cei plini de un imens dispreţ, căci ei sunt purtătorii mareluir respect, săgeţile dorinţei zburând spre ţărmul celălalt. Iubesc pe cei care nu-şi caută dincolo de stele temeiul de-a muri şi-a se jertfi, ci se sacrifică pământului, din râvna ca pământul să devină într-o zi al supraomului”. [4]

Pământul este un loc privilegiat pentru omul cel nou, este revalorizat, el fiind cel care crează şi dă sens existenţei: ,,Eu vă conjur, o fraţi ai mei, rămâneţi credincioşi pământului şi nu mai daţi crezare celor ce vă vorbesc despre speranţe suprapământeşti! Otrăvitori sunt ei, fie c-o ştiu sau nu. Sunt hulitori ai vieţii, intoxicaţi la rândul lor şi muribunzi, de care i-e lehamite pământului: pot să dispară aşadar! Odinioară, a-l huli pe Dumnezeu era cea mai cumplită blasfemie, dar Dumnezeu e mort acum şi morţi, asemenea lui, blasfemiatorii. Cea mai îngrozitoare blasfemie e azi să blasfemiezi pământul, iar măruntaielor misterului să le acorzi mai multă atenţie ca sensului pământului! Odinioară, sufletul privea spre corp plin de dispreţ: atunci, acest dispreţ era lucrul suprem: el, sufletul, voia un corp lihnit, famelnic, slab. În felu-acesta se gândea să scape de el şi de pământ.O, sufletul acesta, chiar el era lihnit, famelnic, slab: cruzimea era voluptatea acestui suflet! Dar voi, ia spune-ţi fraţi ai mei: ce zice corpul vostru despre sufletul vostru? Sufletul vostru, oare, nu-i el mizerie, şi murdărie, şi jalnică suferinţă?” [5] , şi o dată cu revalorizarea pământului şi trupul capătă o nouă valoare, se ajunge la o înţelepciune a trupului în defavoarea sufletului: ,,Suntem corp şi suflet – aşa vorbeşte un copil. De ce să nu vorbim şi noi asemenea copiilor? Însă cel conştient,cel care ştie zice: Sunt corp în totul, şi nimic mai mult, iar sufletul e doar o vorbă pentru o parte a corpului. Corpul e-o raţiune uriaşă, o multitudine cu un singur sens, o pace şi-un război, o turmă şi-un păstor. Tot o unealtă a corpului e şi raţiunea ta cea mică, o frate al meu, căreia îi spui spirit; o mică unealtă şi o jucărie a marii tale raţiuni. Zici Eu şi te făleşti cu-acest cuvânt. Însă există ceva şi mai mare – în care tu nu vrei să crezi: e corpul tău şi raţiunea lui cea mare, iar ea nu spune Eu, însă se poartă ca un Eu”. [6]

Conştiinţa ,,omului nou” se traduce prin a trăi în libertate, şi a împinge limitele acestei libertăţi până la moartea lui Dumnezeu, şi să poţi spune: ,,Eu sunt , deci Dumnezeu nu există” (Sartre). Dar cum poate această fiinţă ce se află între nimic şi absolut să-L trădeze pe Dumnezeu, cum poate să se gândească pe sine în această dinamică divină fără a simţi că între întrebare şi răspuns nu este decât o mişcare de interval?

Şi totuşi poate să cugete că a luat parte la acest paricid al Tatălui: ,,Unde este Dumnezeu? Am să vă spun eu : L-am ucis”(Nietzsche), numai dacă are conştiinţa peronajelor atee dostoievskene : ,,a fost o zi pe pământ, unde trei cruci au fost ridicate în centrul lumii…, spre seară , ei au murit…, dar nu au găsit nici rai, nici înviere … Iată ideea , ideea întreagă. În afara ei nu există alta”. Omul vrea să fie el dumnezeu , dar ceea ce reuşeşte este să fie un dumnezeu neputincios, şi cel mai grav este că îşi trădează vocaţia de fiinţă purtătoare a chipului lui Dumnezeu: ,,Dumnezeu a murit, prin urmare omul devine dumnezeu şi totul este permis”. [7]

Şi totuşi deasupra lucrurilor temporale, a pământului revalorizat şi care poartă pecetea timpului se ridică credinţa în Dumnezeu unde orice contradicţie îşi găseşte conciliere, unde toate tainele se umplu de înţeles, şi mai ales locul unde omul se arată mai presus decât orice vieţuitoare prin aceea că el este gândire, conştiinţă, este Spirit. [8]
Omul ca spirit creează ştiinţele, artele şi tot ceea ce ţine de viaţa socială, şi prin toate aceste produse ale spiritului omul se leagă de Dumnezeu, toate îşi găsesc punctul central şi corespondenţa în dumnezeire; totul pleacă şi se întoarce la El, şi în această regiune a spiritului psyhe vine să-şi astâmpere setea şi să-şi îngroape toate durerile. [9] Fără aceste întâlniri în planul transcendental omul rămâne un animal raţional şi muritor care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.[10] Omul nu trebuie să uite că el poate exista decât dacă există Dumnezeu şi nemurirea. [11]

Poate a fost o vreme în care gândeai că cel mai bine era dacă nu te năşteai, când moştenirea pe care o vedeai era ,,nimicul”, dar iată că acest ,,nimic” a prins viaţă şi el se întoarce de această dată împotriva ta, el a fost ordonat şi moştenirea lui poartă de acum sâmburele pedepsei . Îţi trebuie credinţă ca să poţi converti acest ,,nimic” (creatio ex nihilo) plin de sens, şi care stă la uşa eshatonului, în propria fiinţă, şi să ai conştiinţa că ceea ce faci este o ,,actio in distans”, şi că la capătul ei trebuie să te re-găseşti în Fiul Omului.

De această dată omul este pus în situaţia de a alege între două totalitarisme: ,,Dumnezeu este totul în toate” sau ,,Dumnezeu nu este nicăieri”.Dar iată că omul hedonic pentru care fericirea este o sumă de plăceri particulare, iar plăcerea devine scop în sine, mai mult, plăcerea devine raţională, se trezeşte în faţa nebuniei sfântului, a Crucii, în care Dumnezeu a înviat şi omul este nemuritor, şi în care pariul pascalian prinde contur : ,,dacă Dumnezeu nu există şi eu cred în El nu pierd nimic, dar dacă Dumnezeu există şi eu nu cred în El am pierdut totul”.

Totul se reduce în cele din urmă la crezul tatălui din Evanghelia după Marcu: ,,Cred Doamne ! Ajută necredinţei mele” ( Mc.9,24 ).

Această dialectică credinţă-necredinţă îţi pune înainte un punct terminus , un punct critic pe care nu-l vei putea depăşi fără rugăciune. Credinţa este un dialog permanent cu îndoiala; deşi nu cred în mod absolut, deşi mă îndoiesc, totuşi aud glasul credinţei. Aceasta este de fapt credinţa: depăşirea punctului critic al dialecticii. Cel mai demn act de curaj este să stărui în rugăciune când te afli în incertitudine, când simţi că prăbuşirea de pe acest vârf neutru, aflat între credinţă şi necredinţă ţi-ar fi fatală, dar totuşi să mergi mai departe, să-ţi învingi frica de a crede, şi toate să ţi le asumi pentru a îndrăzni întru Dumnezeu.

Asceza care-i place lui Dumnezeu este tocmai renunţarea la acţiunile noastre, la ceea ce faci ca individ unic şi asumarea lui Dumnezeu ca cel care se manifestă în actele tale. Dumnezeu îşi face simţită prezenţa nu doar prin sfinţi şi prooroci ci şi prin oameni cu păcate cum spune Mircea Eliade, totul fiind cuprins în ,,ecuaţia” trupul = instrumentul lui Dumnezeu .

Iată cum acest ,,nimic” se umple de sensul veşniciei, cum tot ceea ce tu credeai că este bun să rămână în podul istoriei îţitrasează drumul spre mântuire şi cum Dumnezeu este cel care acţionează prin tine şi prin faptele tale, şi îţi arată că tot ceea ce faci are valoare cosmică şi fără aceste întâlniri în planul credinţei n-ar fi posibilă o bună rânduire universală.

Ceea ce trebuie să meargă înaintea ta este tocmai misterul tainei credinţei, uimirea care te cuprinde în faţa absolutului, dar să nu te îndepărtezi de El, ci să te sprijini pe El ca pe un prieten, şi să ai mereu alături bucuria sfântului: cel care-L va găsi va fi uimit şi în uimirea lui va fi rege.

Note

1. ^ Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale,Editura Christiana, Bucureşti 2003, p. 34
2. ^ Alexandru Boboc, Kant şi neokantianismul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 57
3. ^ Paul Evdokimov, op.cit. , p. 70-71
4. ^ Fr.Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, trad. de Şt.Augustin Doinaş, Editura Humanitas, Bucureşti 1994, p. 70
5. ^ Ibidem, p.68-69
6. ^ Ibidem, p. 89-90
7. ^ Serafim Rose, Nihilismul – o filozofie luciferică, Editura Egumeniţa, Galaţi 2004, p. 8
8. ^ După cum mărturiseşte Grigore Palama, prin Spirit omul intră în legătură cu Dumnezeu
9. ^ A se vedea C.R.Motru, Revista de filozofie, iulie –decembrie 1931
10. ^ Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea, Editura Deisis, Sibiu 2002, p. 162
11. ^ Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia 3003, p. 34


Text disponibil sub licența
Atribuire

Articol postat de: Georgescu Stelian Laurenţiu • Data: 22 aprilie 2011 • Vizualizări: 1045