Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Chipuri şi măşti ale asemănării
Motto: "Mâine mă veţi depăşi pe mine, chiar aveţi datoria să mă depăşiţi, întrucât sunteţi vii..."
Nae Ionescu- Curs de istorie a metafizicei

Atacând problema cauzalităţii (Teoria cunoştinţei metafizice 2 - Cunoaşterea mediată 1929 - 1930), Nae Ionescu o scoate din contextul filosofic în care auditoriul ar fi tentat să o plaseze. Pentru Nae Ionescu, din domeniul lumii create în cel al increatului. Cauzalitatea autentică - vom vedea că există şi o falsă cauzalitate - este o tentativă metafizică de depăşirea a cosmosului. Ea nu este o metodă explicativă ci o cale de ajungere la Dumnezeu.

Întâi, Nae Ionescu distinge mai multe genuri de cauzalitate:
Cauzalitatea ştiinţifică, care desemnează raportul de succesiune între două fenomene fără nici o legătură esenţială între ele. În astfel de cazuri, dacă putem deduce efectul din cauză, nu putem urca dinspre efect către cauză, pentru simplul motiv că respectivul efect poate rezulta din cauze variate. Raportul este ireversibil şi echivoc.

Pretenţia ştiinţei de a găsi un raport cauzal ori de câte ori se observă vreo corelaţie constantă între două fenomene este respinsă. Ceea ce este firesc în matematici, pentru că această ştiinţă lucrează cu realităţi convenţionale statuate de om nu se poate aplica în natură. Când legătura dintre cauză şi efect este echivocă, adică atunci când nu se poate urca dinspre efect spre cauză, posibilitatea noastră de a stabili o legătură între actual şi virtual este nulă. Concluzia lui Nae Ionescu este că diversele constante statistice dintre fenomene nu pot primi numele de "cauzalitate". Vedem, deci, că primul gen luat în discuţie nu este propriu-zis cauzalitate.

În schimb, adevărata cauzalitate primeşte la Nae Ionescu numele de "cauzalitate metafizică" sau "simbolică".
Dacă nota principală a primului gen de cauzalitate - cea ştiinţifică - este ireversibilitatea, în sensul că nu există pentru noi o posibilitate de aflare a cauzei concrete ce a determinat un fenomen, cauzalitatea simbolică este reversibilă în sensul că putem urca dinspre efect către cauză concretă: "Ai recunoscut în cutare copil ceva din altă persoană, ai recunoscut în cutare tablou anumite lucruri pe care le-ai mai găsit în altă parte, şi care fac parte dintr-o altă unitate constituită. Adică sunt anumite raporturi între fenomene care crează univocitatea; precum există succesiunea echivocă în domeniul actualului, există încă şi o altă succesiune, o succesiune univocă" (Nae Ionescu, Curs de metafizică - pag. 242, editura Humanitas 1991).

Deoarece, în cazul cauzalităţii metafizice, efectul stă pentru cauză, îl simbolizează, Nae Ionescu renunţă până şi la termenul de "cauzalitate", care "nu explică niciodataă nimic", înlocuindu-l prin cel de “creaţie”.

Deci, cauzalitatea simbolică nu se poate aplica, nu iese la iveală, decât după ce am depăşit domeniul actualului şi ne-am ridicat spre virtual. Or, această ridicare spre virtual se face doar în actul creator al omului. la pagina 244 (o. c.), Nae Ionescu afirmă "...o operă de artă este într-un oarecare fel o creaţie analoagă cu creaţia lui Dumnezeu. Un copil nu este o creaţie, este un proces natural".
Ce îl împinge pe Nae Ionescu să dea mai întâi copilul ca exemplu de cauzalitate simbolică (pag.242), pentru ca, mai apoi (pag. 244), să excludă domeniul organicului din sfera acesteia? Sau, altfel spus, când are Nae Ionescu dreptate? atunci când include omul concret în sfera cauzalităţii simbolice, sau când îl exclude.

Din punct de vedere teologic, întreaga lume stă sub semnul originii divine. Chipul lui Dumnezeu este prezent şi indestructibil în fiecare din noi. Urmând aceeaşi logică teologică, împlinirea omului nu poate sta decât în asemănare. Dacă chipul divin este un dat, asemănarea este o cale ce rămâne a fi parcursă de fiecare.

Fiul îşi poate simboliza tatăl doar pentru că Fiul îşi simbolizează Tatăl. Pecetea noastră inconfundabilă nu ne este dată nici de însuşirile psiho-somatice, nici de gradul de cultură. De aceea e practic imposibil să defineşti un om. Desigur, există formulări fericite care ne ajută să ne apropiem de persoana respectivă, să exprimăm ceva din inexprimabilul prin care se distinge. Inexprimabilul este chiar a treia persoană divină, Sfântul Duh, Cel care ne oferă şansa de a-L recunoaşte în ceilalţi şi de a fi recunoscuţi de aceştia prin El (sau prin Ea, căci în limbile semitice, cuvântul ce desemnează pe Mângâietor - Ruach - este de genul feminin). Nu este deloc întâmplătoare dificultatea de a-l situa pe om. El este dincolo de actual, dar îl asumă, îl recapitulează depăşindu-l. De aceea ezită Nae Ionescu.

În planul biologicului pur, pecetea Duhului Sfânt se estompează deci şi posibilitatea noastră de recunoaştere a indivizilor scade. Putem spune că acolo, în biologicul pur, demonia entropiei acţionează încă mai feroce.

Dacă lumea actuală vrea să reducă miracolul omului la un moment dat biologic, este pentru că omul a ajuns să-şi nege chipul divin, refuzând calea asemănării. Putem spune că Nae Ionescu îl face pe om părtaş la cauzalitatea simbolică în virtutea chipului său, şi apoi i-o refuză în virtutea refuzului oamenilor de a urma calea asemănării.

Până la urmă, Nae Ionescu acordă o ultimă şansă omului. Iar această şansă este creaţia, adică tocmai gestul prin care creatura încearcă să-şi imite Creatorul. Să-i asemene.

E adevărat. În artă, omul se poate juca de-a Dumnezeu. În ce măsură, însă, această asemănare este şi cea la care ne cheamă Dumnezeu? Nu cumva asemănarea aceasta este ilicită şi uzurpatoare, precum cea promisă de diavol în Paradis? Dacă o operă de artă nu transfigurează firea căzută, în ce măsură mai poate fi ea părtaşă - cu adevărat - la cauzalitatea simbolică?

Artistul poate fi recunoscut după opera sa (deci, în prima instanţă, regula după care ştim că avem de a face cu cauzalitatea simbolică este respectată), dar opera însăşi nu se doreşte o depăşire transfiguratoare către energiile increate ale lui Dumnezeu, ci se complace în neasemănare. Gestul afirmării ilicite se transformă în negare. Într-o asemenea operă de artă, omul fuge de Dumnezeu.

Încă de foarte timpuriu, arta occidentală lasă din ce în ce mai mult loc "naturalului", expresivităţii ce ţine strict de condiţiile spaţio-temporale ale firii căzute. În Răsărit dimpotrivă, iconarii pictează după un canon ce pare a sfida legităţile lumii fizice. În arta occidentală, cauzalitatea "simbolică" este o relaţie tot mai duală. Artistul-creator se recunoaşte tot mai mult în opera sa, iar aceasta tinde să-şi restrângă semnificaţia pentru un număr tot mai mic de oameni. Post-modernismul se opune până şi ideii de curent literar-artistic în accepţiunea lui "clasică".

În Răsărit, relaţia nu se rezolvă în doi termeni. Aici, ea este treimică. Alegând calea Asemănării prin mijlocirea Sfântului Duh, iconarul intermediază smerit între Dumnezeu şi icoană, aşa după cum icoana intermediază între Dumnezeu şi om. Pentru ca această intermediere să se desăvârşească, iconarul trebuie să-şi sublimeze orice veleităţi inovatoare. Cu toate acestea, icoanele autentice nu oferă spectacolul fastidios al produsului de serie. Vom aminti aici că Sfântul Duh realizează în noi acea unitate în diversitate care ne permite să ghicim pe Unul Dumnezeu în unicitatea fiecărei făpturi.

Desigur, pentru occidentali şi ocidentalizaţi, icoanele par "urâte". Şi cum ar putea fi altfel, când pentru lumea modernă, criteriile "frumuseţii" sunt în conformitate cu legile firii căzute?

Dar iată că, datorită incompetenţei teologice a preoţilor, tot mai multe biserici ortodoxe au pe pereţi nu icoane, ci picturi religioase după moda vestică. Să fim bine înţeleşi: aici nu este vorba de anume preferinţă artistică, ce poate rămâne la latitudinea preotului paroh, ci de respectarea unei exigenţe de ordin teologic stipulată ca atare de Sinoadele Bisericii Ortodoxe, tocmai în virtutea a ceea ce îndrăznim să numim "cauzalitate simbolică".

După spusa lui Evdokimov, "icoana este o evocare epifanică", mijlocind între Cer şi Pământ. Ori, ce altceva înseamnă "a mijloci", dacă nu "a aduce împreună" două realităţi altfel antinomice? Acesta este sensul verbului grec "symbolein". Icoana face prezent Cerul pe Pământ, dar, în acelaşi timp, izvodeşte relaţia lor originară de cauzalitate. Departe de a fi o simplă ilustrare a momentelor evanghelice, ea este imagine ("eikon") văzută a "nevăzutului" şi punte de acces spre asemănare.

Că veacul preferă răsfăţul faustic al "creaţiei", asta este cu totul altă problemă...


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 7-9/2000, Timişoara, pag. 162-164.

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 9 februarie 2011 • Vizualizări: 1082