Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Homosexualitatea – „patimă de necinste”
Studiu teologic al Pr. Sorin Cosma asupra homosexualității și a mecanismelor sociale și culturale care o fac posibilă
Schimbarea structurilor economice, politice, sociale, culturale şi nu în ultimul rând religioase în lume, se datorează unor cauze istorice bine determinate, dar la rândul lor acestea reuşesc să schimbe mentalitatea şi apoi comportamentul moral-spiritual al omului.

Spre exemplificare ne vom referi doar la un singur caz, şi anume la homosexualitate. Dacă secole de-a rândul, sub influenţa creştină, homosexualitatea era considerată, după expresia Sfântului Apostol Pavel, patimă de necinste, de ocară sau de ruşine şi sancţionată cu duritate de codul penal al ţărilor civilizate, ca un delict antisocial, acum însă a devenit liberalizată aproape în întreaga lume. Şi nu numai că a intrat în literatură, în pictură, în muzică, în cinematografie, în arta fotografică şi chiar în politică, făcându-i-se la toate nivelele multă publicitate...[1] Dar, mai mult, îşi propune să „cucerească” chiar şi Biserica. Propaganda homosexuală devine însă de-a dreptul scandaloasă, ca un atac violent la adresa creştinului, atunci când autorul unui „Dicţionar Gay”, recent apărut, include în paginile sale, fără nici un scrupul şi fără nici un temei pertinent, ca victime ale acestei scraboase patimi, tocmai pe Fiul lui Dumnezeu şi pe doi dintre corifeii Bisericii, pe Fericitul Augustin, cea mai reprezentativă figură patristică a Bisericii Apusene, şi pe Toma d'Aquino, părintele scolasticii[2].

Dincolo de aceasta, rămâne însă real faptul că se poate vorbi, tot mai deschis şi tot mai des, despre creştini homosexuali, şi chiar de preoţi şi pastori având astfel de metehne morale. În acelaşi timp i se cere Bisericii să binecuvânteze căsătoriile homosexuale, aşa cum unele state europene le-au şi legalizat. Se cere apoi chiar hirotonia homosexualilor, ceea ce, evident, nici nu se poate şi nici nu se vrea... Remarcăm totuşi în acest context apariţia mai multor cărţi care pledează cu hotărâre de pe poziţia creştină, în favoarea homosexualităţii. Şi nu orice fel de nume semnează astfel de cărţi. Unul dintre ei este Adrian Thatcher, directorul Centrului de Teologie şi Educaţie Creştină de pe lângă Colegiul „Sfântul Marcu” şi „Sfântul Ioan” din Plymouth, Marea Britanie. El a predat la aceste colegii un curs de doi ani despre: „Credinţa, sexul şi zămislirea”, iar la cererea studenţilor a sintetizat ideile în cartea: „Liberating sex” („Descătuşarea sexului”) cu bibliografia la zi[3]. Cartea are pretenţia să ofere „o perspectivă creştină asupra sexualităţii”, adică o viziune creştină modernă uneia dintre celei mai controversate teme ale contemporaneităţii. Autorul propune în acest sens o „Teologie a sexualităţii”.

Noua viziune „creştină modernă” pe care şi-o propune A. Thatcher este determinată de starea de criză socială, cu care este confruntat creştinismul în actualitate. Astfel, în unele ţări, persoanele singure formează jumătate din populaţia adultă. în S.U.A. 53% din femei sunt singure; 20% nu au fost căsătorite niciodată; iar 33% sunt divorţate sau văduve. Un raport elaborat de Alianţa Evanghelică din Marea Britanie arată că 44% din bărbaţii sub 30 de ani, enoriaşi ai Bisericii evanghelice, sunt singuri, iar singurătatea şi îngrijorarea în privinţa vieţii sexuale sunt sentimente pe care le trăiesc în mod obişnuit. Se pare că numărul persoanelor singure în rândul enoriaşilor unei congregaţii variază între o treime şi jumătate[4].

Se constată apoi că după adolescenţă, 37% din populaţia bărbătească a avut contacte homosexuale, că 13% au fost mai mult homosexuali decât heterosexuali cel puţin trei ani, între adolescenţă şi momentul când au împlinit vârsta de 55 de ani, iar 4% au fost exclusivi homosexuali după încheierea adolescenţei[5]. Alte cifre arată că cel puţin 50% din bărbaţii adulţi se consideră predominant heterosexuali, cu experienţă homosexuală accidentală; iar 37% sunt în esenţă heterosexuali, cu experienţă homosexuală importantă. Pe lângă acestea, se constată că „atracţia între persoane de acelaşi sex există, într-o oarecare măsură, la jumătate din întreaga populaţie”[6]. Apoi, în problema divorţurilor, se constată că în Anglia una din trei căsătorii contractate sfârşesc prin divorţ. în S.U.A., situaţia este şi mai alarmantă, cifra de divorţ fiind una la doi[7].

O altă criză morală este desfrâul. Astfel, 70% din eşantionul de femei chestionate, care erau căsătorite de mai mult de 5 ani, aveau sau avuseseră relaţii sexuale în afara cadrului căsătoriei, deşi majoritatea mai credeau încă în monogamic O analiză recentă a adulterului în Anglia arată că un număr egal de femei căsătorite, ca şi de bărbaţi, au relaţii extraconjugale şi le prezintă ca fiind „aventuri de o noapte”[8].

Toţi cei amintiţi ca având metehne morale sunt din nefericire creştini, chiar dacă şi numai prin faptul că au fost botezaţi... Excomunicarea lor ar însemna renunţarea la eficienţa mesajului evanghelic; iar o atitudine de indiferenţă faţă de ei, ar însemna un abandon al misiunii şi responsabilităţii pastorale a Bisericii. Acţiunea lor de reeducare va fi refuzată înainte de a fi pusă în aplicare, fiindcă o vor considera un atentat la libertatea lor... Autorul arată că singura soluţie care rămâne aplicabilă constă în revizuirea concepţiilor tradiţionale despre sex şi sexualitate, şi propunerea unei viziuni creştine „moderne” a acestei probleme, prin crearea unei Teologii a sexualităţii. Iar pentru atingerea acestui obiectiv se porneşte de la necesitatea liberalizării sexualităţii ca plăcere şi scop al omului în lume, binecuvântat şi întreţinut de Dumnezeu. Astfel, dacă înainte Biserica proclama prin dascălii ei că scopul căsătoriei este naşterea de copii, se impune acum o reevaluare a teologiei, a moralei şi a spiritualităţii creştine...

Dar marea greutate pe care încă de la început o întâmpină A. Thatcher în formularea unei „Teologii a sexualităţii” sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel prin care consideră homosexualitatea ca o patimă de ocară. „Debarasându-se” de caracterul inspirat al cuvintelor apostolice, autorul nostru îl consideră pe Sfântul Pavel tributar mentalităţii iudaice, şi adversar celei aparţinând lumii păgâne, căreia i se adresează mesajul Evangheliei...

Încă de la început vom preciza că acest punct de plecare nu poate rezolva „teologia sexualităţii” (homosexualităţii), oricât de mult se străduieşte autorul ei să-şi „blindeze” speculaţiile cu texte biblice sau cu alte adeziuni bibliografice. Se cuvine să arătăm că Sfântul Apostol Pavel nu transmite prin mesajul Evanghelie propovăduită la toate neamurile o anumită mentalitate iudaică, ci un mesaj divin, concretizat în porunca lui Dumnezeu: să nu fii desfrânat. Apoi Mântuitorul însuşi întăreşte în Evanghelia Sa duhul acestei porunci: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu desfrânezi. Iar eu zic că oricine caută la femeie spre a o pofti, a şi desfrânat cu ea în inima sa” (Matei 5,27-28). Acesta este adevăratul mesaj al Evangheliei, care a schimbat mentalitatea şi comportamentul lumii vechi prin încreştinare.

Mai presus de orice, pentru iudeii monoteişti, cunoscători ai voii şi poruncii adevăratului Dumnezeu, desfrâul era un păcat. E firesc apoi ca într-un stat teocratic, acest păcat, considerat delict antisocial, să fie aspru pedepsit. în acest context homosexualitatea era considerată ca o întinăciune în faţa lui Dumnezeu, atrăgând blestemul Lui, asemenea împreunării cu dobitoacele (Leviticul 18, 22-23), fiind pedepsită cu moartea (Leviticul 20, 13-16). Atât de mare urâciune era acest păcat în faţa lui Dumnezeu, încât locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora au fost osândiţi cu pieirea „slobozind peste ei Dumnezeu ploaie de pucioasă şi foc din cer” (Facerea 19, 24). De aici şi numele păcatului de „sodomie”, după numele cetăţii distruse.

Cu totul altfel era privită homosexualitatea în lumea păgână înaintea venirii Mântuitorului în lume. Homosexualitatea nu era socotită păcat, fiindcă evlavia păgână avea un caracter formal şi exclusiv cultic. Mai mult decât atât, earu cazuri când desfrâul era ridicat la rangul de cult, ierodulele (cele sfinţite) depunând costul desfraului în vistieria templului... Nu se exercita nici un efect punitiv din partea statului, fiindcă nu erau elaborate legi anume privind perversiunea sexuală. Istoricii îi citează chiar şi pe unii împăraţi şi conducători de armate având astfel de metehne. în astfel de situaţii homosexualitatea în mentalitatea celor vechi era considerată un mod de exprimare a naturii umane, asemenea heterosexualităţii. Se puneau în discuţie modurile ei de exercitare, fiind condamnate doar abuzurile şi violurile la adresa copiilor. Pe de altă parte, pederastia putea fi privită şi altfel în antichitatea precreştină, şi anume în înţelesul legat de educaţia copilului. în acest sens, nu va trebui să ne mire faptul că un cercetător şi specialist de largă recunoaştere internaţională, Henri-Irenee Marrou pune semnul egalităţii între „paideia” (educaţie) şi „paiderasteia” (iubirea faţă de copii), indiferent dacă cuprindea sau nu senzualitatea. Relaţia dintre erast (educator) şi eromet (cel de educat = copilul) se baza în fond pe iubirea prietenoasă, bărbătească (virilă) dintre ei, asemenea iubirii dintre fratele mai mare şi cel mai mic... De aceea, Marrou conchide că paideia pederastică nu avea un caracter trivial şi vulgar corespunzător dezmăţului sexual, ci scopul ei final era cultivarea virtuţii: „Prea adesea Erosul grec este descris ca o simplă aspiraţie a sufletului... de dorinţă, spre ceea ce-i lipseşte; din partea celui care iubeşte, erosul participă totuşi la arete (virtute) prin această dorinţă de înnobilare, de dăruire de sine, prin această nuanţă – pentru a spune totul – de paternitate spirituală”. Acest sentiment, atât de minuţios analizat de Platon („Symposion”, 206 b-e; 209 b-e) se clarifică, spune Marrou, în lumina unei analize freudiene: este evident, institutul normal al generării, dorinţa pasională de a se perpetua într-o fiinţă asemănătoare sieşi, dorinţă care, frustrată de inversiune, deviază şi se derulează pe acest plan pedagogic. Educaţia transmisă de un erast apare ca un substituit, ca un derizoriu Ersatz al zămislirii: obiectul iubirii (pederastice) este acela de a procura şi de a da naştere întru frumos (Platon, „Symposion”, 206 e)[9].

Vom reveni însă la homosexualitate ca „patimă de necinste”, spre a arăta că nici înţelepţii antici ai Eladei şi Romei nu o considerau astfel, ci îi aplicau timbrul naturii umane, pe care tindeau mereu să o aducă la perfecţiune, fără ca pederastia să-i incomodeze cu ceva.

Este prea bine cunoscut faptul că deviza vechilor înţelepţi este de a-ţi trăi viaţa conform naturii. Unii au venit cu precizarea că naturalia non sunt turpia (ceea ce este natural, nu este ruşinos). Aceştia erau cinicii (de la Kynos = câine, fiindcă aveau ca emblemă un câine). întemeietorul şcolii cinice a fost Antisthene (435-370 î. Hr.). Era discipolul lui Socrate. Dispreţuind bogăţiile şi convenţiile sociale, propovăduia necesitatea trăirii conform naturii. Aceşti filosofi duceau o viaţă austeră, reducând nevoile la strictul necesar. Mai târziu celebra lor deviză a fost compromisă, cinici fiind socotiţi cei care manifestă dispreţ faţă de orice normă morală, motivând lubricele lor pasiuni instinctive prin aceea că nu este ruşinos nimic din ceea ce aparţine naturii...

În altă ordine de idei, sub aspect religios-moral ne putem explica fără prea mare greutate apariţia desfrâului căzut în homosexualitate, dacă vom reflecta puţin asupra confuziei create în fiinţa omului căzut în păcat.

Putem constata încă dintru început că având mintea întunecată de păcat, omul fascinat de fenomenul de însămânţare şi rodire, prin neîntrerupta reîntoarcere a naturii spre viaţă, a început să o sacralizeze, închinându-i un cult cu ritualuri, serbări, tradiţii, interpretări simbolice etc., pământul devenind „Gea mater”, care primeşte sămânţa lui Uranos şi rodeşte viaţa... Culesul recoltelor era un prilej de bucurie, care devenise o sărbătoare a belşugului la multe dintre religiile antice. Când însă cultul sacru al fecundităţii s-a transformat într-un cult erotic ce însoţeşte fecunditatea, a apărut tulburătoarea decadenţă a religiei, cu serbări orgiace, cu dansuri lascive, cu mese îmbuibate şi beţii destrăbălate, ce se opreau de multe ori în „vomitorium”. S-a dezvoltat chiar o adevărată mitologie sexual-erotică... Apoi, de-a lungul vremii, viaţa particulară şi publică a devenit arena declanşărilor sexuale, pervertind conştiinţele, destrămânc familiile, făcând victime morale şi fizice, detronând capete încoronate şi schimbânc chiar mersul istoriei... Dar văpaia desfrâului nu a putut fi stinsă din sufletele oamenilor S-au văzut oameni dibaci în luptă şi plini de vitejie, care au învins şi supus popoare dar nu au putut învinge fiara din ei înşişi... în acelaşi timp, plăcerea instinctivi liberalizându-se fară nici o oprelişte, căzând de sub instanţa raţiunii sănătoase şi; conştiinţei curate, s-a degradat în animalitate morbidă, ca o deviere de la scopul şi menirea ei, dintre care homosexualitatea a devenit oarecum la ordinea zilei.
Venirea Mântuitorului în lume, ca izbăvitor al firii căzute în păcat, aduce o nouă învăţătură asupra modului în care trebuie să ne desăvârşim natura şi viaţa. El ne spune: „fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru care este în ceruri este desăvârşit” (Matei 5, 48). Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne îndreaptă privirile spre sfinţenia lui Dumnezeu, la care se ajunge prin asemănarea cu El. Altfel spus, dacă vreţi să vă desăvârşiţi natura, străduiţi-vă să dobândiţi sfinţenia Părintelui ceresc, împărtăşindu-vă din natura Lui divină, fiindcă sunteţi fiii Lui.

Necunoscând păcatul, înţelepţii vechi nu au înţeles ce înseamnă natura căzută odată cu apariţia patimilor prin dereglarea instinctelor ce nu-şi mai îndeplinesc menirea. Ei nu înţelegeau apoi nici necesitatea desăvârşirii naturii prin participare la viaţa adevăratului Dumnezeu, pe care de altfel nici nu-1 cunoşteau. Această înstrăinare de Dumnezeu, i-a menţinut în orbecăirea căutării desăvârşirii unei naturi în fond bolnavă, ce nu putea fi desăvârşită înainte de a fi însănătoşită... Înţelepţii nu au intuit totdeauna faptul că aşa cum în natura macrocosmosului pot exista abateri care, căzând de sub controlul legilor fizice, aduc dezordinea, tot astfel şi în natura microcosmosului pot exista norme ale ordinii care, dacă nu sunt respectate, natura însăşi se va perverti în loc să se desăvârşească...

Însănătoşirea şi desăvârşirea naturii umane o va face Dumnezeu însuşi, creatorului ei, prin venirea Fiului Său în lume. Prin jertfa Sa, ştergând păcatul din firea omenească, Mântuitorului îi împărtăşeşte viaţa divină, sau sfinţenia lui Dumnezeu. Ne lasă însă şi pe noi ca în mod liber să participăm la natura Sa umană şi îndumnezeită pentru a ne împărtăşi de sfinţenia Lui. Fiind act liber de participare şi de devenire asemenea lui Dumnezeu, se impune şi strădania noastră necontenită de a ne elibera de păcat şi a creşte mereu în virtute, ca o împlinire a voii lui Dumnezeu, „care este sfinţenia voastră; şi să vă feriţi de desfrânare, să ştie fiecare din voi a-şi stăpâni vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei ca păgânii, care nu cunosc pe Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 3-5).

Noua învăţătură creştină a sfinţeniei vieţii prin ferirea de desfrânare a fost primită cu multă repeziciune de sufletele oamenilor dornici de mântuire, încât chipul lumii s-a schimbat. O contribuţie importantă la adâncirea acestei schimbări a adus-o Sfântul Apostol Pavel. Propovăduind Evanghelia „la toată făptura”, el insista asupra faptului că „chipul lumii trece”, iar „cei căsătoriţi să fie ca cei necăsătoriţi”; şi „cel ce se căsătoreşte face bine, iar cel ce nu se căsătoreşte face şi mai bine” (I Corinteni 7, 29-35). Cât despre „desfrâu şi orice necurăţie sau lăcomie nici să se pomenească între voi, aşa cum se cuvine sfinţilor... căci aceasta să o ştiţi că nici un desfrânat sau necurat... nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu... ca fii ai luminii să umblaţi – căci roadă Duhului este în toată bunătatea şi dreptatea şi adevărul” (Efeseni 5, 3-9).

În felul acesta, noua mentalitate a oamenilor deveniţi prin Hristos fiii lui Dumnezeu, aduce în lume viaţa de sfinţenie. Creştinii împărtăşindu-se de viaţa lui Hristos, devin imitatorii Lui, încât numărul celor ce preferau castitatea şi fecioria creştea din ce în ce mai mult. Entuziasmul lor era atât de mare, încât interpretând greşit îndemnul Mântuitorului de a se face „fameni pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 12), se castrau. Nu este vorba numai de cel mai mare interpret scripturistic al Răsăritului Creştin, Origen, ci şi de mulţi alţi necunoscuţi. Faptul că legislaţia bisericească încă de timpuriu a pedepsit cu caterisirea pe preoţii care se castrau, sau cu afurisirea timp de trei ani pe laici, socotindu-i ca invidioşi asupra propriei lor vieţi, dovedeşte pe deplin acest fapt (vezi Canoanele 21, 22, 23, 24 apostolice).

Desigur, entuziasmul pentru viaţa feciorelnică a fost întreţinut şi a crescut în mare parte şi datorită apologiei pe care i-o făceau cuvântările şi scrierile părinţilor care se bucurau de mare autoritate duhovnicească printre creştini. Faptul că în două Sinoade locale (Ancira, 306, şi Elvira, 309) s-a impus celibatul preoţilor, aceasta va deveni o problemă efervescentă, discutată apoi contradictoriu la primul Sinod ecumenic, dovedeşte cât de mult preţuiau primii creştini castitatea. Lucrurile au primit şi o turnură negativă în sensul că s-a ajuns în situaţia de a fi defăimată căsătoria, încât Biserica s-a văzut din nou nevoită să dea legi pentru combaterea acestor exagerări. Fiindcă un eretic, pe nume Eustaţiu, considera căsătoria ca pe o născocire diavolească, Biserica a stabilit la cel de-al treilea Sinod local de la Gangra că „dacă cineva ar defăima nunta şi pe ceea ce se culcă cu bărbatul său, credincioasă fiind şi evlavioasă, să fie anatema" (Canonul 1); „Dacă cineva se dedică fecioriei şi înfrânării nu pentru bunătatea şi sfinţenia căsătoriei, ci pentru că, scârbindu-se, se îndepărtează de căsătorie, să fie anatema” (Canonul); „Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie, pentru Domnul, şi-şi bate joc de cei căsătoriţi, să fie anatema” (Canonul 10).

Pe de altă parte, firea omenească deşi este înnoită prin har, purtând rănile păcatului, primeşte de multe ori în viaţa pământeană replicile venite din firea cea veche aflată sub zodia concupiscenţei. Astfel, dacă unii creştini, ducând lupta cea bună a virtuţii, aveau o viaţă de sfinţenie asemenea îngerilor, alţii în schimb, cădeau în cele mai de ocară patimi, precum sodomia şi împreunarea cu dobitoacele... Simplul fapt că Biserica s-a văzut nevoită să sancţioneze cu severitate aceste păcate săvârşite de fiii săi, înseamnă că ele au existat în viaţa lor (vezi Canonul 16 Ancira; 7, 62, 63 Vasile cel Mare; 29, 58 Grigorie de Nissa; 29 Nichifor Mărturisitorul). Odată cu formarea statelor creştine, legislaţia acestora a menţinut secole de-a rândul homosexualitatea ca un delict antisocial pedepsit cu asprime.

Chiar şi morala proletară a secolului XX, deşi antireligioasă şi mai ales anticreştină, pentru a crea înregimentarea colectivă a oamenilor, a menţinut homosexualitatea sub incidenţa codului penal. Dar mentalitatea occidentală a început să se schimbe odată cu apariţia Renaşterii şi a Umanismului, când a apărut interesul pentru cultura clasică uitată, şi când secularismul ce se va stabiliza tot mai mult, va pune în centrul preocupărilor omul, începând să se dezvolte cultura naţională, artele, ştiinţa, relaţiile sociale etc. Pe acest fundal va apare Reforma ca o eliberare a gândirii şi comportamentului uman pe plan religios, apoi Iluminismul secolului XVIII şi Revoluţia burgheză din Franţa, prin întemeierea primei formaţiuni comuniste anticreştine, au dat grele lovituri Bisericii dominantă în Evul Mediu. în această conjunctură a putut Fr. Nietzsche proclama moartea lui Dumnezeu şi afirmarea moralei instinctiv biologizante neopăgâne, prin anularea noţiunii de păcat şi negarea valorilor creştine. Iar mai târziu, psihiatrul Sigmund Freud prin psihanaliză va deschide hemoragia pornografiei ce nu mai poate fi stăvilită. Pe fondul acestui ateism biologizant neopăgân preocupările sexuale intră în cultură, literatură, artă, ştiinţă, iar odată cu proclamarea drepturilor omului, acestea se liberalizează tot mai mult, ducând fiinţa umană spre o animalitate dură, şi la un libertinaj anarhic, încât legile caută disperat să stabilească ordinea socială, asemenea vizitiului care scăpând frânele din mână, scapă de sub control caii şi căruţa...

În aceste împrejurări istorice, culturale, sociale şi politice ne putem explica reapariţia homosexualităţii odată cu afirmarea tot mai accentuată a neopăgânsimului biologizant-instinctiv. Se derulează în faţa ochilor noştri întreg cortegiul de imoralitate pe care îl dezlănţuie, pe „firma drepturilor omului”, homosexualitatea în lume, încât nu mai necesită nici un comentariu... Putem preciza, totuşi, că s-a căutat chiar o motivaţie ştiinţifică a homosexualităţii pentru a-i susţine necesitatea. Astfel se precizează că homosexualitatea ar avea trei tipuri principale de explicaţie: psihanalitică, biologică şi socială.

1. Potrivit lui Sigismund Freud, părintele psihanalizei, homosexualitatea apare atunci când un băiat nu reuşeşte să „transfere atracţie heterosexuală a libidoului său de la mama lui la altă femeie naturală”, poate din cauza forţei pe care o exercită acea atracţie sau din cauza orientării ei greşite, care ar putea fi cauzată de mediu... Există apoi teoria fobiei, potrivit căreia mama, în timpul „sindromului de sarcină” a simţit sentimentul de teamă de a fi abandonată de soţul ei, sau incapacitatea soţului de a fi alături de ea în această perioadă şi astfel mama transferă copilului traumatismul pe care-1 suferă.

2. Potrivit explicaţiei biologice, bărbaţii homosexuali au un exces de estrogen, hormon propriu femeilor; iar femeile lesbiene, un exces de androgen, hormon bărbătesc. Aceste explicaţii biologice se referă la cantitatea relativă de testosteron existentă în perioadele vitale pentru dezvoltarea creierului fetusului şi imprimă copilului ce urmează să se nască o orientare masculină sau feminină, dar nu totdeauna în concordanţă cu sexul genetic al fetusului. Se spune că bărbaţii homosexuali au „comisura anterioară”, fascicol de nervi care leagă lobul stâng şi lobul drept al creierului, mai mare decât bărbaţii heterosexuali. în schimb ei au „nucleul interstitial”, alt fascicol de nervi din hipotalamus, mai mic decât bărbaţii heterosexuali. Alte studii sugerează o puternică influenţă genetică. Astfel, 52 la sută din fraţii gemeni identici sunt homosexuali; 22 la sută din fraţii gemeni neidentici, şi doar 11 la sută în cazul fraţilor adoptivi.

3. Sub aspectul explicaţiei sociale se arată că homosexualitatea este o „funcţie a adaptării determinată de selecţia naturală”. Alţii spun că e pur şi simplu o „construcţie socială”, adică o idee inventată la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea, la început de comunitatea medicală, în aşa fel încât medicii şi categoriile profesionale să-şi poată asuma controlul asupra unui anumit segment al societăţii, care mai înainte era controlat de Biserică şi de tribunale[10]. După cum vedem, trei teorii independente una de alta, caută în mod diferit să explice unul şi acelaşi fenomen. Fiecare din ele caută să pătrundă în taina de nepătruns a sufletului omenesc, pentru a face lumină ca într-o peşteră întunecată fără ieşiri... Oricare din ele are pretenţia că poate fi acceptată, în aceeaşi măsură în care, la o analiză serioasă, poate fi şi respinsă.

Mult mai plauzibilă este învăţătura creştină despre natura căzută care poartă în sine rănile păcatului. Aşa cum în natura din jurul nostru s-au produs dezordini care îi tulbură viaţa, tot astfel şi în natura omului, atât biologică, cât şi spirituală, şi-au făcut apariţia tot felul de contradicţii care-i macină existenţa. Referindu-se la neamurile care „au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit făptura şi i-au slujit ei în locul Creatorului”, Sfântul Apostol Pavel arată că „pentru aceea i-a şi lăsat Dumnezeu în patimi de ocară, căci şi femeile lor şi-au schimbat rânduiala firească... la fel şi bărbaţii, s-au aprins în pofta lor unul câtre altul... Şi precum ei n-au reuşit să aibă pe Dumnezeu în conştiinţă, aşa i-a lăsat Dumnezeu pe ei cu mintea neîncercată ca să facă cele ce nu se cade...” (Romani 1, 25-27). Părinţii Bisericii au arătat de asemenea că odată cu apariţia afectelor s-au dereglat şi instinctele, încât, plăcerea, de pildă, în loc să fie mijlocul prin care se exercită instinctul, se transformă în scop, şi astfel funcţia spirituală a omului se întunecă şi cade în animalitate, sau chiar mai prejos... Mintea, ca lumină a sufletului, se transformă sub dominaţia instinctelor oarbe, în instrumentul de motivaţie şi iscodire a noilor şi variatelor forme de dezvoltare a patimilor înrobitoare. Este ceea ce Sfântul Apostol Pavel numea „mintea cărnii” (Coloseni 2, 18).

Pentru a arăta că homosexualitatea este patimă, aşa cum o numeşte Apostolul, vom indica prin similitudine, că patimile reprezintă o patologie organică şi sufletească a principalelor instincte omeneşti: de apărare-atac, alimentar (de nutriţie), de reproducere şi social. Aşa, în instinctul de apărare-atac apare ce este cunoscut sub numele de „Killer instinct”, ca formă violentă de manifestare a unei dorinţe pe care noi o numim bizară, fiindcă creează un permanent pericol social. Aceasta transformă societatea omenească în junglă, făcând ca omul să se manifeste asemenea unui animal fioros, ce nu cunoaşte regulile comportamentului faţă de alţii. Există, apoi, în viaţa spirituală a omului predispoziţia cleptomaniei. Aceasta devine pasiune, dominantă a vieţii, necesitate de comportament ce se timbrează cu stigmatul lui „moral insanity”, adică imbecilitatea conştiinţei morale care face confuzia între bine şi rău, neputând astfel să-şi îndeplinească menirea. Există, apoi, în cadrul instinctului alimentar forme degradante, precum bulimia şi eclimia, ca forme devorante ale lăcomiei după mâncare, sau anorexia, ca lipsă a poftei de mâncare, ca un simptom maladiv al fiziologiei umane. La fel există şi o insaţietate după bunurile materiale, încât omul îşi pierde echilibrul necesarului, şi degenerează fie în destrăbălări, fie în zgârcenii, devenind chiar ridicol în comportament, asemenea lui Harpagon sau lui Hagi Tudose, din cunoscutele piese comice. în ce priveşte instinctul de reproducere, discuţiile primesc un caracter de profunzime. Dacă celelalte forme instinctive întreţin şi protejează viaţa, instinctul de reproducere are viaţă în sine şi o transmite mai departe. De aceea, impulsul care îl susţine nu este simpla plăcere, ci şi iubirea (eros), indicând o angajare integrală a sufletului omenesc, ca libertate, conştiinţă şi afecţiune. Iar când acest instinct care transmite odată cu viaţa şi informaţia genetică a speciei şi persoanei umane este exercitat fără rânduiala care conduce la atingerea scopului său şi a menirii omului de a trăi în urmaşi, putem spune că pe bună dreptate remarca Nicolae Paulescu că patima reprezintă o dereglare a instinctelor omeneşti: „Patima nu e altceva decât căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei trebuinţe instinctive deviate (adică, al cărui scop natural este ignorat, neînţeles sau chiar - nu de puţine ori - dinadins relativizat)”[11].

La capătul acestui periplu putem spune că suntem de acord cu Sfântul Apostol Pavel, considerând homosexualitatea o patimă, fiindcă reprezintă o deviere a instinctului de reproducere de la scopul său. Să vedem dacă este patimă de necinste. Răspunsul afirmativ este motivat de faptul că reprezintă o aberaţie de la ordinea firească, coborându-1 pe om sub condiţia animalică... Este patimă de necinste şi prin modul violent, grotesc şi scabros în care este practicată de cele mai multe ori, producând dezordini sociale şi trezind o adevărată repulsie din partea celor ce nu o acceptă. În sfârşit, homosexualitatea reprezintă un eşec moral şi existenţial, prin pierderea menirii omului de a se împlini pe sine însuşi prin urmaşi. în actul creaţiei Dumnezeu a dat viaţă bărbatului şi femeii, imprimându-le menirea de a fi „un singur trup”, în scopul perpetuării neamului omenesc. în faţa acestei realităţi evidente, homosexualitatea reprezintă un abuz sălbatic, o aberaţie lipsită de finalitate; un eşec al instinctului de conservare a speciei umane.

Cu toate acestea, Biserica nu-i poate abandona, nici părăsi pe aceşti oameni, dintre care majoritatea sunt, cel puţin prin botez, dacă nu din convingere, fiii ei. Deviza creştină este: „urăşte păcatul, dar iubeşte pe păcătos!”. Hristos a venit să caute pe fiul risipitor şi oaia cea pierdută, precum şi să vindece pe cel bolnav, fiindcă cei bolnavi au nevoie de doctor... Este adevărat că la început Biserica acorda sancţiuni grele pentru astfel de păcate. Va trebui acum mai mult să-i înţelegem pe oameni, decât să-i judecăm cu asprime pentru faptele lor. Cu tot păcatul care îi stăpâneşte, se cuvine ca Biserica să şi-i apropie pentru a le oferi harul tămăduitor. Se cuvine mai mult ca oricând să aplicăm cu încredere pedagogia divină a recuperării celor păcătoşi, îndepărtaţi de Biserică, căzuţi pradă plăcerilor şi patimilor care îi stăpânesc... Căci, pe drept cuvânt, sublinia marele om de ştiinţă creştin, Nicolae Paulescu, că „din admirabila desfăşurare a actelor instinctive omul este înclinat să remarce şi să reţină senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea actelor respective. Şi în loc de a se înălţa până la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decât plăcerea devenită unică ţintă a activităţii sale”[12]. Dar abordarea cu optimism a apropierii şi îndepărtării omului păcătos este motivată de faptul că, spre deosebire de animale, „omul are facultatea de a transforma instinctele în acte voluntare; cu alte cuvinte, singur omul are posibilitatea de a cunoaşte scopul trebuinţelor instinctive şi a delibera asupra mijloacelor şi momentelor oportune satisfacerii lor”[13].

În acelaşi timp aprinderea necontrolată a patimii poate fi temperată, stăpânită şi îndepărtată prin puterea conştiinţei care are un rol esenţial de înfrânare, umanizând pornirile inconştiente. Un om de ştiinţă arată că „a te putea stăpâni este o dovadă de maturitate a sistemului nervos, un exemplu de model cum activitatea perfecţionată a scoarţei cerebrale poate domina funcţiile elementare ale centrilor inferiori. Funcţia de înfrânare sau de inhibiţie a reflexelor simple... va atinge un grad înalt, ea transformându-se într-o adevărată trăsătură de caracter, într-o capacitate de stăpânire care constă în a-şi putea înfrâna unele reflexe, de a le domina cu raţiunea”[14].

La acestea adăugăm ca mijloace esenţiale de educare a firii căzute şi tiranizate de aprinderea necontrolată a plăcerii, puterea de convertire a rugăciunii, a cuvântului lui Dumnezeu şi a harului Sfintelor Taine. Părinţii Bisericii arată că acestea poartă în sine conversio amoris, adică transformarea iubirii egocentrice, sălbatică şi animalică, în iubire neprihănităfaţă de Dumnezeu. Revărsându-se în suflet iubirea lui Dumnezeu, instinctul este pus sub instanţa conştiinţei, încât nesăbuita poftă se poate preface într-un dor spiritual după cele dumnezeieşti, iar plăcerea oarbă poate fi luminată de bucuria curată a conlucrării de bunăvoie a minţii cu darurile lui Dumnezeu.

Conchidem că homosexualitatea este într-adevăr o patimă de necinste, dar cei ce o practică pot fi recuperaţi ca fii ai Bisericii, pentru împărăţia lui Dumnezeu.

1. ^ Vezi Lionel Povert, Dicţionarul Gay, trad. Iulia Stoica şi Felix Oprescu, Bucureşti, 1998.
2. ^ Idem, pp. 47, 191, 304. Ne-am ocupat de această problemă arătând netemeinicia afirmaţiilor lui L. Povert, în cartea noastră Fericirile şi Sfânta Triadă, Reşiţa, 1999, pp. 140-145.
3. ^ Londra, 1993, trad. Mariana Grancea, Bucureşti, 1995.
4. ^ Idem, pp. 241-242.
5. ^ Idem, p. 194.
6. ^ Idem, p. 195.
7. ^ Idem, p. 174.
8. ^ Idem, p. 173.
9. ^ H.I. Marrou, Istoria educaţiei în antichitate, trad. Stella Petecel, voi. I, Bucureşti, 1997, pp. 60-65.
10. ^ Andrian Thatcher, Descătuşarea sexului - O perspectivă creştină asupra sexualităţii, Londra, 1993, trad. Mariana Grancea, Bucureşti, 1995, pp. 196-197.
11. ^ A se vedea mai pe larg: Instincte, patimi şi conflicte, Fundaţia Anastasia, 1995, p. 100.
12. ^ Idem, ibidem.
13. ^ Ibidem.
14. ^ Dr. M. Steriade, Creierul, centrală cu milioane de agregaţi, Bucureşti, 1962, p. 11.


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursă tipărită: Altarul Banatului, 10-12/2000, octombrie-decembrie, Timișoara, pag. 143-152.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 24 noiembrie 2010 • Vizualizări: 1297