Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Biotehnologii de eradicare a bătrâneţii şi prelungirea indefinită a vieţii: Industria nemuririi
Ultima frontieră a ingineriei şi tehnologiei este viaţa însăşi. După decenii de acumulare a unor rezultate ştiinţifice remarcabile, explorarea a pătruns în teritoriul vast şi miraculos al vieţii, în căutarea a ceea ce a fost numit adesea "elixirul tinereţii", ultimul vis al omenirii!
Terapii cu celule stem, ţesuturi şi organe bioartificiale, modificări genetice, ofertele par să se plieze perfect pe dorinţele fiecărei persoane: eradicarea suferinţelor, prelungirea tinereţii, desfiinţarea bătrâneţilor, subordonarea morţii, prelungirea indefinită a speranţei de viaţă, nemurirea...

Viaţa prin structuri artificiale de substituţie şi omul cyborg

Un exemplu, în acest caz, sunt bioprocesoarele. Prin asigurarea mediului necesar vieţii celulelor neuronale, a devenit posibilă cultivarea şi interconectarea neuronilor umani, dar şi dezvoltarea reţelelor neuronale vii în afara creierului, în medii artificiale, oferind posibilitatea realizării unor biocipuri cu structură prestabilită. Creşterea celulelor vii e asigurată deodată cu fixarea lor într-un suport artificial şi realizarea unor componente mixte. Câtă vreme parametrii mediului de cultură a neuronilor sunt prezervaţi, reţelele de neuroni fixaţi în dispozitivele artificiale rămân structuri "vii".

Un astfel de procedeu promite tratamente în cazul unor afecţiuni neurologice, precum boala Alzheimer, în care sunt distruse unele porţiuni din ţesutul nervos. Aceste ţesuturi ar putea fi înlocuite cu biocipuri care să preia funcţiile pierdute.

Terapii regenerative cu celule stem

Câtă vreme organismul uman este în stadiul embrionar, el nu posedă organe, ci doar celule precursoare (stem), care se multiplică rapid. Ulterior, aceste celule se diferenţiază, transformându-se în cele peste 200 de tipuri de celule care alcătuiesc ţesuturile şi organele din corpul uman. După această etapă, celulele diferenţiate continuă să se multiplice, iar celulele stem rămân, într-o cantitate redusă, la nivelul mai multor organe şi ţesuturi din corp, într-o stare de "somnolenţă". Prelevarea celulelor stem şi utilizarea lor în anumite zone în care ţesuturile sau organele au suferit leziuni reprezintă un procedeu regenerativ promiţător, cu un potenţial extraordinar. Între multele aspecte care preocupă lumea medicală în această chestiune este şi clarificarea mecanismelor care întrerup "somnul" celulelor stem şi factorii care declanşează multiplicarea şi respectiv diferenţierea lor.

O echipă de geneticieni britanici a reuşit să stimuleze o cultură de celule stem recoltate din corpul unui pacient, determinându-le să producă o valvă cardiacă! Încurajată de acest succes, echipa a anunţat la scurt timp un proiect mai îndrăzneţ, de obţinere, în laborator, a unei inimi! Alte cercetări au avut în atenţie capacitatea celulelor stem de a se diferenţia, urmărind posibilităţile de "cultivare" a dinţilor, pentru a reda, chiar şi pacienţilor în vârstă, întreaga dantură.

Clonarea - procedeu reproductiv şi terapeutic

Alte procedee propun prelevarea celulelor stem din organisme clonate. Clonarea presupune extragerea nucleului dintr-o celulă somatică aparţinând persoanei bolvane şi plasarea într-o celulă-ou, care va creşte şi va da naştere unui embrion uman, aproape identic din punct de vedere genetic cu donatorul nucleului. De aici încolo există cel puţin două procedee de lucru. Unul vizează reproducerea prin clonare. După primele cinci zile de viaţă a celulei-ou, perioadă în care s-au produs şase-şapte divizări ce dau naştere la 64 sau 128 de celule, celula-ou (numită acum şi blastocit) este implantată în uterul unei mame purtătoare care va da naştere unui "urmaş identic". Cealaltă posibilitate este dată de potenţialul terapeutic al blastocitului, întrucât el oferă celule stem, nediferenţiate, care pot permite obţinerea de ţesuturi sau chiar organe întregi, "material" biologic adecvat, ce ar putea fi transplantat în organismul donatorului fără riscuri de incompatibilitate.

Organe bioartificiale

Unele rezultate spectaculoase s-au obţinut deja în reproducerea anumitor organe, chiar fără să se apeleze la clonare şi la folosirea embrionilor umani ca "depozite de celule stem". Institutul pentru Medicină Regenerativă Wake Forest, din Winston-Salem, din Carolina de Nord, a reuşit să fabrice anumite ţesuturi şi părţi din unele organe. Folosind celule sănătoase dintr-o vezică urinară, din cele ce căptuşesc tractul urinar, de exemplu, şi celule musculare, dispuse în straturi fixate pe o structură de colagen, specialiştii au obţinut, după şase săptămâni, o vezică urinară compatibilă cu organismul pacientului de la care au fost prelevate celulele sănătoase. Între 2004 şi 2007, cercetătorii de aici au reuşit să înlocuiască porţiuni ale tractului urinar pentru cinci copii cu vârste cuprinse între 10 şi 14 ani. Cercetătorii ţintesc acum mai mult. Ei lucrează la nu mai puţin de 30 de tipuri de organe şi ţesuturi care le-ar putea înlocui pe cele naturale, fiind obţinute deja porţiuni din ţesturile urechii şi fragmente de ficat (Cf. Atlantida Raya-Rivera et al., "Tissue-engineered autologous urethras for patients who need reconstruction: an observational study", în rev. The Lancet, 8 martie 2011, pp. 1.175-1.182).

În 2008, un alt grup de cercetători de la Universitatea din Minnesota a reuşit să obţină o inimă artificială de şobolan. Ei au cultivat celule prelevate de la un şobolan, pe "schela" (inima) altui şobolan, "spălată" în prealabil cu un detergent moale, pentru înlăturarea celulelor vechi (Cf. Harald C Ott et al., "Perfusion-decellularized matrix: using natureâs platform to engineer a bioartificial heart", în rev. Nature Medicine, vol. 14, februarie 2008, pp. 213-221). În fine, pentru a nu da decât trei exemple, David Humes de la Universitatea Michigan a reuşit să creeze un rinichi artificial din celule însămânţate pe un suport constituit în parte din colagen (Cf. Josie Glausiusz, "Creştere miraculoasă", în National Geographic, ediţia în limba română, martie 2011, p. 20).

Intervenţii în mecanismele genetice ale îmbătrânirii

În acelaşi timp, pe un alt tărâm, se desfăşoară investigaţii pentru identificarea mecanismelor genetice ale îmbătrânirii. Durata vieţii depinde de capacitatea celulelor de a se reproduce fără erori, pentru a păstra nealterate funcţiile lor. O reproducere corectă, care să nu altereze structura sau procesele din celule noi, înseamnă o replicare corectă a ADN-ului (constituit din 46 de cromozomi). Cu alte cuvinte, ADN-ul celulei noi ar trebui să fie o copie identică cu cel al celulei iniţiale.

Cercetările au arătat că, în mod natural, procesul de copiere prezintă pierderi inevitabile. Mai exact, în timpul fiecărei replicări a ADN-ului, o anumită regiune de la capătul fiecărui cromozom (numită talomer) se scurtează câte puţin. Este adevărat, la primele replicări ale celulei, pierderile nu sunt semnificative. Totuşi, "rezerva de talomeri" de la capătul cromozomilor este limitată. După mai multe replicări, talomerul va fi din ce în ce mai scurt, încât el va dispărea inevitabil, iar copierea nu va mai fi posibilă.

S-a constatat că talomerii sunt produşi de o enzimă numită talomerază, capabilă să refacă secvenţele pierdute. Totuşi, în corpul uman, acţiunea talomerazei de refacere a talomerilor este valabilă doar în cazul celulelor stem şi a leucocitelor. În 1997 a fost descoperită gena care reactivează talomeraza (numită reverstranscriptaza talomerazei umane). În prezent, sunt în desfăşurare numeroase cercetări privind posibilităţile de stimulare a acţiunii acestei gene.

Cercetarea vieţii în intimitatea fiecărei celule

Putem adăuga în această listă a procedeelor de intervenţie în procesele vieţii şi posibilităţile oferite de tehnologiile medicale: tehnicile imagistice (RMN, de exemplu), chirurgia moleculară (intervenţii cu "instrumentar molecular") sau laserii. Mai mult chiar, în ultimii ani s-au dezvoltat domenii noi de cercetare, care investighează la o rezoluţie fără precedent procesele vieţii celulare. Este vorba despre aşa-numitele ştiinţe "omice", apărute, preponderent, în acest secol: Genomica (care are în atenţie totalitatea informaţiilor ereditare), Proteomica (ce vizează structura şi funcţionarea proteinelor, componentele proceselor metabolice din celule), Glicomica (studiul genetic, fiziologic, dar şi patologic al proceselor referitoare la zaharuri, la mono-, oligo- şi polizaharuri), Metabolomica (studiază produşii rezultaţi din procesele celulare, "amprenta" chimică a celulei) sau Interactomica (o disciplină aflată la graniţa informaticii cu biologia, ce studiază tipurile de interacţiuni dintre proteinele existente în celule şi celelalte molecule, precum şi consecinţele acestor interacţiuni asupra vieţii celulare).

Toate acestea arată că investigaţia ştiinţifică a vieţii a atins un nivel foarte rafinat, scoţând la iveală tot mai multe indicii privind posibilităţile de manipulare a resurselor şi mecanismelor vieţii.

Transumanismul sau mântuirea prin tehnologie. Specia postumană

Este adevărat, toate aceste descoperiri pot creşte calitatea vieţii şi pot ajuta mult pe cei în suferinţă. Există însă şi intenţii care depăşesc acest plan al intervenţiei medicale. În urma multor date şi rezultate, vin şi promisiunile privind eradicarea bătrâneţii, tinereţea prelungită sau desfiinţarea morţii. Mai mult, aceste oferte vădesc, inevitabil, un potenţial economic şi un succes de piaţă garantat. Şi, cum era de aşteptat, în urma acestora se conturează şi o viziune specifică asupra vieţii, care subliniază tot mai apăsat dreptul la o viaţă scutită de bătrâneţe, care să poată fi prelungită oricât de mult, pe măsura posibilităţilor oferite de medicină. Este vorba despre curentul transumanist, care prevede mutaţii radicale în viaţa omului. Beneficiind de aceste realizări, oamenii vor avea capacităţi, inteligenţă şi sănătate, frumuseţe şi durată de viaţă mult îmbunătăţite, încât vor merita eticheta de "specie postumană". Transumanismul a elaborat, în ultimii ani, unele argumente care sprijină lupta împotriva îmbătrânirii şi a suferinţei, afirmând prioritatea prelungirii indifinite a tinereţii şi a vieţii.

Mulţi dintre promotorii transumanismului sunt cercetători respectaţi. Ray Kurzveil, de exemplu, identifică trei mari etape în lupta cu bătrâneţea. Mai întâi sunt viaţa cumpătată (1), printr-un regim alimentar şi de viaţă adecvat, la îndemâna fiecărei persoane, şi revoluţia biotehnologică (2), etapă pe care o traversează, în prezent, ţările dezvoltate. Ultima etapă în realizarea nemuririi biologice este oferită de nanotehnologii şi de inteligenţa artificială, care vor permite, în 20 de ani, crede el, construirea de nanoroboţi care să fie introduşi în organismul uman, pentru a localiza şi a restaura zonele afectate de boală (Cf. Thomas D. Kenedy, Anti-aging, rights and Human nature, în rev. Ethics & Medicine, vol. 25, primăvara 2009, pp. 21-22).

Industria vieţii şi dreptul de a trăi nelimitat

Un alt nume cunoscut al ingineriei gerontologice, Aubrey de Grey, propune argumente care să sprijine o etică a prelungirii indefinite a vieţii prin intermediul tehnologiilor medicale. Refuzul de a prelungi viaţa şi calitatea ei, pe măsura noilor achiziţii ale ştiinţelor, ar putea fi echivalat, crede el, cu acţiunea de a scurta viaţa omului. Medicina actuală, spune el, e obligată să extindă dreptul la viaţă: dreptul de a trăi atât cât doreşte fiecare este garantat de tehnologia existentă (Cf. Thomas D. Kennedy, art. cit., p. 23).

Este adevărat, cercetările medicale şi statisticile arată că în ultimele decenii speranţa de viaţă a crescut semnificativ, în unele ţări dezvoltate de la 70 la 80 de ani. Plecând de la aceste date însă şi ţinând seama de promisiunile făcute de mari investitori din "industria vieţii", unii cercetători avansează estimări potrivit cărora, în 2030, majoritatea oamenilor din ţările civilizate vor trăi în medie 100 de ani, chiar 120 de ani. Mai mult, cei cuceriţi de potenţialul ştiinţific şi dornici să pună tehnologia în slujba idealului de nemurire biologică afirmă că în următorul secol viaţa omului va atinge 250 de ani, iar după anul 2200 speranţa de viaţă va fi de 1.000 de ani!

Nu este locul aici pentru consideraţiile de ordin etic cu privire la aceste aspecte. Este de ajuns să spunem că, fie şi din perspectiva unei etici umaniste atee, moralitatea ce sprijină aceste proiecte are mult de suferit. Cum s-ar putea asigura dreptul oamenilor de a trăi atât cât doresc, prin realizările ştiinţelor, câtă vreme miliarde de semeni ai noştri nu au nici măcar posibilitatea de a supravieţui?

Din perspectivă creştină însă, alte semnificaţii spirituale ies la iveală odată cu aceste intenţii pragmatice de utilizare a datelor ştiinţifice. Tehnica a slujit neputinţelor omeneşti, uşurându-ne efortul. În prezent, tehnica a potenţat progresul şi bunăstarea, oferindu-i omului şi posibilitatea de a subordona natura şi resursele pământeşti, adesea doar pentru plăcerea şi confortul lui. Trăim în miezul epocii consumeriste, în care Pământul pare, pentru mulţi dintre cetăţenii statelor dezvoltate, un spaţiu al abundenţei menit să facă uitat "sânul lui Avraam". Din această perspectivă, proiectele utopice, ce vizează eradicarea completă a senescenţei, ar putea fi înţelese ca intenţii de instaurare a unei împărăţii omeneşti a veşniciei pe Pământ, o biruinţă asupra morţii prin ştiinţă. Un fel de mântuire prin tehnică.

Hristos Cel Înviat, biruinţa asupra morţii

Creştinismul, valoarea inestimabilă a vieţii şi demnitatea persoanei umane. Viaţa este dar al lui Dumnezeu, iar omul este creat după chipul Lui. În acelaşi timp însă este subliniată şi valoarea spirituală a suferinţei şi a morţii. Dincolo de tratamentul propriu-zis al bolilor, asistenţa medicală trebuie să prilejuiască şi o reflecţie la sensul vieţii, suferinţei şi morţii. Neputinţele pot să îl întărească pe om, tot aşa cum Pătimirile lui Hristos au vindecat firea umană. Părintele Dumitru Stăniloae scrie în acest sens: "Într-un trup care n-ar avea trebuinţe, sau care n-ar avea nici o sensibilitate la durere, nu şi-ar încorda voinţa ca să le suporte fără de păcat şi nu s-ar goli prin voinţă de puterea lor. Cine nu are trebuinţa de a mânca nu va avea ocazia să învingă plăcerea sau lăcomia ce se iveşte în legătură cu ea; cine nu are sensibilitatea pentru durere, pentru frica morţii, nu are ocazia să le învingă printr-o încordare a voinţei" (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 65).

În viaţa creştină, în lumina Morţii şi a Învierii lui Hristos, suferinţa şi neputinţele precum şi moartea descoperă sensul vieţii. Pe de o parte, pentru cei deprinşi să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, starea de slăbiciune şi de neputinţă a trupului, trăite la bătrâneţe, contribuie tot mai mult la "întregirea dispoziţiei de predare a lor lui Dumnezeu, de lăsare în voia Lui, de unire cu El, ca pe o eliberare a lor...". Pe de altă parte, moartea este poarta prin care existenţa umană ajunge la "noutatea absolută pe care o caută", situată dincolo de lumea aceasta.

Idealul imortalităţii biologice înseamnă cantonarea nesfârşită în limitele unei vieţi coruptibile, înrobite de materia lumii şi de plăcerile omeneşti. Abia moartea, ca "singură trecere" din lumea aceasta la Dumnezeu, arată "transcendenţa lui Dumnezeu şi a vieţii noastre depline în El, ca împlinire a ei, împlinire la care putem ajunge prin moarte! De aceea, părintele Dumitru Stăniloae scrie că viaţa creştină oferă un remediu al spaimei de moarte, "întrucât moartea în Hristos este un mijloc de ridicare a noastră din viaţa nedeplină şi trecătoare (...) la viaţa fără de moarte, la plenitudinea vieţii prin întâlnirea cu Hristos dincolo de moarte (...). Iar siguranţa întâlnirii cu El, a depăşirii morţii noastre, o avem în biruinţa morţii de către El prin Înviere (pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, pp. 146-156).



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 29 aprilie 2011 • Vizualizări: 1671