Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Pelerinul – un homo viator
Pelerinul face o călătorie ca act de penitenţă, pentru ispăşirea păcatelor, întărire spirituală, comuniune cu Dumnezeu
În esenţă, omul Evului Mediu occidental este un pelerin simbolic: un homo viator, mereu pe drumuri, pe pământ şi în viaţă. Acestea nu constituie decât „spaţiile-timp efemere ale destinului spre care el merge, după propiile-i alegeri, fie spre viaţă, fie spre moarte – pe vecie” (Le Goff: 1999,10-11). De aceea, călugărul, asociat cu locul de recluziune, pribegeşte de multe ori pe drumuri. În veacul al XIII-lea, fraţii din ordinele mendicante, cunoscuţi şi sub numele de călugări cerşetori, vor fi întâlniţi atât in via, cât şi în mănăstiri. Această chemare poate să îl smintească pe omul medieval, smulgându-l stabilităţii, iar clericii rătăcitori şi călugării cerşetori figurează deseori printre oamenii fără căpătâi.

În sensul propriu al termenului, pelerinii sunt acei oameni care întreprind o călătorie într-un loc considerat sfânt. Adeseori, principalul scop este vindecarea de o boală sau o infirmitate. La baza acestui act însă „spiritul de penitenţă, ideea că o greşeală săvârşită cere să fie reparată prin actul de devoţiune al pelerinajului” ( Drimba: 1987,598-601). Cu cât locul indicat de preot era mai îndepărtat (Ierusalimul, Roma, Santiago de Compostela), cu atât beneficiul spiritual era mai mare. Unii oameni continuau toată viaţa să-şi ispăşească pacatele. În secolul al X-lea, Gilbert d’ Aurillac (viitorul papă Silvestru al II-lea) făcea deseori pelerinaje la Roma, iar în veacul al XI-lea, Guillaume, ducele de Aquitania, mergea în fiecare an la mormântul Sfântului Petru.

În latina medievală existau trei cuvinte care aveau sensul de „pelerin” (Hanton: 1999, comunicare):
1. peregrinus „cel care, din pietate, a făcut o călătorie într-un loc sfânt” peregrinus „străin”. În Antichitatea păgână, peregrinii erau străinii care se stabileau, definitiv sau temporar, pe teritoriul roman. Fiind excluşi de la dreptul de cetăţenie, s-a creat pentru ei „dreptul peregrin”, iar cu timpul s-au extins şi la peregrini dispoziţiile valabile iniţial numai pentru cetăţeni. În continuare, vom prezenta un citat dintr-o scrisoare a lui Plinius cel Tânăr către împăratul Traian în care îi cere să îi acorde cetăţenia romană unui medic care l-a îngrijit: „Căci este peregrin, fiind libertul unei peregrine. El se numeşte Harpocras, stăpâna lui, moartă de mult, se numea Thermutis, soţia lui Theo”(Plinius cel Tânăr:1977, 301). Etimonul clasic poate fi „descompus” în prefixul per-, rădăcina –egr (din –agr) şi sufixul adjectival –inus. Forma originară a derivatului trebuie să fi fost *peragrinus, dar, datorită unor modificări fonetice în limba latină, -a- din –agr- a devenit –e- sub influența prefixului per-. Așadar, sensul iniţial al termenului era „cel care colindă ogoarele” (Tohăneanu: 1995,206). Familia lexicală a cuvântului latin mai cuprindea verbele peregrinare „a călători”, respectiv peragrare „a străbate” şi substantivul peregrinatio „călătorie în locuri îndepărtate”. Ultimul termen s-a impus datorită unui important document al romanisticii – Peregrinatio Aetheriae [Egeriae] ad loca sancta, un memorial de de călătorie scris, de o călugăriţă spaniolă, probabil în jurul anului 420 d.Hr. Textul este redactat într-o limbă coruptă şi prezintă un mare interes pentru cunoaşterea latinei populare, a genezei limbilor romanice şi a cunoaşterii riturilor practicate la Ierusalim, cu prilejul unor mari sărbători creştine. Vom evoca, pe scurt, comentariul pe care călugăriţa îl face în legătură cu Floriile: „(infantes)” omnes ramos tenentes alii palmarum, alii olivarum”, de unde concluzia că la această sărbătoare se foloseau, în special, ramuri de palmier, dar şi de măslin (Goicu: 1999, 53-57).

2. palmarius „ cel care a făcut un pelerinaj la Ierusalim şi care, potrivit tradiţiei, primea o palmă ca semn de aducere aminte”.
3. romeus „cel care a făcut un pelerinaj la mormântul Sfântului Petru de la Roma”.
Termenul francez pèlerin este rezultatul simplificării fonetice a etimonului latin peregrinus, prin disimilarea lui r...r la l...r. La rândul său, el constituie cuvântul-bază pentru substantivul pèlerine: 1. mantie lungă, care, alături de un toiag şi de o traistă, constituia semnul de recunoaştere a pelerinului; 2. mic mantou purtat de femei, care nu le acoperă decât spatele şi pieptul; 3. mantou scurt, prevăzut adeseori cu o glugă, purtat de ofiţeri.

Limba romană cunoaşte un dublet: pelerin, împrumutat din fr. pèlerin, şi peregrin – un împrumut din latinescul peregrinus. Numai primul termen a reuşit să se impună, în timp ce al doilea a intrat în desuetudine. El a fost însă cunoscut în special datorită unei cărţi de călătorii, apărută în 1865 la Sibiu sub semnătura lui Ion Codru Drăguşan: Peregrinul transilvan. „Suferind de pe urma ortografiei silnice latinizate a lui Timotei Cipariu, Peregrinul a devenit lizibil abia după 1910, când, din iniţiativa generoasă a lui Nicolae Iorga, s-a tipărit, în tipografia Vălenii de Munte a marelui cărturar, o ediţie modernizată...” (Tohăneanu: 1995, 206).

Aşa cum s-a arătat, unul din cele mai importante centre de pelerinaj a fost (şi a rămas) Santiago de Compostela, situat în regiunea Galicia din Spania. Toponimul are, desigur, la bază numele latinesc Jákobus, purtat de apostolul care a evanghelizat această ţară. Iată cum acesta este evocat într-un vechi cântec spaniol din secolul al XII-lea inclus în Codex Calixtino:

Atunci când Stăpânul
Şi Împăratul tuturor
I-a trimis prin ţări
Şi la popoare pe Apostoli,
Chipul dreptului Iacob,
Din strălucita tradiţiei a Spaniei,
Îşi raspândea lumina pretutindeni.


Iacob, cel dintâi Apostol
Martirizat în Ierusalim,
A dobândit sfinţenia
Printr-o strălucită pătimire!


Cultul său, local la origine, a devenit în jurul anului 900 d.Hr. destul de cunoscut, pentru ca episcopul de Iria Flavia să hotărască mutarea scaunului episcopal lângă mormântul apostolului. În 951 este menţionat primul pelerin străin. Este vorba de episcopulde Puy Godescalc, căruia i-au urmat, în curând, abatele mănăstirii catalane Sfânta Cecilia din Montserrat, contele de Rourgue, Raymond al II-lea, şi arhiepiscopul de Reims, Hugues de Vermandois. La începutul secolului al XI-lea sosesc flamanzii şi germanii. La sfârşitul veacului, datorită unei munci colective pline de râvnă, la care participă oameni ai Bisericii şi laici, pelerinajul la Santiago este bine organizat şi Compostela este pe punctul de a deveni, pentru creştinătate, ceea ce Meca reprezintă pentru lumea islamică.

În domeniul artei, un moment important îl reprezintă reconstruirea sanctuarului apostolului, considerat şi catedrală a noii episcopii. Acest edificiu este rodul gândirii arhitectului Bernard, care a început lucrările în anul 1078. În prezent, mormântul apostolului se află la subsolul catedralei, racla lui fiind bine păzită. De-a lungul timpului, aici s-au perindat mulţi pelerini, unii dintre ei dobândind vindecări miraculoase. În semn se cinstire a Sfântului Apostol Iacob, s-au compus, de către autori anonimi, numeroase cântece dintre care amintim unul din veacul al XII-lea:

La mormântul fericitului Iacob
Bolnavii vin şi se tămăduiesc,
Orbii se luminează,
Şchiopii se ridică în picioare,
Cei cuprinşi de diavoli sunt vindecaţi,
Celor trişti li se aduce mângâiere,
Şi, ceea ce este mai important,
Rugăciunule credincioşilor sunt ascultate.
Acolo neamurile barbare,
De pe toate meleagurile lumii,
Vin în cete aducând Domnului laude.
Aliluia!


Numele latin Jákobus îşi are originea în limba ebraică, unde Jaakób îl desemna pe fiul lui Isac şi al Rebecăi, fratele geamăn a lui Isav. Ca etimoane, s-au propus: 1. subst. comun akeb „călcâi”, pentru că Iacob a ieşit al doilea din pântecele mamei sale, ţinându-se cu mâna de călcâiul lui Isav (Facerea 25.26); 2. verbul akab „a înşela, a înlocui”, pentru că Iacob a luat, prin vicleşug titlul de întâi născut al fratelui său: „Din pricină oare că îl cheamă Iacob m-a înşelat de două ori? Deunăzi mi-a răpit dreptul de întâi născut, iar acum mi-a răpit binecuvântarea mea” (Facerea 27,36); 3. radicalul –kb- „a apăra, a proteja”, deci Jaakób ar însemna „(Dumnezeu) a apărat”. Din ebraică, numele a pătruns în limba greacă sub formele Iakób (în Septuaginta) sau Iákobos (numele apostolului care stă în atenţia noastră), şi, de aici, în latină: Jacob (în Vulgata), Jakóbus, Jácobus, iar, mai târziu Jacomus (formă păstrată în italiană, spaniolă, vechea franceză și engleză: it. Giácomo, sp. Jaime, Jayme, v.fr. Jacqueme, James, engl. James). De la forma latinească Jákobus, s-au format it. Iácopo, sp. Iago, port. Diego, fr. Jacques, Jacqueline, Jaquet, Jaquette (Ionescu: 1975,164-165).

La sfârşitul Evului Mediu, numele francez Jacques a dobândit o valoare peiorativă şi a devenit termen comun, desemnându-i pe ţăranii care participaseră la răscoala din anul 1358 – Jacquerie. În ceea ce priveşte diminutivul său Jacquet, el era folosit ca termen comun cu sensul de „lacheu, servitor”. Tot din istoria Franţei ne este cunoscut şi termenul comun iacobini, prin care sunt desemnaţi reprezentanţii aripii democratice în Revoluţia franceză din 1789-1794, care îşi are originea în numele mănăstirii Sfântului Iacob din Paris, unde se ţineau întrunirile lor. Comentariul nostru relevă marea popularitate de care se bucura Sfântul Apostol Iacob în Spania şi în celelalte ţări din Apus, în special datorită faptului că în catedrala din Santiago de Compostela se află moaştele acestuia. Închinarea la racla unde sunt puse era şi este încă o datorie pentru credincioşii catolici. De-a lungul timpului au existat mai multe drumuri de pelerinaj către acest loc. Multe veneau din Franţa. Felul cum călătoresc pelerinii de odinioară şi cei din prezent este surprins în numeroase cântece franţuzeşti, dintre care reproducem unul urmând să îl comentăm.

Întru slava lui Dumnezeu,
Am făcut un legământ:
Să merg în Galicia,
La apostolului Iacob mormânt

Refren:
Marie,fecioară plină de har,
Roagă-te lui Iisus
Ca îndurător să-mi fie
Şi-n cer, alături de Iacob să fiu pus.

Pân’ să-ncep anevoioasa călătorie,
M-am mărturisit la parohie,
Iar preotul mi-a dat mărturie
O scrisoare de blagoslovire.

Purtam la gât o cruce,
În mână un toiag,
Pentru rugăciune, de mătănii un şirag,
Şi-aveam tovarăşi cucernici.

Nu i-am auzit nicicând
O vorbă de-ocară spunând,
Mergeam împreună cântând
Şi slavă Domnului dând.

La podul cel tremurător,
Ne-au ajuns cu mare zor
Treizeci de valoni şi nemţi.
Ne-au îmbărbătat cu glas iubitor:
„Fraţilor, cu râvnă să treceţi!”

La Compostela ajungând
Şi în Casa Domnului intrând,
Ne-am închinat c-un cucernic gând
Apostolului Iacob.

Întreg acest pelerinaj
L-am făcut cu mult curaj,
Cu mare mulţumire,
C-am dat Domnului mărire.


Pelerinul face o călătorie ca act de penitenţă, pentru ispăşirea păcatelor, întărire spirituală, comuniune cu Dumnezeu, prin intermediul Sfântului Iacob. Hotărât să purceadă la drum, el depune un adevărat vot, fapt ce presupune o angajare fermă în acţiunea pe care o va întreprinde. Înainte de a începe călătoria, pelerinul îşi mărturiseşte preotului păcatele, iar acesta îi dă un document care atestă confesarea. Gestul are o anumită semnificaţie: pelerinul s-a curăţat de de întinarea sufletească, a renăscut spiritual şi, prin drumul pe care îl străbate, el va deveni un rob mult mai devotat Domnului. Ca homo religiosus, el îşi pune la gât o cruce, care îi aduce aminte mereu de patimile, moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Îşi mai ia un toiag şi mătănii, care să îi fie de ajutor atunci când, prin rugăciune, cere îndepărtarea de ispitele ce s-ar ivi în cale. Călătoria se desfăşoară, în general, fără incidente. Pelerinul întâlneşte şi alţi tovarăşi, cu care intră în comuniune, chiar dacă unii sunt de altă naţie. Toţi îl susţin când întâlneşte un obstacol: „podul cel tremurător”. Cântecul conţine şi un refren, care este o invocare adresată Fecioarei Maria. În acest mod, Maica lui Dumnezeu este rugată sa intervină pe lângă Fiul ei, pentru ca pelerinul să dobândească mântuirea. Deşi sunt o creţie populară, versurile cântecului aparţin „literaturii mistice”, atât de bogată în Evul Mediu. După cum afirmă Evelyn Underhill, „ideea de pelerinaj, de căutare prin pornirea la drum, apare în literatura mistică sub două aspecte diferite. Unul este căutarea «comorii ascunse care aşteaptă să fie descoperită». Astfel este «căutarea Graal-ului», atunci când este privită în aspectul ei mistic ca o alegorie aventurilor sufletului. Celălalt aspect este lunga şi dificila călătorie către un scop sau o stare cunoscute şi categorice” (Underhill:1995,2016).

Versurile analizate se încadrează în cea de-a doua categorie, căci, pe un alt plan, avem de a face cu comuniunea divină. Din acest punct de vedere, Santiago de Compostela se transformă într-un alt Ierusalim. El devine înalta împărăţie a cerului, viaţa spirituală care e ea însăşi cerul, cum afirmă Fericitul Augustin. Pelerinul renunţă temporar la fericirea pământească, este cuprins de o deplină iubire pentru Dumnezeu. Ca mistic, el consideră că este o atracţie între scânteia sufletului, liberul germen divin din om, şi izvorul din care s-a ivit acesta. În opinia lui Royce, „Tânjim după absolut numai în măsura în care, în noi, absolutul tânjeşte şi el şi caută, prin chiar zbaterea noastră temporară, pacea care nu se află niciunde în timp, ci numai, în mod absolut, însă, în eternitate.”(Royce: 1900,386).

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994.
2. Drimba, Ovidiu, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol 2,Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, București, 1987, pp. 598-601.
3. Goicu, Simona, Termeni creştini în onomastica românească, Editura Amphora, 1999, pp. 53-57.
4. Hanton, Catherine, Les pèlerins dans le lexique et l’anthroponymie romans, comunicare susţinută la al XX-lea Congres Internaţional de Onomastică, Santiago de Compostela, 20-25 septembrie 1999.
5. Ionescu, Christian, Mică enciclopedie onomastică, Bucureşti, pp. 10-11.
6. Le Goff, Jacques, Omul medieval, Editura Polirom, 1999, pp. 10-11.
7. Plinius cel Tânăr, Opere complete, Bucureşti, 1977, p. 301.
8. Royce, J., The World and the Individual, vol II, Londra, 1900, p. 386.
9. Tohăneanu, G. I., Dicţionar de imagini pierdute, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 206.
10. Underhill, Evelyn, Mistica, Biblioteca Apostrof, 1995, p. 216.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 10-12/2000, Timişoara, pag. 45-50.

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 25 februarie 2011 • Vizualizări: 1296