Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului: „Să ne cercetăm adâncurile inimilor!”
"Trezvia înseamnă viaţă sau vieţuire, în timp ce somnul păcatelor înseamnă amorţeală şi deci mortalitate", a arătat Preasfinţitul Lucian, Episcopul Caransebeşului, referindu-se la slujba Deniei de luni din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos
Preasfinţite Părinte, intrăm într-o perioadă deosebită pentru noi, creştinii ortodocşi, Săptămâna Patimilor. Troparul de la Utrenia din Lunea Mare, "Iată Mirele vine...", ne îndeamnă la priveghere, la trezvia sufletului. Este necesar ca un creştin să fie mai "treaz" decât de obicei în această perioadă? Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre această trezvie.

Într-adevăr, acesta este un termen grăitor şi are mai multe conotaţii. Cu siguranţă că stihirea de la Utrenie nu se referă doar la trezvia trupească sau la abţinerea de la somnul odihnitor. Se poate să dormim, chiar dacă în aparenţă suntem treji. Cred că această trezvie face referire la conştiinţă şi cunoştinţă de sine. În această perioadă suntem chemaţi să ne cercetăm adâncurile inimilor şi ale sufletelor, or, aceasta nu o putem face dormind. Nu-L putem aştepta pe Mirele Hristos într-o stare de inconştienţă, cum de altfel este somnul. Nimeni, atunci când aşteaptă pe cineva drag, nu adoarme, pentru că este plin de emoţia întâlnirii sau reîntâlnirii. Această cântare ne cheamă să ne ridicăm din inconştienţa necunoştinţei şi deci a păcatului, pentru a ne bucura de lumina Mirelui, care vine în întuneric şi îl luminează, aducându-ne tuturor o amiază nesfârşită.

Tot în acest tropar suntem atenţionaţi "să nu ne îngreunăm cu somnul", o metaforă deosebită cu semnificaţii aparte. Explicaţi-ne, vă rugăm, ce înseamnă acest "somn al păcatului". Cum ne dăm seama dacă şi noi suntem în această stare?

Am anticipat şi în răspunsul anterior. Cred că somnul păcatului reprezintă o povară, deci o greutate, şi de aceea ne îngreunăm cu această stare. Atunci când doarme, omul este în stare de inconştienţă. Organele vitale îşi împlinesc rolul, dar la o capacitate redusă, iar odată cu trupul omului, care repausează, şi starea lui de cunoştinţă repausează. Mergând în adâncul duhovnicesc al acestei sintagme, înţelegem că în sens duhovnicesc omul trebuie să devină uşor, adică liber sau independent faţă de neputinţa sa trupească. Omul duhovnicesc, în sens duhovnicesc, nu mai doarme, el este treaz în permanenţă, adică lucrător. Mai înţelegem prin aceasta că păcatul ne îngreuiază şi ne face nepriveghetori. El ne alipeşte de trupul care oboseşte şi se oboseşte pe sine însuşi. Atunci când păcatul loveşte în om, acesta din urmă se întristează şi, când conştientizează starea sa de întristare, se îngreunează. Mai există o îngreunare a inconştienţei sau pasivităţii. Omul modern ignoră "bagajul" de păcate şi îl poartă în spinare cu stoicism. Însă această povară, chiar dacă o ignorăm, are greutate şi îngreunează chiar şi pe omul ignorant.

Evanghelia Utreniei ne aduce în atenţie "smochinul neroditor" blestemat de Mântuitorul. Care este înţelesul acestui smochin?

Acest blestem al smochinului ne aminteşte că rostul omului este roada sa. Deci, omul nu trăieşte în sine şi pentru sine. Scopul său este hrana lumii sau a semenilor săi. De aceea, roadele sale dăinuie şi după trecerea sa. Roadele sale sunt în semenii săi. Oferă roade şi nu se usucă niciodată. Se seamănă pe sine însuşi prin fructele ce le sădeşte în semenii săi, fructele faptelor sale. Totodată, un om neroditor nu îşi împlineşte rostul pe pământ, devenind sterp. Trezvia înseamnă viaţă sau vieţuire, în timp ce somnul păcatelor înseamnă amorţeală şi deci mortalitate. Aşadar, viaţa înseamnă roadă, moartea sau mortalitatea înseamnă nerodire. În concluzie, dacă omul lucrează când este treaz, adică atunci când lumina străluceşte pe bolta cerului, tot aşa fiind într-o stare de trezvie, putem lucra duhovniceşte şi astfel putem rodi, căci somnul păcatelor sau somnul cauzat de păcate nu aduce nici odihnă, căci este un somn neodihnitor (un coşmar), ci amorţeala neputinţei.

Trăim într-o societate secularizată, una a vitezei, în care pare că timpul nu ne mai ajunge. Cum putem trăi într-o permanentă rugăciune, când suntem agasaţi cu tot felul de probleme ce par mult mai importante decât relaţia cu Dumnezeu?

În cotidian, problema timpului este reprezentată de faptul că nu dorim suficient de mult să zăbovim cu noi înşine, unde trebuie să Îl regăsim pe Dumnezeu. Ştim de altfel că împărăţia lui Dumnezeu se află în noi înşine. Ştim totodată că înainte de a avea orice, trebuie să dorim şi crezând că am primit, vom şi primi. Este un act de voinţă, pe care trebuie să îl conştientizăm şi să-l asumăm. Totodată, rugăciunea se exprimă şi se desăvârşeşte în fapte, iar faptele noastre relevă starea de rugăciune, iar cu privire la probleme, ele sunt cauzate de om. În această viaţă trebuie să biruim timpul şi să îi oferim valoare. Iar valoarea este cea netrecătoare, în adevăratul sens al înţelegerii ei. Dacă vom dori să învăţăm că timpul este valoros, în funcţie de cum îl fructificăm sau valorificăm, tot aşa vom învăţa că timpul primeşte valoare când îl petrecem şi cu Dumnezeu, iar cu Dumnezeu ne întâlnim mai întâi în rugăciune.

Cum trebuie să fim în această perioadă? Care sunt "veşmintele luminate" pe care trebuie să le îmbrăcăm pentru a întâmpina aşa cum se cuvine marele praznic al Învierii Domnului?

Slujbele Bisericii ne transmit prin alcătuirile lor liturgice starea sufletească la care trebuie să ajungem. De pildă, în Săptămâna Mare, fiecare zi este alăturată din punct de vedere liturgic unui eveniment din viaţa Mântuitorului. Am amintit aici doar de ziua de luni, dar şi celelalte zile au rostul lor, rosturi care ne amintesc de trecerea noastră de la păcat la viaţă, prin patima, moartea şi învierea Domnului. Dacă urmăm linia slujbelor Bisericii, cu adevărat ne găsim pe drumul vieţii mergând alături de Hristos. Pătimim împreună cu El, murim împreună cu El, dar şi înviem întru slavă împreună cu Hristos. Sf. Apostol Pavel spune atât de frumos: "Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii… Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui" (Romani 6, 4, 8-9). Aşa făcând, în Taina Învierii ne vom îmbrăca cu toţii în veşmintele cele luminoase. De aceea, şi preoţii la Paşti poartă îmbrăcăminte liturgică luminată. Pentru că bucuria şi lumina învierii ne sunt aduse din mormântul gol al Domnului.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 9 aprilie 2012 • Vizualizări: 832