Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Sfântul Vasile cel Mare, organizator al monahismului răsăritean
Deoarece în secolul al IV-lea creştinismul a devenit religie oficială de stat şi în continuare în Biserică au pătruns mulţi oameni nepotriviţi şi nepregătiţi, monahismul a apărut şi ca o mişcare de protest faţă de degradarea vieţii duhovniceşti şi de preponderenţa tendinţei de acomodare a credinţei creştine cu idealurile elenistice.
Începuturile monahismului

De la mijlocul secolului al III-lea apare tendinţa părăsirii oraşelor de către anumiţi creştini, în forma retragerii în locurile nelocuite din apropiere sau în pustiurile din depărtare. Prilejul pentru această retragere l-au constituit pe de o parte persecuţiile, care au constrâns mulţi creştini, mai ales în Egipt, să părăsească centrele urbane şi să se refugieze în locuri izolate, unde se dedicau ascezei în vederea ajungerii la desăvârşirea creştină, iar pe de altă parte slăbirea vieţii morale a credincioşilor din cetăţi. Din aceste tendinţe ascetice, anahoretice, s-a născut în secolul al IV-lea monahismul organizat. Au apărut în acest fel două forme de monahism; mai întâi cel anahoretic sau eremitismul (pustnicia) şi apoi cenobitismul sau viaţa ascetică în obşte.

Deoarece în secolul al IV-lea creştinismul a devenit religie oficială de stat şi în continuare în Biserică au pătruns mulţi oameni nepotriviţi şi nepregătiţi, monahismul a apărut şi ca o mişcare de protest faţă de degradarea vieţii duhovniceşti şi de preponderenţa tendinţei de acomodare a credinţei creştine cu idealurile elenistice. Evident, nu trebuie să înţelegem din aceasta că originile monahismului reprezintă categoria clericală păcătoasă, chiar dacă şi aceasta a influenţat dezvoltarea monahismului. Apariţia monahismului este în primul rând un răspuns al sufletului uman la chemarea lui Dumnezeu, o retragere din lume, care bruiază această relaţie şi apoi un răspuns la persecuţiile păgâne şi, aşa cum am mai amintit, la cele din interiorul Bisericii sau ca formă de protest împotriva corupţiei şi lipsei de bun simţ a ierarhilor.

Cele dintâi forme ale monahismului au apărut către sfârşitul secolului al III-lea, concomitent cu cele mai crunte persecuţii, dezvoltându-se în continuare tot mai mult. Primul ascet care a ajuns renumit a fost Pavel din Tebaida Egiptului (234-347), care a impus, pentru cei ce se nevoiau în singurătate, eremitismul.

Întemeietor al vieţii monastice este însă considerat Antonie cel Mare (251-356), care a trăit ca eremit în Egiptul de Sus şi este reprezentantul anahoretismului[1]. Pahomie (280-346)[2], care pe la 320 a întemeiat prima mănăstire în Tabenisia din Tebaida de Sus, este întemeietorul monahismului cenobitic. Sub supravegherea lui s-au format puţin mai târziu în aceeaşi regiune încă opt mănăstiri de bărbaţi şi două de femei[3]. În jurul anului 326 Antonie a întemeiat o comunitate monahală în Nitria, la nord-vest de Cairo. Macarie (300-390) „a întemeiat de asemenea o comunitate monahală în pustiul Nitriei, în Skiti[4].
Dacă Antonie a fost eremitul prin excelenţă, Macarie a făcut ca eremiţii regiunii în care se nevoia şi el să trăiască în comuniune. În acelaşi timp, în Palestina a întemeiat o comunitate monastică Ilarion. Puţin după aceea, în jurul anului 345, Epifanie a întemeiat o altă mănăstire cu viaţă de obşte în Palestina.

În ceea ce priveşte Capadocia, începuturile monahismului în această provincie se leagă de persoana lui Eustaţiu al Sebastiei, care, de prin anul 340, era propagatorul unui ascetism destul de anarhic în Pont şi în Armenia. Exagerările adepţilor lui, precum respingerea nunţii şi a posesiei de bunuri, postul exagerat, în care nu se ţinea seama de rânduiala Bisericii, şi altele de acest fel, se pot observa în anatematismele sinodului de la Gangra[5], date împotriva lor.

Le cunoaştem de asemenea şi din expunerile lui Sozomen şi ale lui Socrate. Din păcate, izvoarele nu ne dau informaţii referitoare la numărul monahilor şi al mănăstirilor din Capadocia secolului al IV-lea, număr care, probabil, era relativ mic. Dar monahismul din Capadocia a început un nou capitol prin Sfântul Vasile cel Mare.


Organizarea monahismului în Capadocia prin Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile, originar din Capadocia, după studii strălucite în Atena, s-a întors în locul său natal, în anul 355 şi a profesat retorica. Aici, sub influenţa surorii sale Macrina, a fost câştigat pentru misiunea bisericească. La praznicul Botezului Domnului sau la sărbătoarea Paştelui din 358, Vasile se uneşte cu Hristos prin Taina Sfântului Botez. „Era un mare eveniment din viaţa lui Vasile, acum în vârstă de 29 de ani. O vârstă a puterii, a avântului şi a marii creativităţi[6].

Imediat după botez, Sf. Vasile a intrat în monahism şi a împărţit o parte a averii sale celor săraci şi nevoiaşi. După aceea, pentru o cunoaştere mai deplină a vieţii monahale, a plecat în Siria, Palestina, Egipt şi Mesopotamia, unde a intrat în contact cu marii călugări ai Răsăritului.

Acolo a admirat felul de a trăi al monahilor cu viaţă de obşte din Egipt: împărţirea hranei, răbdarea la lucru şi stăruinţa în rugăciune, fără a se lăsa biruiţi de somn. Mănăstirile de acolo erau adevărate şcoli de lucru şi de milostenie, nu numai faţă de ai lor şi de săracii din împrejurimi, ci faţă de toţi călătorii şi bolnavii[7].

S-a întors întărit din călătoria făcută şi a înfiinţat o mănăstire în Pont, pe malul râului Iris, lângă Neocezareea, nu departe de satul Annesi. Aici a hotărât să organizeze viaţa monahală după criteriul vieţii de obşte. În mănăstire, pe lângă mama şi sora sa, l-a chemat pe vrednicul său prieten, Sf. Grigorie de Nazianz. Principiile după care funcţiona mănăstirea erau îmbinate armonios. Se practicau munca manuală, rugăciunea şi osteneala intelectuală. În această perioadă a scris Regulile vieţii monahale (Regulile mari şi mici) şi a pus bazele Filocaliei împreună cu Sf. Grigorie[8].

În alcătuirea comunităţii sale, Sf. Vasile nu a urmat în detaliu nici linia lui Eustaţiu, nici pe cea a lui Pahomie. El a pus monahismul sub controlul autorităţii bisericeşti. Pentru prima dată monahii formau o grupare specială, recunoscută de Biserică şi încadrată în slujba acesteia. Monahismul cu viaţa de obşte, statornicit de Sfântul Vasile cel Mare, a devenit modelul de viaţă în Mănăstirile ortodoxe, printre care, la loc de frunte, se numără şi cele româneşti[9].

Note

1. ^ Din pricina prigoanelor, după 305 mulţi creştini au început să vină în jurul lui, astfel că numărul ucenicilor săi a ajuns repede la 6000, conform cu Rufin. În acest mod s-a creat în jurul lui un centru monastic, cunoscut sub numele de Faium. Pentru mai multe detalii vezi I. Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p.95.
2. ^ Ierod. Magistr. Nestor Vornicescu, Începutul vieţii de obşte în monahism, în, “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1957, nr. 3-7, p. 423.
3. ^ Pahomie a murit în 346, aproximativ 11-12 ani înainte de botezul Sf. Vasile cel Mare.
4. ^ Ieromonah Gabriel Bunge, Părintele duhovnic şi gnoza creştină după avva Evagrie Ponticul, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p.111.
5. ^ Acest sinod a avut loc în jurul anului 343 şi a dat o serie de canoane care să impună ordinea bisericească. Iată câteva dintre ele: Canonul 10. „Dacă cineva din cei care trăiesc în feciorie pentru Domnul, dispreţuieşte pe cei căsătoriţi, să fie anatema.” Canonul 14. „Dacă vreo femeie îşi părăseşte bărbatul, vrând să ducă viaţă singuratică, scârbindu-se de căsătorie, să fie anatema.” Canonul 15. „Dacă cineva îşi părăseşte copiii săi şi nu se îngrijeşte de hrana lor şi de a-i creşte în credinţa lui Dumnezeu, ci îi neglijează pe motiv de asceză, să fie anatema.” Canonul 16. „Dacă vreun copil al unor părinţi din cei credincioşi se retrage pe motiv de evlavie faţă de Dumnezeu, îşi neglijează părinţii şi nu le dă acestora cinstirea datorată, să fie anatema.” (idem, op.cit.).
6. ^ Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 78.
7. ^ Ioasaf Popa, Viaţa monahală la Sfântul Vasile cel Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 14.
8. ^ I.G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 112.
9. ^ Protos. Irineu Crăciunaş, Mănăstirea Neamţ, lavra monahismului din Moldova, în, “M.M.S.”, 1962, nr.5-6. p. 343.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XV, nr. 8 (174), august, 2009, Caransebeş, pp. 3-5.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 1 aprilie 2010 • Vizualizări: 2292