Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Semnul Crucii
Un ortodox își afirmă identitatea făcându-şi semnul Crucii.
Alte scrieri ale aceluiași autor
Un ortodox își afirmă identitatea făcându-şi semnul Crucii. Când trece prin faţa unei biserici, când aude clopotele, când trece pe lângă un cortegiu funerar, când tună şi fulgeră, când plouă cu grindină, când îl prinde bezna undeva şi e gata să se rătăcească, când îi spune cineva o veste care îl zguduie, când i se vorbeşte de nenorocirea cuiva, când se așează la masă, când se scoală de la masă, când începe lucrul, când pleacă într-o călătorie, îşi face cruce.

Participare la slujbă

De ce îşi face cruce credinciosul ortodox? Din mai multe motive. Prin această însemnare cu semnul crucii când e în biserică şi asistă la slujbă, dacă e mirean, are sentimentul că participă şi el, organic, ca oficiant la actul sfânt. Nu la fel ca preotul, dar nici prea departe de el. În nici un caz însă nu e un simplu asistent. Când slujitorul se roagă, să zicem „pentru orașul acesta” toți cei prezenți se înscriu imediat în rugăciune prin semnul crucii şi se simt ca şi cum au rostit-o ei. Când preotul face asupra lor semnul crucii cu mâna sau cu o cruce de lemn sau de metal, cei prezenți se însemnează automat cu semnul crucii, ca şi cum ar prinde-o din zborul în care o trimite oficiantul şi şi-ar însuşi-o pentru fiecare dintre ei, şi e ca şi cum, dacă nu şi-ar însuşi-o astfel, ea ar trece pe lângă dânşii şi s-ar duce în văzduh. Când slujitorul îşi face el însuşi cruce, credincioşii îl imită imediat, ca şi când ar vrea să-l ajute în rugăciunea lui interioară sau în cea rostită. I se asociază să urce împreună la Dumnezeu, cu forțele unite.

Afirmarea credinței

Când trece pe lângă o biserică, credinciosul se închină ca, să dea mărturie de credință. Îşi afirmă credința. Îl salută pe Dumnezeu. Cum poți să treci pe lângă Dumnezeu fără să-l saluți? E scrisă asta în vreo carte, în vreo rânduială? E vreo poruncă în acest sens în Scriptură? Nu, nici vorbă. Dar de ce ar trebui să fie scris undeva că trebuie să-l saluți pe Dumnezeu? E o chestiune de bun simţ. Credinciosul ortodox face acest lucru nu pentru că e ortodox, pentru că s-ar conforma unui cod ortodox, ci pentru că așa simte el, ca om, că e normal să facă atunci când trece pe lângă locul, pe lângă clădirea în care el știe că locuiește Dumnezeu.

Rugăciune

Să nu-l credem însă atât de primitiv încât să bănuim că nu știe că Dumnezeu e pretutindeni. Știe prea bine, că dacă n-ar ști l-ar localiza numai într-o singură biserică. Dar fiind pretutindeni, există şi în biserică. Şi fiindcă e biserică acolo mai ales trebuie să existe ca un loc în care așteaptă. Prin alte locuri lucrează, supraveghează, mângâie, pedepsește, dar în biserică așteaptă. Așteaptă să fie căutat, să fie întrebat, să i se ceară, să fie chemat. Credinciosul n-are timp să intre totdeauna înăuntru, sau poate trece cu autobuzul sau cu tramvaiul, dar fiindcă știe de ce este Dumnezeu înăuntru, îi trimite în treacăt un salut şi o cerere. Așa-i omul. Dacă poate să şi obțină ceva, de ce să ocolească prilejul? Şi atunci zice în gând un „Doamne ajută!”. Uneori se gândește şi la cereri ceva mai specifice, în legătură cu sănătatea sau cu drumul pe care-l face. Şi iată cum, cel puțin periodic, episodic, devine un purtător al numelui lui Dumnezeu în el, un rugător cu mintea. Acest fel de rugăciune al ortodoxului nu se limitează desigur numai la distanta cât parcurge fațada unei biserici. Când pornește într-o călătorie şi se însemnează cu semnul crucii, gura lui nu rostește nici o vorbă, dar mintea lui formulează, rotunjește gânduri articulate. El cere asistenta lui Dumnezeu să-l păzească de pericole, să-l însoțească în toată călătoria, să-i aibă în grijă pe cei rămaşi acasă, şi să-i asigure întoarcerea în pace, cu sănătate şi cu problema pentru care pleacă rezolvată. El îi cere lui Dumnezeu, dacă de pildă merge cu avionul, să aibă grijă de motoarele acestuia, acolo sus.

Criteriu al judecății noastre

Însemnarea cu semnul crucii e şi un apel, o chemare a lui Dumnezeu în noi, în mintea şi în inima noastră. Îl vrem criteriu al judecății noastre şi al simțurilor noastre. E ca şi cum am întinde mâna după o busolă, înainte de a porni pe un drum necunoscut şi fără alte criterii de orientare.

Mărturisire a credinței

Însemnarea cu semnul crucii în locuri publice e o mărturisire publică a credinței şi e, în acelaşi timp, şi o declarație solemnă că ești om cu frica lui Dumnezeu. Când, spre exemplu, faci o afirmație şi celălalt nu te crede, apelul la semnul crucii e hotărâtor. „Îmi fac cruce că e așa cum spun”. Trebuie să fii crezut. Cu așa ceva nu se joacă nimeni. Nu se ia în desert semnul crucii.

Se povestește că un evreu cu o prăvălie într-un sat pleca odată cu căruța unui țăran să aducă marfă de la oraș. Trecând pe lângă biserică, evreul a observat că țăranul cărăuș nu şi-a făcut semnul crucii. – „Întoarce. Nu mai merg cu tine!” i-a zis evreul. „De ce jupâne?” – „Îți spun acasă”. Şi după ce au ajuns acasă, i-a mărturisit că i-a fost frică. – „Eu merg cu bani la mine şi mă întorc cu marfă, şi tu mă poți jefui. Nu ești creștin cu frică de Dumnezeu.” – „Ba sunt jupâne, de unde știi că nu sunt?” –„Nu ţi-ai făcut cruce când ai trecut prin faţa bisericii, am văzut eu. Eu sunt un biet evreu, nu cred în Hristos, dar am şi eu Dumnezeul meu. Tu dacă nu te închini lui Hristos, înseamnă că n-ai nici un Dumnezeu şi-mi poți face orice rău, fără frică şi respect fată de Dumnezeu fiind”.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 6 aprilie 2010 • Vizualizări: 1529