Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Scriptură şi tradiţie la Părinţii Capadocieni
Scriptura şi tradiţie la Sfinţii Părinţi din secolul II-III
I. Introducere

Problema exegezei ortodoxe a Sfintei Scripturi, care s-a pus încă din veacul apostolic (cf. II Pt. 3, 16), a devenit în secolul al II-lea, odată cu lupta creştinilor împotriva gnosticilor, sabelienilor şi a montaniştilor, un subiect fierbinte. Toate „partidele” implicate în această dispută făceau recurs la Scriptură. Ereticii, chiar şi gnosticii şi maniheii, obişnuiau să citeze texte scripturistice şi să invoce autoritatea Sfintei Scripturi. Mai mult decât atât, exegeza a fost în acel timp principala şi probabil singura metodă teologică. Autoritatea Scripturii era supremă şi suverană. În aceste împrejurări ortodocşii se simţeau obligaţi să ridice întrebarea ermineutică crucială: care este principiul interpretării? În această situaţie a fost invocată pentru prima dată autoritatea Tradiţiei. Scriptura aparţinea Bisericii, şi numai în Biserică, în comunitatea dreptei credinţe, putea fi înţeleasă şi interpretată corect. Ereticii, adică cei din afara Bisericii nu avea nici o cheie de intrare pentru înţelegerea Scripturii.

Nu era destul să se citească şi să se citeze din cuvintele scripturistice; înţelesul şi intenţia acestora trebuiau să se potrivească ca parte a unui întreg. Trebuia înţeles întâi adevăratul model al Revelaţiei biblice, marele plan al Providenţei răscumpărătoare a lui Dumnezeu, proiectul autentic la istoriei mântuirii. Astfel, în secolul II, în contextul luptei Bisericii împotriva gnosticismului, se stabilesc cadrele fundamentale ale învăţăturii Bisericii privitoare la Tradiţie.

Sfântul Irineu şi Tertulian, mai ales, s-au distins în această luptă dusă pe temeiul Descoperirii tradiţionale. Era nevoie de un punct de reper fix în faţa unei exegeze care ruina temeliile credinţei Bisericii.

În cartea a IV-a, cap 1-4, din Adversus Haereses, Sfântul Irineu restabileşte autoritatea dreptei credinţe pe baza interpretării tradiţionale a Sfintei Scripturi. „În afara Bisericii Scripturile sunt de neînţeles şi scandaloase”[1]; ele trebuiesc interpretate prin acea „Traditio quae est ab Apostolis”[2]; iar tradiţia care ne vine de la Apostoli este păstrată în Biserică prin succesiunea presbiterilor[3]. Sfântul Irineu face un elogiu măreţ Bisericii, comparând-o cu raiul pe pământ: „În acest rai şi din arborii lui trebuie să ne hrănim; în Biserică trebuie să citim cărţile sfinte. (...) Omul duhovnicesc trebuie să citească Scripturile lângă Presbiterii care au învăţătura apostolică, pentru ca acolo să afle o tâlcuire care să fie corectă, armonioasă, fără primejdie şi fără blasfemie”[4]. Astfel, Sfântul Irineu se sprijină pe Tradiţia de la Apostoli ca „să citească” Scriptura şi să degajeze din ea „canonul adevărului”. Duhul Care a inspirat Scriptura este şi Cel Care a dat Sfinţilor Apostoli înţelegerea acesteia. El însufleţeşte Biserica, menţinând vie prezenţa Apostolilor prin permanenţa Tradiţiei lor: „Acolo unde este Biserica este şi Duhul lui Dumnezeu; şi unde este Duhul lui Dumnezeu, este şi Biserica şi tot harul Său. Iar Duhul este adevărul”[5]. În general, cuprinsul doctrinar al Tradiţiei, după Sfântul Irineu, este acela al Scripturilor: Tradiţia este „expunerea Scripturilor”.

Tertulian este, alături de Sfântul Irineu, reprezentantul cel mai de seamă din această epocă al luptătorilor împotriva gnosticismului şi a celor ce stricau învăţătura Bisericii fiindcă nu tâlcuiau Scripturile potrivit Tradiţiei dumnezeieşti. S-a spus pe drept cuvânt că, în această privinţă, structura argumentării lui Tertulian este asemănătoare cu cea a Sfântului Irineu, ceea ce dovedeşte că ideile privitoare la Tradiţie, comune întregii Biserici în această epocă, erau expuse de corifeii epocii patristice potrivit geniului lor propriu[6]. Şi unul şi celălalt arată că adevărata Tradiţie vine direct de la Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli, de la care au primit-o ucenicii lor şi, prin ei, întreaga Biserică. Lanţul neîntrerupt al ierarhiei şi aceeaşi înţelegere a învăţăturii în diferitele părţi ale Bisericii sunt dovada sigură că izvorul ei este unic şi că ea s-a păstrat neatinsă în adevărata Biserică[7]. Doar prin credinţa Bisericii se poate discerne chipul lui Hristos în Vechiul Testament. Prin credinţă poate fi atestată corect unitatea tetramorfă a Evangheliei, faptul că cele patru redactări ale acesteia nu reprezintă produsul unei viziuni arbitrare şi subiective a anumitor indivizi, ci expresii organice ale credinţei Bisericii înrădăcinate în kerygma apostolică[8]. Cei care se aflau afară din Biserică omiteau tocmai acest mesaj primar şi atotcuprinzător, care constituie centrul sau inima Evangheliei. Fără acesta Scriptura ar fi fost o literă moartă sau un conglomerat de poveşti şi pasaje lipsite de legătură, pe care ereticii s-au străduit să le aranjeze şi să le rearanjeze în conformitate cu propriul lor model, derivat din surse străine. Ei aveau o altă credinţă. Acesta a fost principalul argument al lui Tertulian în pasionantul său tratat De praescriptione haereticorum[9]. El nu a polemizat pe marginea Scripturii cu ereticii, pentru că socotea că aceştia nu aveau nici un drept să folosească Scripturile, întrucât acestea aparţineau doar Bisericii[10]. Tertulian a insistat pe prioritatea „regulii credinţei”, regula fidei.

Aceasta a fost singura cheie care avea acces la înţelegerea Scripturii. Această „regulă” era apostolică, era înrădăcinată şi deriva din predica apostolică[11]. Aceasta nu înseamnă că apostolii s-ar fi întrunit şi ar fi formulat această regulă. Prin regula fidei se înţelegea Crezul mărturisit de catehumeni înaintea Botezului, cu toate implicaţiile lui profunde, Crez care întrupa într-o formă sumară credinţa pe care au lăsat-o apostolii ucenicilor lor[12]. Pornind de la această „regulă” interpretarea Scripturii nu putea fi greşită. Pentru Tertulian Scriptura şi Tradiţia erau unite inseparabil: „Adevăratele interpretări, adevărata Scriptură şi toate tradiţiile creştine adevărate vor fi numai acolo unde sunt puse în practică adevărata învăţătură şi credinţă creştină” (XIX, 3). Tradiţia apostolică a fost un ghid indispensabil în înţelegerea Scripturii şi garantul ultim al interpretării corecte[13].

În general, Sfinţii Părinţi din veacurile II-III, arată că Tradiţia este însemnată nu numai prin originea ei, atestată de Bisericile apostolice – fiindcă acestea au primit de la apostoli harisma adevărului -, ci şi prin cuprinsul ei, care este kerygma Apostolilor, transmisă şi păstrată de Bisericile apostolice. Ei mai arată că, alături de Tradiţia dumnezeiască, există unele tradiţii locale şi particulare, care pot fi schimbate. Aşa se întâmplă cu poruncile privind divorţul sau purificările, aduse la desăvârşire printr-o extensiune sau dilatare a legii[14].

Din veacul al IV-lea înainte situaţia se schimbă. Nu mai trăiau cei care îi cunoscuseră pe Sfinţii Apostoli direct sau prin ucenicii lor. Acum Sfinţii Părinţi se referă la Apostoli ca la o autoritate îndepărtată. Începând cu Nestorie citatele patristice se sistematizează în „dosare”. Sinoadele şi Sfinţii Părinţi rezumă şi formulează cuprinsul Scripturii şi a ceea ce au învăţat de la Sfinţii Părinţi anteriori[15].

În cele ce urmează vom cerceta modul în care se reflectă acest subiect al raportului dintre Scriptură şi Tradiţie în opera a doi Părinţi capadocieni ai secolului al IV-lea, socotiţi deja din epoca imediat următoare repere ale Ortodoxiei: Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa.

II. Sfântul Vasile cel Mare şi Tradiţia nescrisă

Sfântul Irineu obişnuia să vorbească despre „credinţă” ca şi cum ar fi fost deja primită la Botez. Argumentele liturgice în acest sens au fost folosite în prealabil şi de Tertulian şi de Sfântul Ciprian, iar apoi de Sfântul Atanasie. Dezvoltarea lor deplină o găsim însă la Sfântul Vasile cel Mare, care îşi construieşte principalul argument pe analiza doxologiilor, aşa cum erau folosite acestea în Biserici. Tratatul despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile a fost unul ocazional, scris în focul şi înfierbântarea unei lupte îndârjite şi în contextul unei situaţii istorice specifice.

Sfântul Vasile era interesat de principiile şi metodele investigaţiei teologice. În tratatul său marele Părinte susţinea un punct de vedere crucial pentru o doctrină trinitară sănătoasă şi anume homotimia Duhului Sfânt. Argumentul său principal era cel privitor la mărturia liturgică în care Duhul era pus pe acelaşi nivel cu Tatăl şi cu Fiul, şi care din câte demonstra, era larg folosită în Biserici. Bineînţeles, fraza respectivă nu se găsea în Scriptură, fiind atestată doar de Tradiţie. Oponenţii săi nu admiteau nici un fel de altă autoritate decât cea a Scripturii. Tocmai în această situaţie Sfântul Vasile s-a străduit să dovedească legitimitatea apelului la Tradiţie. El voia să arate că homotimia Duhului, adică divinitatea Sa, a fost întotdeauna crezută de Biserică şi era o parte din trăirea baptismală a credinţei. Benoît Pruche observa pe bună dreptate că pentru Sfântul Vasile homotimos era echivalent cu homoousios[16]. Puţine lucruri erau noi în această viziune a Tradiţiei, cu excepţia consistenţei şi preciziei, deşi pe alocuri exprimarea sa era ciudată: „Dintre dogmele (dogmata) şi propovăduirile (kerygmata) păstrate în Bserică, pe unele (ta men) le avem din învăţătura scrisă (ek tes eggraphou didascalias), iar pe altele (ta de) le-am primit din tradiţia (paradosis) apostolilor dată nouă în taină (en mysterio). Ambele au aceeaşi putere (ten auten ishyn) în materie de credinţă”[17]. La o primă vedere putem avea impresia că Sfântul Vasile introduce aici o autoritate dublă şi un standard dublu: Scriptură şi Tradiţie. De fapt el nu avea nici pe departe această intenţie. Folosirea termenilor este puţin neclară. Kerygmata semnifică pentru el ceea ce în idiomul său de mai târziu au fost numite „dogme” şi „doctrine” – învăţături formale, deschise şi publice, cu autoritate în probleme de credinţă. Pe de altă parte dogmata însemna pentru el „obiceiurile nescrise” sau întreaga structură a vieţii sacramentale şi liturgice. Trebuie ţinut cont de faptul că acest concept ca şi însuşi termenul dogma nu era încă fixat în acel timp şi nu avea conotaţii stricte şi exacte[18]. Iar prin expresia ta men...ta de trebuie să înţelegem mai degrabă atât prin (învăţătura scrisă), cât şi prin (tradiţia apostolilor)[19]. În orice caz, nu trebuie să fim stânjeniţi de afirmaţia Sfântului Vasile că dogmata erau şi scrise şi înmânate de Apostoli en mysterion.

Ar fi o eroare de traducere dacă am afirma că acestea au fost predate în secret. Singura traducere corectă este „pe calea tainelor”, adică sub forma ritualurilor şi folosinţelor (liturgice) sau a „obiceiurilor”. De fapt, este tocmai ceea ce spune Sfântul Vasile: ta pleista ton mystikon agrafos hemin empoliteuetai – „Majoritatea tainelor ne sunt comunicate nouă pe cale nescrisă”. Expresia ta mystika se referă aici, evident, la ritualurile Botezului şi al Euharistiei, care pentru Sfântul Vasile sunt de origine apostolică. În acest punct, el citează contextul în care Sfântul Pavel se referă la „tradiţiile” pe care le-au primit credincioşii: fie prin cuvânt, fie prin epistolă ( II Tes 2, 15; I Cor 11, 2). Doxologia din contextul Tratatului este una dintre aceste „Tradiţii” (71; cf. de asemenea par. 66: „Apostolii şi Părinţii Bisericii care încă de la început au aranjat totul în Biserici păstrând caracterul sacru al tainelor tăcerii şi singurătăţii”). Ambele contexte citate de Sfântul Vasile cu privire la această situaţie sunt de natură liturgică: folosirea semnului Crucii în ritualul primirii catehumenilor, aşezarea cu faţa spre răsărit la ceasurile de rugăciune, obiceiul de a sta drepţi la rugăciunile de duminica, epicleza ritualului euharistic, binecuvântarea apei şi a uleiului, lepădarea de Satana, întreita scufundare, ritualul Botezului. Sfântul Vasile spune că mai există multe alte „taine nescrise ale Bisericii” (ta agrafa tes ekklesias mysteria; par. 66 şi 67), care deşi nu sunt menţionate în Scriptură, au totuşi o mare importanţă şi o bogată semnificaţie. Ele sunt indispensabile în păstrarea dreptei credinţe.

Tainele sunt mijloace efective pentru mărturie şi comunicare. În viziunea Sfântului Vasile, ele provin dintr-o tradiţie „particulară” şi „tăcut㔄din tradiţia tăcută şi tainică, din învăţătura inefabilă, ascunsă publicului”. Această tradiţie „tăcută şi tainică” nu este însă o doctrină ezoterică, rezervată unei elite particulare. „Tradiţia” la care apelează Sfântul Vasile nu este altceva decât practica liturgică a Bisericii. Sfântul Vasile se referă aici la aşa-numita disciplina arcani, disciplina tăcerii sau a tainei. În secolul al IV-lea această disciplină avea o largă folosinţă, fiind impusă formal şi apărată de Biserică[20]. Era o caracteristică a instituţiei catehumenatului, având mai întâi de toate un scop didactic. Pe de altă parte, o spune chiar Sfântul Vasile, anumite „tradiţii” trebuiau efectiv păstrate nescris cu scopul de a preveni profanarea lor de mâinile necredincioşilor. Această remarcă se referă la anumite obiceiuri în uz şi ritualuri. Putem aminti aici că în practica secolului a IV-lea Crezul şi Rugăciunea domnească erau parte integrantă a acestei disciplina arcani şi nu puteau fi descoperite celor neiniţiaţi. Crezul a fost rezervat pentru candidaţii la Botez, în ultimul stadiu al instrucţiei lor, după ce au fost solemn „înrolaţi” şi „aprobaţi”. Crezul era comunicat sau „primit de ei ca şi tradiţie”, pe cale orală, de la episcop, trebuind să-l recite din memorie în faţa lui. Aceasta era aşa-numita ceremonie de traditio şi redditio symboli, adică transmiterea către cei iniţiaţi şi repetarea de către aceştia a Crezului. Catehumenii erau încurajaţi să nu divulge Crezul celor din afară, şi nici să nu-l scrie, deoarece acesta trebuia scris în inimile lor (ar fi destul să mai amintim aici şi Procateheza Sfântului Chiril al Ierusalimului, cap. 12 şi 17, precum şi faptul că, în occident, Rufin şi Fericitul Augustin au consimţit că nu se cuvine scrierea Crezului pe hârtie). Sfântul Vasile accentuează puternic importanţa mărturiei baptismale, constituită dintr-o mărturisire de credinţă formală în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (67 şi 26). Era o tradiţie (un crez) înmânată neofiţilor „în taină”, care trebuia păstrată „în tăcere”. Am zdruncina înseşi temeliile credinţei creştine, to stereoma tes eis Hriston pisteos, dacă această „tradiţie nescrisă” ar fi lăsată la o parte, ignorată sau neglijată (c. 25).

Singură diferenţă între dogma şi kerygma constă în maniera transmiterii lor: dogma este păstrată „în tăcere, în taină”, în timp ce kerygmata sunt „arătate, expuse”: to men gar siopatai, ta de keygmata demosieuonton. Intenţia lor este identică: ele transmit aceeaşi credinţă, dar în maniere diferite. Mai mult decât atât, acest obicei particular nu era doar o tradiţie a părinţilor, căci o astfel de tradiţie nu ar fi fost suficientă (ouk exakei). De fapt Părinţii îşi derivau „principiile” lor din intenţia textului Scripturii („Urmând înţelesului Scripturii, derivându-şi principiile lor din mărturia scripturistică”). Astfel, „tradiţia nescrisă” din ritualuri şi simboluri nu adaugă nimic la conţinutul credinţei scripturistice, ea nu face nimic altceva decât să pună această credinţă în centrul atenţiei.

Apelul Sfântului Vasile la „tradiţia nescrisă” era de fapt un apel la credinţa Bisericii, la al ei sensus catholicus, la phronima eklesiastikon (gândirea eclesială). El a trebuit să rupă linia moartă creată de pseudo-biblicismul îngust şi obstinat al oponenţilor săi, pledând pentru adevărul conform căruia fără această regulă a credinţei „nescrise” este imposibil să cuprindem adevăratul sens al Scripturii. Sfântul Vasile se fundamenta întotdeauna pe Sfânta Scriptură în teologia sa, Scriptura fiind pentru el criteriul suprem al doctrinei[21]. Exegeza sa era serioasă şi rezervată. Scriptura este o taină, o „iconomie” dumnezeiască şi o cale pentru mântuirea omului. Adâncimea sensurilor ei este tainică şi greu de cercetat, din moment ce este o carte inspirată, o carte a Duhului Sfânt. Pentru acest motiv, adevărata exegeză trebuie să fie duhovnicească şi profetică, fiind nevoie de un dar al discernământului duhovnicesc pentru înţelegerea corectă a Cuvântului sfânt. „Deoarece judecătorul cuvintelor se cuvine să înceapă cu aceeaşi pregătire ca şi autorul. (...) Văd că în mişcările Duhului este imposibil să cuprindem pentru toţi cercetarea cuvântului Său, căci numai cei care au Duhul au şi discernământul”, spunea Sfântul Vasile[22]. Duhul Sfânt se primeşte numai în Sfintele Taine ale Bisericii. Scriptura trebuie citită în lumina credinţei şi în comuniunea credincioşilor. Pentru acest motiv, Tradiţia credinţei, predată din generaţie în generaţie, era pentru Sfântul Vasile un ghid indispensabil şi un însoţitor permanent în studiul şi interpretarea Sfintei Scripturi, urmând paşilor Sfântului Irineu şi Sfântului Atanasie în folosirea Tradiţiei în contextul mărturiei liturgice a Bisericii.

III. Scriptura şi Tradiţia la Sfântul Grigorie de Nyssa

a) Scriptura, Tradiţia şi „taina evlaviei”

Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie în modul cel mai explicit şi mai clar în a cincia sa epistolă, scrisă ca o mărturisire de credinţă pentru cei din cetatea Sebastei, care se îndoiau de ortodoxia sa. Pentru a-şi arăta adevărul credinţei şi autenticitatea ei, Sfântul Grigorie scrie că exprimarea credinţei sale este în acord cu glasurile de Dumnezeu inspirate şi cu predania Părinţilor[23]. Astfel, el afirmă unitatea lăuntrică dintre învăţăturile Scripturii şi ale Tradiţiei, numite aici predania Părinţilor. Dar pe ce întemeiază Sfântul Grigorie această unitate şi în ce constă de fapt esenţa ei?

În aceeaşi epistolă, după ce şi-a înfăţişat criteriile învăţăturii sale, Sfântul Grigorie arată care este şi liantul dintre cele două elemente, Scriptura şi Tradiţia: „Noi mărturisim că învăţătura Domnului pe care El a făcut-o ucenicilor Săi predându-le acestora taina evlaviei (to tes eusebeias mysterion), este temelie şi rădăcină a credinţei drepte şi sănătoase pe care o mărturisim şi nimic altceva decât mai înalt şi mai sigur decât predania aceea nu credem a mai fi”[24].

Aşadar, Tradiţia îşi are începutul în însăşi predarea „tainei evlaviei” de către Hristos Domnul ucenicilor Săi. Avem de-a face cu o juxtapunere a Tradiţiei şi a Scripturii într-un mod asemănător cu cel în care am văzut că procedează Sfântul Vasile cel Mare în Tratatul despre Sfântul Duh. Pentru Sfântul Grigorie unitatea şi egala autoritate a Scripturii şi Tradiţiei izvorăsc din faptul că şi una şi cealaltă conţin învăţătura Domnului, în ceea ce el, urmând Sfântului Apostol Pavel (I Tim 3, 16), numeşte „taina evlaviei”. Această „taină a evlaviei” este pentru Sfântul Grigorie de Nyssa miezul învăţăturii Domnului şi ea se găseşte în Scriptură şi Tradiţie. Dar caracterul particular al „tainei evlaviei” constă tocmai în faptul că nu e reprezentată de o sumă de învăţături, ci de o realitate duhovnicească prezentă ca miez lăuntric, de foc, spre care trimit atât cuvintele Sfintei Scripturi cât şi Tradiţia. Acest miez lăuntric nu este altceva decât însăşi inima Revelaţiei, a descoperirii de Sine a lui Dumnezeu prezent în mod haric în Sfânta Scriptură şi Tradiţie[25]. De aceea, pentru Sfântul Grigorie, echivalenţa dintre Sfânta Scriptură şi Tradiţie izvorăşte din faptul că ambele mediază experierea aceleiaşi realităţi cuprinse în „taina evlaviei”. Această experiere este tot una pentru Sfântul Grigorie cu înţelegerea mesajului creştin. În acest sens, esenţa Scripturii şi a Tradiţiei coincid şi astfel ambele au aceeaşi putere pentru credinţă, nu pentru că ar fi fost investite din exterior cu o asemenea autoritate în mod arbitrar[26].

b) Sfânta Scriptură şi predania Părinţilor

Din scrierile Sfântului Grigorie rezultă clar că el deosebeşte o Tradiţie egală ca valoare cu Sfânta Scriptură. În terminologia dogmaticii această Tadiţie este numită „apostolică”. Prin ea desemnăm acea Tadiţie al cărei punct de început stă în legătura vie a Mântuitorului cu Apostolii Săi. Sfântul Grigorie distinge totodată şi alte tradiţii care explicitează cu mai multă sau mai puţină autoritate învăţătura creştină, fără a avea aceeaşi valoare cu Scriptura. Pentru Sfântul Grigorie Tradiţia apostolică şi Scriptura cuprind şi comunică aceeaşi „taină a evalviei” pe care Domnul a dat-o ucenicilor. Astfel, despre raportul dintre acestea două, el scrie: „După ce am scris această apologie, unii dintre fraţii de un suflet cu noi ne-au cerut iarăşi să expunem credinţa noastră şi de aceea am socotit necesar să arătăm pe scurt în ce fel urmăm glasurilor de Dumnezeu insuflate şi predaniei Părinţilor”[27].

Din partea a doua a citatului reiese clar că predania Părinţilor se situează în continuarea „tainei evlaviei” primite de apostoli de la Hristos şi transmise de ei mai departe cu precizări şi adăugiri. Dar această predanie a Părinţilor este şi o explicitare în cuvinte a acestei taine, cuvinte care, fie că sunt de natură învăţătorească dogmatică, fie că sunt de natură cultică (practici şi formule liturgice), trimit la experierea aceleiaşi „taine a evlaviei” care însoţeşte toate elementele Tradiţiei. Aceeaşi prezenţă inefabilă se află şi în spatele cuvintelor Scripturii şi în Tradiţia apostolică, şi de aceea Sfântul Grigorie le juxtapune. Cu cât o tradiţie se îndepărtează de Tradiţia apostolică, cu atât este mai opacă pentru această „taină a evlaviei”, şi cu atât are mai puţină forţă de a face simţită această prezenţă inefabilă. Acest lucru a fost sesizat de Sfântul Grigorie şi în diferitele cărţi ale Scripturii: nu toate au aceeaşi putere de a-L face simţit pe Dumnezeu, deşi toate sunt inspirate. Sfântul Grigorie nu spune în ce se concretizează această Tradiţie apostolică, ci doar că ea constă în acea „taină a evlaviei” predată de Domnul ucenicilor Săi, şi că la acest nivel Tradiţia este egală cu Scriptura[28]. Când vorbeşte despre temeiurile mărturisirii sale de credinţă, Sfântul Grigorie enumeră împreună cu Scriptura şi predania Părinţior, fără a le ierarhiza. Din alte scrieri ale sale vedem că acordă o anumită preeminenţă Scripturii, ca fiind inspirată în raport cu alte scrieri ca fac parte din această „predanie a Părinţilor”. Astfel, fratelui său Petru îi scrie în Cuvântul apologetic la Hexaimeron că va respecta învăţăturile Sfântului Vasile cel Mare ca pe „unele ce urmează imediat după cuvântul inspirat al Testamentului”[29]. De asemenea, într-una dintre epistolele sale Sfântul Grigorie scrie: „amintiţi-vă de Sfinţii Părinţi care prin harul lui Dumnezeu ne-au făcut vrednici de a le urma. Nu mutaţi hotarele statornicite de Părinţii noştri; nici nu dispreţuiţi formele simple de exprimare a propovăduirii, nici nu preferaţi exprimările complicate de dragul unei exprimări mai subtile, ci conformaţi-vă cu stricteţe după vechea regulă de credinţă, iar Dumnezeul păcii va fi cu voi”[30].

Prin aceasta Sfântul Grigorie arată importanţa Sfinţilor Părinţi de la care şi prin care a fost primită credinţa. Pentru ceea ce este dincolo de ceea ce s-a primit deja, Sfântul Grigorie recomandă o mare prudenţă, pentru ca nu cumva, din dorinţa de face prea explicită această taină, să se cadă într-un intelectualism care, asemenea ereticilor vremii, ne va înstrăina de credinţa primită de la Părinţi. De aceea, Sfântul Grigorie, deşi e unul dintre Părinţii care foloseşte intens instrumentarul filosofic al vremii sale, recomandă totuşi simplitatea exprimării în chestiunile legate de expunerea credinţei[31]. Prudenţa sa exegetică nu însemnează nici o limbă teologică săracă, nici o încremenire în tâlcuirile deja existente, ci este conţinută mai ales în grija de a nu impune ca definitive şi unice rezultatele tâlcuirilor proprii.

„Taina evlaviei” şi sesizarea ei de către suflet joacă un rol foarte important în teologia Sfântului Grigorie de Nyssa şi în modul în care el concepe exegeza. Astfel că, odată ce sufletul simte această taină inefabilă, exegetul este îndreptăţit să folosească orice cale lingvistică pentru a explica suişul său negrăit la această taină şi trăirea sa. Din acest motiv, multe din tâlcuirile sale par aberante, fanteziste şi lipsite de orice fel de obiectivitate. În realitate, lor le premerge tocmai trăirea „tainei evlaviei”, trăire mediată de un text biblic şi apoi pusă în litera tâlcuirii „alegorice”, spirituale. Aşa se face că experienţa uneori premerge tâlcuirii, alteori îi dă naştere, o orientează, o direcţionează spre a o feri de înşelăciune.

Predania, pe care Sfântul Grigorie o distinge de Tradiţia numită de noi convenţional apostolică, tâlcuieşte şi exprimă felurit această Tradiţie, fără a fi identică cu ea. În acest sens, Sfântul Grigorie şi scrisul său sunt martori inspiraţi ai tainei evlaviei, ai trăirii ei. Prin urmare, el îşi „dă mărturia sa proprie despre această taină în stilul său şi în funcţie de nevoile imediate ale Bisericii”, dar niciodată „cu pretenţia de a adăuga sau a scoate ceva din credinţa dată «spre desăvârşirea sfinţilor, spre zidirea trupului lui Hristos»"[32]. Predania Părinţilor este foarte variată, şi ea constă în bună parte în explicitarea, explicarea şi dezvoltarea unor învăţături din Sfânta Scriptură, formulate aici sumar. Sfântul Grigorie e conştient că se înscrie şi el în această predanie cu scrierile sale. Ea nu are un caracter infailibil deşi se bucură de o mare autoritate. Bunăoară, Cuvântul său apologetic la Hexaimeron vine ca o completare a celor scrise de fratele său, Sfântul Vasile cel Mare: „Trebuie să mărturisesc că în nicio privinţă eu nu voi propovădui vreo învăţătură potrivnică celei spuse de Sfântul Vasile în cugetările lui despre facerea lumii, chiar dacă şirul argumentării mele va urma alt mers”[33].

Astfel că, pornind de la acelaşi referat biblic, Sfântul Grigorie, fără a formula învăţături contrare celor primite de la înaintaşi, găseşte prilejul să dezvolte şi să nuanţeze învăţătura Bisericii, să participe adică la ceea ce părintele Dumitru Stăniloae numea „dezvoltarea doctrinei” şi „caracterul mobil al Tradiţiei”[34]. Astfel, prin exegeza ei mereu mai adâncă, mereu mai nuanţată, Scriptura serveşte la îmbogăţirea tezaurului învăţătoresc al Bisericii care formează această predanie. Ca valoare şi putere pentru credinţă, această predanie a Părinţilor nu e echivalentă cu Scriptura, şi nici cu Tradiţia apostolică. Acest lucru se vede din faptul că Sfântul Grigorie e conştient de eventualele erori care se pot strecura în scrierile sale. De aceea, el roagă pe cititorul care „ar găsi ceva ce nu se încadrează în părerea obişnuită a Bisericii, să nu le socotească nimic altceva decât nişte încercări de studiu, dar care n-ar vrea să supere pe nimeni”[35]. Deci această predanie are pentru el un contur foarte larg şi generos şi tocmai de aceea nu îi acordă aceeaşi autoritate cu a Scripturii. Există desigur o continuitate între conţinutul adânc al acestei predanii şi cel al Scripturii şi al Sfintei Tradiţii, dar tocmai caracterul ei de avangardă, de deschizătoare de noi sensuri teologice, face să aibă o autoritate mai mică decât Scriptura şi Tradiţia apostolică. Abia trecerea timpului va discerne şi va elimina „ceea ce nu se încadrează în părerea obişnuită a Bisericii”, reţinând restul sub forma unei tradiţii bisericeşti sau „predanii a Părinţilor”, care nici ea nu are autoritatea unei definiţii sinodale dogmatice.

c) Caracterul eclesial, sacramental şi mistagogic al Scripturii şi al Tradiţiei

În această dialectică, un alt element care apare este Biserica. Am văzut că Sfântul Grigorie cere ca ceea ce nu se încadrează în părerea ei obişnuită să fie eliminat din tâlcuirile sale. Dar această „părere obişnuită a Bisericii” se întemeiază pe nişte elemente teologice fundamentale, care rămân mereu aceleaşi şi care sunt conţinute în Scriptură şi în Tradiţia apostolică, reprezentând de fapt învăţătura primită de Apostoli de la Domnul. E interesant de reţinut că Sfântul Grigorie face o legătură între „taina evlaviei”, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în care aceste elemente teologice fundamentale sunt reţinute, pe de o parte, şi viaţa cultică a Bisericii, pe de altă parte: „Iar învăţătura Domnului este aceasta: «mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Mat 28, 19)». Deci puterea cea de viaţă făcătoare care ridică din moarte la viaţa veşnică se dă prin harul Treimii celor ce se învrednicesc de el cu credinţă. (...) Deoarece harul nestricăciunii se dă în Botez, nouă celor izbăviţi de moarte prin credinţa în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh după cum am spus (...) căci una e viaţa noastră, cea prin credinţa în Sfânta Treime şi care-şi are obârşia în Dumnezeul tuturor, se trimite prin Fiul şi se lucrează prin Duhul. Fiind încredinţaţi de aceasta ne-am botezat, doxologim precum credem, astfel încât Botezul şi credinţa şi doxologia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh să fie toate în deplin acord” [36]. Acest text arată întrepătrunderea dintre dimensiunile dogmatică, doxologică şi cultică a „tainei” predate de Domnul ucenicilor[37]. În fond şi în esenţă toate acestea conduc împreună la trăirea acestei „taine a evlaviei”. De aceea Scriptura şi Tradiţia au, în gândirea Sfântului Grigorie de Nyssa, un profund caracter sacramental şi mistagogic, ridicându-l pe credincios la trăirea acestei taine. Biserica este cea în care are loc trăirea acestei taine şi tot aceea care foloseşte Scriptura şi Tradiţia în „lupta ei pentru viaţa cucernică”[38] într-un mediu sacramental. Acest aspect sacramental ce constituie liantul dintre Scriptură, Tradiţie şi Biserică e indicat indirect de Sfântul Grigorie atunci când recomanda ca pentru învăţăturile pe care nu le pricep, creştinii să recurgă la ajutorul Sfintelor Taine[39].

IV. Concluzii

Din cele arătate mai sus se pot formula sintetic câteva concluzii:

1) Părinţii capadocieni la care s-a făcut referire, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa, se situează în continuitate cu Părinţii veacurilor II-III în privinţă raportului dintre Scriptură şi Tradiţie. Astfel, ei privesc Scriptura într-o unitate inseparabilă cu Tradiţia, al cărei conţinut doctrinar este tocmai „expunerea Scripturilor”. Tradiţia apostolică este socotită un ghid absolut necesar în înţelegerea Scripturii şi garantul ultim al interpretării corecte.

2) Sfântul Vasile cel Mare dezvoltă aceste idei în contextul mărturiei liturgice a Bisericii. El vorbeşte despre o tradiţie nescrisă care cuprinde învăţături referitoare la cultul şi organizarea Bisericii şi care este, la fel ca şi Scriptura, o expresie a credinţei Bisericii. Această tradiţie nescrisă nu adaugă nimic la conţinutul credinţei scripturistice, ci oferă Scripturii mediul ermineutic care permite înţelegerea corectă a acesteia de pe poziţia credinţei Bisericii în Hristos exprimată liturgic.

3) Sfântul Grigorie afirmă unitatea lăuntrică dintre învăţăturile Scripturii şi cele ale Tradiţiei pe baza faptului că ambele conţin învăţătura Domnului, concentrată în ceea ce el numeşte „taina evlaviei”. Această „taină” este o realitate duhovnicească, inefabilă, spre care trimit cuvintele Scripturii şi cele ale Tradiţiei. Şi una şi cealaltă mediază experierea aceleiaşi realităţi cuprinse în „taina evlaviei”, de unde rezultă şi echivalenţa dintre cele două. Pentru Sfântul Grigorie tâlcuirea Scripturii este de fapt tâlcuirea suişului exegetului, mediat de citirea Scripturii, spre experierea „tainei evlaviei”. De aceea trăirea duhovnicească este un însoţitor indispensabil al exegezei. Pe lângă Tradiţia apostolică Sfântul Grigorie deosebeşte şi o predanie a Părinţilor, care nu are aceeaşi valoare pentru credinţă ca şi Scriptura şi Tradiţia apostolică, şi care trebuie evaluată în funcţie de „părerea obişnuită a Bisericii”. Marele episcop al Nyssei afirmă şi caracterul sacramental şi mistagogic al Scripturii şi Tradiţiei manifestat în aceea că ambele îl ridică pe credincios la trăirea acestei „taine a evlaviei”


1. ^ Sf. Irineu, Adeversus Haereses, V, 26, 1, în PG 7, 324.
2. ^ Ibidem, III, V, 1, în PG 7, 179.
3. ^ Ibidem, III, II, 2, în PG 7, 175.
4. ^ Ibidem, IV, 32, 1, în PG 7, 269.
5. ^ Ibidem, IV, 2, 1, în PG 7, 229.
6. ^ Prof. N. Chiţescu, Scriptură, Tradiţie şi tradiţii, în „Ortodoxia”, anul XV (1963), nr. 5-6, p. 383.
7. ^ Ibidem.
8. ^ Pr. Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiţie. O perspectivă ortodoxă, traducere şi prefaţă de Radu Teodorescu, studiu introductiv de pr. conf. univ. dr. Mihai Himcinschi, Editura Reîntregirea, 2006, p. 141.
9. ^ D. Michaelides (Foi, Écritures et Tradition. Les Praescriptiones chez Tertullien, Théologie 76, Paris, 1969, p. 137) surprinde în mod remarcabil articulaţiile gândirii lui Tertulian: „Exegeza eretică îşi dezvăluie viciul fundamental: ea respinge raportul Tradiţiei cu Scripturile negând astfel funcţia normativă a celei dintâi şi natura celorlalte. Totul se petrece ca şi cum Scripturile ar fi străine de «fides tradita», ale cărei «documente» sunt de fapt. Scripturile sunt interpretate independent de Tradiţie, sau chiar în opoziţie cu aceasta. Astfel exegeza eretică sfârşeşte prin a se întoarce împotriva Scripturilor, violentându-i conţinutul. Mai grav, ea angajează căutarea adevărului în Scripturi pe o linie de investigaţie nedefinită, care nu cunoaşte nici termene nici limite. Căci este vorba, de fapt, despre descoperirea adevărului. În loc să se orienteze spre acesta, exegeza eretică se depărtează constant de el, devenind un obstacol în calea credinţei în loc să servească acesteia. În fine, neţinând seama de condiţia pe care o presupune interpretarea Scripturilor, această exegeză lipseşte de propriul său obiect cercetarea credinţei în Scripturi. De la acest punct, orice dezbatere asupra conţinutului acestora devine imposibilă”.
10. ^ Iată un fragment în care este ilustrată plastic această idee conform căreia Biserica este unica păstrătoare şi tâlcuitoare autorizată a Scripturilor: „Cine sunteţi voi (ereticilor)? Când şi de unde aţi venit? De ce lucraţi împotriva mea şi nu în folosul meu? Cu ce drept, Marcion, îmi tai pădurea? Cu ce permisiune, Valentine, schimbi cursul izvoarelor mele? Cu ce autorizaţie, Apelles, îmi strici hotarele? De ce, voi, străini, semănaţi şi paşteţi aici după cheful vostru? E proprietatea mea, o posed de mult, o posed cel dintâi, am temeiuri puternice de la înşişi fondatorii cărora le-a aparţinut proprietatea. Eu sunt moştenitorul Apostolilor. Aşa cum au prevăzut în testamentul lor, aşa cum au încredinţat, aşa cum au jurat, aşa ţin eu. Pe voi v-au dezmoştenit dintotdeauna, şi v-au exclus ca pe nişte străini, ca pe nişte duşmani”; TERTULIAN, De praescriptione haereticorum, XXXVII, în CSEL vol. 70, ed. Aem. Kroymann, 1942, p. 47-48.
11. ^ „Celui care l-ar întreba cum să interpreteze Scripturile fără teama de a greşi, Tertulian i-ar răspunde: este suficient să nu te depărtezi niciodată de ceea ce Bisericile apostolice cred şi învaţă astăzi”; B. DE MARGERIE, Introduction a l’histoire de l’exégèse. Les premiers grans exégètes latins, Cerf, Paris, 1983, p. 29.
12. ^ G. FLOROVSKY, op. cit., p. 142. Pe lângă Crez, pe care îl socotea expresia principală a regulii credinţei şi a interpretării Scripturii, Tertulian mai includea în această regula fidei o serie de elemente care nu figurează în niciun simbol cunoscut: creaţia prin Cuvânt, teofaniile Vechiului Testament, propovăduirea şi minunile lui Hristos. De asemenea, comentând textele I Tim 6, 20 („O Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat”) şi II Tim 2, 2 („Şi cele ce ai auzit de la mine cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii”) Tertulian subliniază că această „comoară” nu este o Evanghlie secretă, ezoterică, destinată doar câtorva, ci este Evanghelia publică destinată tuturor generaţiilor (De praescriptione, cap. XXV); vezi, B. DE MARGERIE, Introduction a l’histoire de l’exégèse. Les premiers grands exégètes latins, p. 30-34.
13. ^ Vezi şi E. Flessman van Leer, Tradition and Scripture in the Early Church, Assen, 1954, p. 145-185; D. van den Eynde, Les normes de l’Enseignment Chrétien dans la litterature patristique des trois premiers siécles, Gembloux-Paris, 1933, p. 197-212.
14. ^ Sf. Irineu, op. cit., IV, 24, 1, 2, 3.
15. ^ Yves M.-J. Congar, O. P., La tradition et les traditiones. Essai historique, Paris, 1962, p. 61 şi urm.
16. ^ Vezi introducerea la ediţia tratatului De Spiritu Sancto din „Sources Chrétiennes”, vol. 17, Paris, Editions du Cerf, 1945, p. 28.
17. ^ Sfântul Vasile cel Mare, De spiritu sancto, cap. XXVII, 66 în PG 32, 188.
18. ^ G. Florovsky, op. cit., p. 159.
19. ^ Prof. N. Chiţescu, art. cit., p.385.
20. ^ Cf. J. Day, Adherence to the Disciplina Arcani in the Fourth Century, în „Studia Patristica”, vol XXXV, Leuven: Peeters, 2001, p. 266-270.
21. ^ Epistola 189, III, tr. rom. Preot Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, PSB 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 385.
22. ^ Epistola 204, V, PSB 12, p. 419.
23. ^ Epistola 5, 3, în colecţia „Sources Chrétiennes” (SC), vol. 363, Editions du Cerf, Paris, 1990, p. 158.
24. ^ Epistola 5, 4, în SC 363, p. 158.
25. ^ Părintele Dumitru Stăniloae (Concepţia ortodoxă despre tradiţie şi dezvoltarea doctrinei, în „Ortodoxia”, XXVII (1975), nr. 1, p. 5-14), sintetizând gândirea patristică scrie că „Hristos, revelaţia deplină, în lucrarea ei permanentă în Biserică prin Duhul, este tradiţia. (...) Practicarea acestei revelaţii prezente în mod ascuns în Biserică este Tradiţia”. Şi el discerne în spatele textului biblic un conţinut inefabil care depăşeşte acest text în litera sa şi care conţinut reclamă o înţelegere duhovnicească, solidară cu spiritualizarea omului: „...autorii Noului Testament, şi de asemenea profeţii şi scriitorii Vechiului Testament, se foloseau, fără îndoială, de limbajul, ideile şi formele literare ale epocii lor pentru a exprima revelaţia dumnezeiască. Dar aceste cuvinte, idei şi forme literare au fost transfigurate în chiar modul în care au fost combinate pentru a exprima un conţinut ce transcende conţinutul lor normal” (Theology and Church, New York, 1980, p. 110-111).
26. ^ Ierom. Dr. Agapie Corbu, Sfânta Scriptură şi tâlcuirea ei în opera Sfântului Grogorie de Nyssa, Teofania, Sibiu, 2002, p. 60.
27. ^ Epistola 5, 3, SC 363, p. 156-158.
28. ^ A. Corbu, op. cit., p.61.
29. ^ Cuvânt apologetic la Hexaimeron, tr. rom. Pr. Prof. Teodor Bodogae, PSB 30, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 95.
30. ^ Epistola 3, 26, Către Evstatia, Ambrosia şi Vasilissia, SC 363, p. 144-146.
31. ^ Aşa în Epistola 24, 1, 4, SC 363, p. 276-278, unde îl acuză pe ereticul Heraclie de sofisticăria exprimării faţă de învăţătura ortodoxă „care în simplitate îşi are puterea”.
32. ^ M. Akzoul, St. Gregory of Nyssa and the Tradition of the Fathers, New York, 1995, p. 3.
33. ^ Cuvânt apologetic la Hexaimeron, p. 95
34. ^ A. Corbu, op. cit, p. 3, n. 8
35. ^ Cuvânt apologetic la Hexaimeron, p. 95.
36. ^ Epistola 5, 4-6, SC 363, p. 158-162.
37. ^ R. L. Wilken (Liturgy, Bible and Theology in the Easter Homilies of Gregory of Nyssa, în vol. „Ecriture et culture philosophique dans la pensée de Grégoire de Nysse”, Leiden, 1971, p. 127) subliniază, plecând de la omiliile pascale ale Sfântului Grigorie, necesitatea de a surprinde unitatea de fond dintre „lucrările exegetice, tratatele ascetice şi de rugăciune, cuvinte şi omilii liturgice” atunci se voieşte înţelegerea gândirii Părinţilor.
38. ^ Omilii la Ecclesiast, I, PSB 30, p. 198.
39. ^ Despre viaţa lui Moise, 1, tr. rom. Pr. Ioan Buga, PSB 29, p. 41.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: 13 • Data: 29 aprilie 2010 • Vizualizări: 1429