Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Exigenţele credinţei creştine
într-adevăr, trăim într-o lume în care misterul credinţei creştine a fost de mult transferat asupra idolilor (post)moderni
Parcurgând cu atenţie scrierile patristice, nu o dată suntem frapaţi de caracterul elitist al anumitor aserţiuni ale autorilor lor. Astfel, câţiva dintre cei mai luminaţi Părinţi ai Bisericii – cum ar fi Grigorie al Nisei, Ioan Gură de Aur sau Grigorie de Nazianz, prezintă mai mult sau mai puţin explicit o ierarhizare a credincioşilor de-a dreptul şocantă pentru mentalitatea „democratică” de azi, ierarhie fundamentată pe distincţia fermă dintre creştinii, puţini, ajunşi la acea maturitate spirituală deplină desemnată de apostolul Pavel prin sintagma „bărbat desăvârşit” sau, sute de ani mai târziu, de Sfântul Maxim Mărturisitorul prin aceea de „bărbat apostolic”, şi masele largi ale celor ce n-au ajuns să acceadă la plinătatea Adevărului revelat. Fără a accepta în nici un fel speculaţiile cu caracter „predestinaţionist”, ne vom limita aici doar la constatarea acestei realităţi. Vom menţiona, spre exemplificare, două atitudini relevante. Astfel, Sf. Grigorie de Nazianz în Cele cinci cuvântări ale sale „măsoară” eminenţa superlativă a teologului care, asemenea lui Moise ce urcă pe muntele Sinai spre a primi tablele Legii, se diferenţiază radical de „cei mulţi şi nevrednici de o astfel de înălţime şi contemplaţie (vedere)”. La rândul său, în contextul celebrului Tratat despre preoţie, Sf. Ioan Hrisostom este încă şi mai „elitist” atunci când se referă la diferenţa dintre sacerdot şi credinciosul simplu; în sensul că cel dintâi ar trebui să fie – în comparaţie cu ultimul – asemenea fiinţei omeneşti înzestrată cu raţiune ... animalul necuvântător.

Atunci când nu le va respinge categoric, în faţa unor asemenea ierarhizări cititorul de azi se va întreba, cu siguranţă, dacă nu cumva mesajul hristic, destinat „celor mai de jos ale lumii” – adică celor umili şi mulţi, nu a fost cumva grav alterat de acest „elitism” patristic. Un punc de vedere care a fost din păcate (şi mai este încă) susţinut de credincioşii unor anumite comunităţi. Anticipând, ne grăbim să răspundem negativ. Creştinismul nu este – cum credea Nietzsche - „platonism pentru popor”. E suficient să citim cu atenţie Noul Testament pentru a constata ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos face deseori aprecieri care implică o anumită ierarhie în rândul preopinenţilor săi, fie ei credincioşi sau nu. În fond, însăşi alegerea celor 12 apostoli ne arată acest lucru.

Mult mai bine vom înţelege premizele „elitismului” patristic, dacă îl vom aborda în corelaţie cu unul dintre cele mai spectaculoase şi controversate subiecte ce aparţine domeniului istoriei Bisericii primare: disciplina arcani (aşa-zisul esoterism creştin). A existat în comunitatea credincioşilor din primele veacuri ale erei creştine o iniţiere mistagogică în viaţa eclezială? Specialişti şi autori de mare erudiţie cum ar fi Jean Danielou, înclină spre un răspuns pozitiv. Cert este că de la Sf. Dionisie Areopagitul până la Sf. Maxim Mărturisitorul , în repetate rânduri este postulat caracterul secret, tainic, al anumitor elemente specifice credinţei creştine. Iată ce afirmă Sf. Chiril al Alexandriei în Catehezele mistagogice (traducere de pr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1943, p. 49): „Păstrează taina pentru cel care o răsplăteşte! Să nu-ţi zică cineva vreodată: «Ce vătămare aduce dacă aud şi eu?» Şi bolnavii cer vin. Dar dacă se dă vin într-un chip nepotrivit boala se înrăutăţeşte şi se nasc două rele: bolnavul este pierdut, iar medicul hulit. Tot astfel şi catehumenul dacă va auzi de la cel credincios: şi catehumenul se vatămă, căci nu înţelege ceea ce a auzit, critică cele ce se fac aici şi-şi bate joc de cele spuse; şi credinciosul este osândit ca un trădător. Tu stai acum la graniţă! Bagă de seamă ca nu cumva să spui ceva (trad. noastră)!”. la acest fragment subtanţial extras din opera Sf. Chiril al Ierusalimului, am putea adăuga uşor multe altele asemenea aparţinând unor autori patristici de primă mărime, cum ar fi cei deja menţionaţi: Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul. În esenţă, avem de a face cu aceeaşi interdicţie: nedivulgarea Simbolului de credinţă celor care nu au fost botezaţi (catehumeni sau necredincioşi). În urma acestei constatări, s-au găsit nenumăraţi apologeţi ai influenţelor exercitate asupra creştinismului de către religiile de misterii păgâne, pe de o parte, dar şi de către sectele gnostice, pe de altă parte. Însă, cum foarte bine subliniază părintele prof. Ioan Coman: „Asemănarea e numai formală, pentru că motivul discreţiei sau al tăcerii cu privire la conţinutul instrucţiunii şi al misterului era deosebit în religiile de misterii şi în creştinism” (pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III, Bucureşti, 1988, p. 546). Bun cunoscător şi al religiilor antice, autorul citat arată că în cazul religiilor de misterii doctrina şi cultul aveau un caracter magic, acesta fiind temeiul care implica interdicţia accesului neiniţiaţilor în cadrul ritualului. „Ezoterismul” creştin e implicat însă de cu totul alte raţiuni, de natură antropologică. Să ne explicăm.

Dezideratul întregii culturi patristice, - care ni se înfăţişează ca o veritabilă transpoziţie în plan spiritual, ascetic-duhovnicesc, a eroismului antic-, este desăvârşirea întru mântuire. Teoretizată în scrierile Noului Testament (în special în epistolele Apostolului Pavel), ea este urmărită cu tenacitate de către Părinţii Bisericii, conşienţi că realitatea din spatele acestui deziderat este, în profunzimea sa, de natură antropologică. „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei”. Această propoziţie cardinală, conţine cheia atât a „elitismului ” patristic cât şi a misterioasei disciplina arcani. Îndumnezeirea (gr. theosis), transfigurarea umanului, înălţarea lui la un alt nivel antologic (=Împărăţia cerurilor, Ierusalimul ceresc), presupune cu necesitate o îndelungată pregătire şi operă de maturizare sufletească. În termenii folosiţi de Platon în dialogul Phaidros, este vorba de „psychagogie”, de o iniţiere spirituală a neofitului ce este condus, treaptă cu treaptă, către statutul de „bărbat desăvârşit în Hristos”. Însă fără a conştientiza „elitismul” implicat de condiţia creştină, catehumenul nu poate creşte, la fel cum copilul care nu ştie că este inferior adultului nu poate tinde către maturizare. Întrupat de sfinţi, elitismul nu implică în nici un fel orgoliul, mândria de a fi „ales”. Adevăratul creştin, conştient de perpetua sa desăvârşire, îi va aprecia întotdeauna pe cei din comunitatea eclezială ca fiind sfinţi, fără a-şi aroga sieşi acest preţios calificativ. Pavel îi mulţumeşte în repetate rânduri pe credincioşii cărora li se adresează „sfinţii lui Dumnezeu”, însă niciodată nu se numeşte astfel pe sine.

O asemenea conştiinţă nu poate fi dobândită în lipsa unei iniţieri adecvate. Cum arată părintele Schmemann în lucrarea sa Din apă şi din Duh (traducere de pr. Prof. Ioan Buga, Bucureşti, Editura Symbol, 1992), Bisericile Ortodoxe moderne trăiesc până în ziua de azi consecinţele tragice ale lipsei pregătirii credincioşilor în vederea primirii sfintelor taine în cadrul vieţii liturgice. Această situaţie e similară celei din Bisericile apusene: „Morfologic vorbind – spune H. – I. Marrou în Istoria educaţiei în antichitate (traducere de Stella Petecel, Bucureşti, Editura Meridiane, 1997, pp. 131-132), creştinismul este o religie misterică: trăsătură mult atenuată azi, din cauza a tot ce subzistă, în lumea noastră secularizată, de la creştinătatea medievală (în bisericile noastre, cu porţile deschise, oricine poate intra, chiar şi un nebotezat poate asista la taina euharistică), dar care era foarte pronunţată în antichitatea creştină”.

Într-adevăr, trăim într-o lume în care misterul credinţei creştine a fost de mult transferat asupra idolilor (post)moderni. Totuşi, dacă ne amintim şi ne însuşim – atât cât putem – exigenţele creştine aşa cum au fost ele prezentate de Sfinţii Părinţi, sfinţenia poate să izbucnescă din nou în mijlocul existenţelor noastre golite de sens. Fideli acestei convingeri, ştim însă că niciodată noi, credincioşii, nu vom mai putea contribui – asemeni Părinţilor Bisericii – la sfinţirea Lumii, dacă nu ne vom aminti că pe lângă cea de preoţi şi profeţi avem şi demnitatea „elitistă” de regi.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 1-3/2001, Timişoara, pag. 3-5.

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 16 aprilie 2011 • Vizualizări: 1217