Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Calendarul liturgic între tradiţie şi reformă
Prezentare a „problemei” calendarului în Biserica Ortodoxă, precum și a criteriilor de calculare a datei Paștelui
Alte scrieri ale aceluiași autor
În data de 10 mai 1923 a avut loc la Constantinopol, sub preşedinţia patriarhului ecumenic din acea vreme, Meletie al IV-lea, conferinţa interortodoxă la care au participat Bisericile din Grecia, Cipru, Serbia şi România. Cu acest prilej, cei prezenţi au recunoscut în unanimitate că este absolut necesară îndreptarea calendarului bisericesc, mitropolitul Antim al Viziei arătând că „ azi (...) temeiuri de seamă cer poruncitor nu numai concordanţa datelor noastre cu cele ale altor naţiuni civilizate ci însăşi cea mai precisă determinare a sărbătorii Paştelui pe temeiul hotărârilor respective ale sinodului din Niceea” (citat de Arhim. Iuliu Scriban în Chestiunea calendarului, B.O.R., nr. 8, 1923, p. 561, apud Pr. Constantin Pătuleanu, Întrunirea panortodoxă de la Constantinopol din 1923 şi problema calendarului în Ortodoxie azi, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 1-6, 1994, p. 83). În consecinţă, Conferinţa a hotărât suprimarea din vechiul calendar Iulian a celor 13 zile care deosebeau vechiul an calendaristic de cel tropic. Trebuie să precizăm aici că anul tropic reprezintă intervalul temporar dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinocţiul de primăvară. Astfel problema calendarului se naşte din neconcordanţa anului tropic cu cel calendaristic, acesta din urmă reprezentând o unitate astronomică convenţională (deci artificială), opţinută prin scăderea fracţiunii de o zi din anul tropic. Această operaţie este necesară din cauza dimensiunii anului tropic: 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde. Anul tropic nu are un număr exact de zile, de aceea el nu poate fi luat ca unitate de măsură.

Dincolo de detaliile tehnice ale problemei calendarului, este cert că Biserica Ortodoxă Română a aplicat decizia Conferinţei la 1 octombrie 1924 – atunci în loc de 1 octombrie numărându-se 14 octombrie – în urma hotărârii Sfântului Sinod din 31 octombrie 1923.

În ciuda înţelegerii stabilite la Conferinţa interortodoxă din 1923, reforma calendaristică n-a fost aplicată în toate ţările ortodoxe, Bisericile din Rusia şi Bulgaria neparticipând la Conferinţă şi deci neluând în seamă deciziile acesteia. În ţara noastră modificarea calendarului a dus la tulburări semnificative în rândul credincioşilor, cum putem înţelege dintr-o mărturie a lui Vasile Băncilă: “Oamenii sunt în efervescenţă. Preoţii se plâng că au fost batjocoriţi şi că nu mai sunt ascultaţi. La ziua întâi li s-au închis casele, au fost alungaţi, sau oamenii nu au vrut să sărute crucea. Din sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli credincioşii au făcut, de fapt, praznicul Sfântului Dumitru, în unele părţi petrecându-se unele incidente penibile între săteni şi slujitorii altarului. În alte părţi, a trebuit să se pomenească în slujbă şi de sfântul arătat de tradiţie. Ceea ce e mai grav, unii au ameninţat că vor trece la adventism. Într-un Judeţ din Muntenia se spune că s-a făcut o asociaţie respectabilă cu scopul de a lupta contra calendarului nou. Cotidienele au adus vestea că în Moldova de Nord ţăranii sau împotrivit în aşa fel, încât a fost nevoie de o intervenţie a Mitropoliei respective, sau că preoţii respectă noul calendar fiindcă au ordin, preoţii bătrâni trecând sinceri, de pe acum, de partea enoriaşilor. Şi acestea sunt numai primele fapte ce se anunţă în această direcţie.” (Vasile Băncilă, “Reforma calendarului”, în Duhul sărbători, ediţie îngrijită de Ileana Băncilă, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996, p. 23-24). Unii dintre tinerii intelectuali ortodocşi, conduşi de Nae Ionescu, au declanşat o adevărată campanie împotriva deciziei Sfântului Sinod, militând pentru revocarea deciziei Conferinţei de la Constantinopol adoptată de Biserica Ortodoxă Română. Toate aceste fapte arată, importanţa pe care calendarul o are în viaţa bisericească. De aceea ne-am decis să revenim în prezentul nostru editorial asupra problemei calendarului, dorind să propunem cititorilor noştrii un exerciţiu meditativ-liturgic în cursul căruia vom încerca să descifrăm semnificaţiile simbolice ale celei mai importante sărbători creştine: Paştele.

Aşadar ştim ce controverse aprinse a iscat reforma calendarului în ţara noastră. Care este însă miezul acestor polemici? Răspunsul e indisolubil legat de chestiunea stabilirii datei sărbătorii Sfintelor Paşti.

Din primele secole ale erei creştine, între comunităţile credincioşilor situate în diferite zone geografice existau deosebiri în privinţa datei la care era sărbătorită Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Creştinii din Asia Mică serbau Paştele în data de 16 Nissan, cei din Biserica egipteană şi romană în prima duminica de după 14 Nissan, în timp ce unii credincioşi, născuţii în credinţa evreiască şi convertiţi ulterior la creştinism serbau Paştele odată cu iudeei. Fireşte, aceste diferenţe au dus la discuţii îndelungate (mai ales între ierarhii Bisericii din Asia şi a celei din Roma), care, la rândul lor, au determinat căutarea unor soluţii pentru stabilirea unităţii creştinilor în jurul sărbătorii Învierii. Punctul culminant a fost atins la sinodul I ecumenic de la Niceea (325 d. H), când cei 316 ierarhi participanţi au stabilit regula de fixare a datei Paştilor, conform căreia Învierea Mântuitorului va fi serbată în prima duminică, după luna plină ce urma imediat după echinocţiul de primăvară. În pofida concensului sinodal, probleme şi dificultăţi implicate de stabilirea datei Învierii au rămas la fel de acute până în zilele noastre. Care este fondul dezbaterii?

Între aşa-numitul calendar “solar” (sau “astronomic”) şi calendarul „civil”, există o strânsă legătură, care comportă însă o anumită dizarmonie. De fapt calendarul civil, întocmit oarecum artificial pe baza unor observaţii şi calcule imperfecte, ca tot ce e omenesc, este dependent de calendarul astronomic, anul civil fiind deci dependent de anul solar (astronomic). Prin acesta din urmă, se înţelege intervalul de timp dintre clipa în care pământul porneşte dintr-un anumit punct al zodiacului pentru a efectua o rotaţie completă în jurul soarelui şi clipa în care ajunge din nou în punctul zodiacal de plecare. De-a lungul istoriei s-a constatat că anul astronomic, adică timpul în care pământul se învârte o dată în jurul soarelui nu este perfect egal cu anul civil. În timp ce primul măsoară 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde, cel din urmă are doar 365 de zile şi 6 ore. Diferenţa dintre ele - de 11 minute şi 14 secunde - face ca anul civil să rămână în urmă faţă de cel solar. După 128 de ani, anul civil să rămână în urma calui astronomic cu o zi întreagă, diferenţă care de-a lungul secolelor s-a accentuat tot mai mult. Această neconcordanţă este motivul central al reformelor calendaristice.

Rezumând, fondul problemei calendarului îl constituie neconcordanţa dintre mersul pe cer al aştrilor principali (soarele şi luna) şi calculele calendaristice omeneşti. Odată constatată neconcordanţa, se pune problema restabilirii unităţii de armonie dintre calendarul astronomic şi cel civil. La rândul ei, rearmonizarea celor două calendare ridică o altă problemă: care calendar este referenţial?

Asemenea teologului Vasile Gheorghiu, membrii sinodului nostru din 31 octombrie 1923 au reafirmat cele două evenimente astronomice care fixează coordonatele în funcţie de care puten stabili momentul Învierii: 1) echinocţiul de primăvară; 2) prima lună plină de după echinocţiu. Cealaltă tabără, condusă de Nae Ionescu, susţinea (fără argumente decisive) că trebuie păstrat intact calendarul civil vechi, care nu are nici o legătură necesară cu calendarul astronomic. Iată ce afirmă în acest sens Mircea Vulcănescu, unul dintre principalii discipoli ai lui N. Ionescu: „Lăsând să se înţeleagă că apostolii au legat în chip nadespărţit primăvara sufletului de primăvara anului, chiriarhii români sunt împinşi să gândească, fără să-şi dea seama, că Paştele creştinesc ar avea o legătură necesară cu păgâneasca sărbătoare a primăverii. Oricât de mare ar fi analogia celor două primăveri, nu numai că între ele nu poate fi nici o legătură, dar ele sunt fundamental deosebite fără asemănare prin înţelesul esenţial al Paştilor, prăpastie de netrecut pentru păgâni” (Mircea Vulcănescu, Posibilităţile filosofiei creştine, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996, p. 126). M. Vulcănescu se înşela. El nu reuşise să înţeleagă ceea ce atât de bine a demonstrat prietenul şi colegul său de generaţie, Mircea Eliade. Acesta din urmă a arătat că Întruparea lui Hristos nu numai că a revoluţionat istoria prin noutatea radicală a coborării lui Dumnezeu pe pământ, ci a salvat şi împlinit tot ceea ce viaţa religioasă a lumii păgâne avusese pozitiv, prefigurând Întruparea (Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, traducere de Mariana Noica, Bucureşti, Editura Humanitas, 1922, nota I). În mod implicit, calendarul creştin preluase şi desăvârşise anumite sărbători păgâne, asimilând în acelaşi timp o anumită concepţie asupra astronomiei. Toate aceste asimilări au avut loc în urma unei receptări critice a păgânismului, întreprinsă de Părinţii Bisericii, care au eliminat elemente inacceptabile din punct de vedere creştin.

Adunaţi la Niceea (325 d.H.), Părinţii îl însărcinează pe patriarhul Alexandriei să comunice întregii Biserici an de an ziua Sfintelor Paşte, după ce, în prealabil, data era stabilită împreună cu vestiţii astronomiei alexandrini. Cum arată şi părintele V. Gheorghiu, textul din care rezultă sarcina patriarhului Alexandriei îl găsim la Sfântul Chiril: „Cu aprobarea sinodului ecumenic s-a luat hotărârea, ca biserica alexandrină, dat fiind că excelează prin astfel de cunoştinţe, în fiecare an, să arate prin scrisori celei de la Roma, în care zi a calendarelor sau idelor (...) trebuie să se serbeze Paştile, pentru ca prin autoritate apostolică Biserica întreagă să primească ştire despre ziua cea sigură şi incontestabilă a Paştilor” (apud V. Gheorghiu, „Sfintele Paşti şi reforma calendaristică ortodoxă română”, în rev. Candela, nr. 1-3, 1929, p. 12-13). Ceea ce însă nu spune Chiril al Alexandriei este felul în care astronomii alexandrini înţelegeau astronomia, străvachie ştiinţă cu rădăcini în doctrine orfico-pitagorice.

Bazele astronomiei patristice se află în filosofia platoniciană care cuprinde un set de axiome valabile pentru întreaga cultură antică. În primul rând, din dialogul platonician Republica aflăm că privind cerul şi astrele, „adevărul astronom” va ajunge cu gândul la Creatorul acestora: „El ( astronomul- n.n.) va socoti că acestea (mişcările astrelor- n.n.) au fost întocmite în chipul cel mai frumos cu putinţă şi că în acest fel creatorul cerului a acătuit cerul şi ceea ce el cuprinde ” (Platon, Republica, traducere de Andrei Cornea în Platon, Opere complete, vol. V, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 332). Apoi Platon ne revelează valenţele soteriologice ale astronomiei care, practicată ca şi contemplaţie a cerului, conduce la purificarea şi armonizarea sufletului conform purităţii şi armoniei celeşti. Principial, acest „Moise grec” afirmă acelaşi lucru ca şi proorocul David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalmul 18,1).

În ce priveşte timpul, concepţia platonică ilustrată în dialogul Timaios a fost e asemenea asimilată de gândirea astronomică patristică: timpul este icoana eternităţii. De aici putem deduce caracterul simbolic al astronomiei platoniciene, pentru care cerurile simbolizează o realitate superioară lor, „lumea celor nevăzute”, a îngerilor, ier timpul simbolizează veşnicia. Ţinem să precizăm că simbolismul nu exclude nivelul empiric şi măsurabil al lumii, ci doar îi conferă un sens spiritual. Cu alte cuvinte, simbolismul astronomic nu exclude calculul şi exactitatea calendaristică, ci le desăvârşeşte.

În Biserica Ortodoxă, nu există gest sau obicei liturgic privat de o semnificaţie mistică. Începând cu Liturghia şi terminând cu gesturile cele mai simple efectuate de credincioşi în cadrul „cultului domestic”, elementele vastului edificiu liturgic tradiţional îşi au fiecare propriile semnificaţii simbolice. Toate acestea se înscriu în contextul timpului liturgic, structurat de calendarul bisericesc. În ansamblu, anul bisericesc e o icoană a eternităţii, lucru indicat de repetitivitatea ciclurilor liturgice. Reluarea anuală a succesiunii sărbătorilor creştine simbolizează perenitatea proprie veşniciei. La rândul lor, diversele momente cuprinse în anul liturgic, au profunde semnificaţii spirituale. În privinţa Învierii Domnului Iisus Hristos, am menţionat care sunt reperele astronomice necesare stabilirii datei sărbătorii sale: echinocţiul de primăvară şi fazele lunii. Coleraţia dintre cele două categorii de evenimente, liturgice şi astronomice, are la bază principiul corespondenţei simbolice Biserică-Om-Cosmos, sintetizat de Sfântul Maxim Mărturisitorul în Mistagogia sa. Pentru a înţelege importanţa acestor repere astronomice, trebuie să aflăm care sunt semnificaţiile lor spirituale.

a) Echinocţiul de primăvară

În cursul anului astronomic există doar două momente, primăvara şi toamna, când ziua este egală cu noaptea: echinocţiile. Pentru Părinţi, ziua simbolizează chiar Persoana Mântuitorului Hristos, după cum aflăm din scrierile lui Ambrozie şi Augustin (toate citatele Părinţilor referitoare la simbolismul diurn sunt antologate de Cardinalul Jean Danielou în studiul Les douze apotres et le zodiaque din cartea sa Les symboles chrétiens primitifs, Paris, Editions du Seuil, 1961, p. 131-142). De asemenea, ziua simbolizează şi Biserica, cum afirmă Metodiu al Olimpului. Noaptea, întunericul, semnifică atât împărăţia celui rău, cât şi pe însuşi stăpânul acestuia, satan. Echinocţiul, văzut ca moment al restabilirii echilibrului dintre zi şi noapte, dintre lumină şi întuneric, simbolizează în primul rând starea lumii ulterioareevenimentului Învierii. Dacă până atunci lumea “zăcea sub domnia celui rău”, din acel moment omenirea este dezrobită, devenind cu adevărat liberă să aleagă între lumină şi întuneric. Mai mult, simbolul comportă o notă optimistă evidentă, implicată de faptul că după echinocţiul de primăvară, ziua creşte tot mai mult – lumina luând treptat locul întunericului, ceea ce arată că după Învierea lui Hristos lumina credinţei va birui întunericul ignoranţei, Împărăţia cerurilor luând în chip tainic locul împărăţiei răului.

b) Fazele lunii

Alături de luminătorul zilei, luna este unul dintre aştrii încărcaţi cu multiple semnificaţii care ne sunt dezvăluite între alţii, de Mircea Eliade în al său Tratat de istorie a religiilor: “Soarele rămâne mereu acelaşi, egal cu sine, fără nici un fel de devenire. Luna, dimpotrivă, este un astru care creşte, descreşte şi dispare, un astru a cărui viaţă e supusă legii universale a devenirii a naşterii şi a morţii. Ca şi omul, luna cunoaşte o istorie patetică, decrepitudinea sa, ca şi aceea a omului, sfârşind prin moarte. Trei nopţi de-a rândul cerul înstelat rămâne fără lună. Dar această moarte este urmată de o renaştere: luna nouă” (Mircea Eliade, op. cit., p. 155). Asociată destinului omenesc inexorabil marcat de naştere, vieţuire şi moarte, luna simbolizează condiţia umană. Prin urmare, luna plină simbolizează noua condiţie a omenirii, asumată pe deplin de Cel Înviat.

Fără să epuizăm semnificaţiile simbolice, proprii fenomenelor astronomice în funcţie de care se stabileşte data Paştelui, credem că cele arătate ne îndreptăţesc, să susţinem că între evenimentele liturgice şi aştrii există o relaţie simbolică necesară, care justifica reforma calendarului ecleziastic. Departe de a fi păgân, cum credea Mircea Vulcănescu, acest mod de a înţelege relaţiile dintre Biserică şi Cosmos este specific astronomiei patristice, în viziunea căruia întreg universul nu este decât un uriaş templu în care oamenii şi îngerii au menirea de a oficia neîncetat “Liturghia Cosmică”.


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 10-12, Octombrie - Decembrie, Anul 2000, Timișoara, pag. 3-8.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 27 noiembrie 2010 • Vizualizări: 1543