Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Ecuaţia cult-cultură sau din nou despre intelectuali şi Biserică
Recunoaştem, ecuaţia cult-cultură (la care este de meditat în absolut) nu se poate rezolva dintr-o trăsătură de condei. Ci aici intervine iarăşi preceptul Mântuitorului: "Pe acestea să le faceţi, şi pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute!"
În ultimii zece ani, religia a devenit un subiect (de multe ori fierbinte dar) de strictă actualitate. Aripa inefabilă a Duhului plutea peste ţara sfâşiată de gloanţe şi contradicţii în inima unui decembrie mirific, când tineri crescuţi în spirit ateu se prăbuşeau în genunchi în faţa catedralelor, rostind în cor "Tatăl nostru". Din păcate, acest Duh coborâtor de harismă, care transformă în aur duhovnicesc tot ce atinge cu a sa diafană aripă s-a dovedit a fi numai un zefir trecător, adierea unui foc de paie. De atunci au mai fost doar câteva zvâcniri ale Duhului.

Dacă în rândurile populaţiei se remarcă o sensibilă creştere a interesului faţă de sufletul propriu, materializată prin frecvenţa sporită la slujbele religioase, se poate constata, pe de altă parte, o rezervă sceptică faţă de cele sfinte a omului cultivat. Acesta se păstrează într-o constantă espectativă, dacă nu cumva poziţia sa faţă de problema "misticismului şi obscurantismului" a rămas aceeaşi. Trecând peste practica religioasă a omului de rând (dar şi peste criticile îndreptăţite aduse de diverse conştiinţe lucide ortodoxiei naţionale), am dori să ne oprim puţin aici asupra poziţiei intelectualului creator vizavi de chestiunea religioasă. Căci între a fi în mod global şi luat grosso modo un popor (născut) creştin şi fiecare în parte un credincios practicant (mântuirea e personală, nu naţională!) e o diferenţă de la cer la pământ.

...Desigur, nu încercăm să contestăm intelectualului dreptul de a avea propria filosofie de viaţă: umanistă, hedonistă, deistă sau existenţialistă, de a fi, la rigoare, agnostic- fenomenul are largă răspândire şi în mediile intelectuale occidentale. Ne exprimăm numai nedumerirea, cum de un spirit elevat, creator de valori spirituale majore, nu găseşte de bine să practice un crez religios viabil. Ne mirăm pur şi simplu..., cum mulţi se miră de procentele ridicate ale stângii în rândurile intelighenţei din ţările cu regim democratic- Franţa, bunăoară. Cum de intelectualii europeni se simt mai repede atraşi de filosofii religioase orientale: hare krishna, bahaii, meditaţia transcedentală, decât spre o variantă de creştinism, când pesimismul oriental contrazice atât de sigur activismul oriental, întreg spiritul civilizaţiei europene. Intelectualul artistic: literatul, artistul plastic cu propensiuni filosofice, omul de ştiinţă şi cultură, manifestă uneori o rezervă rece faţă de Sfânta Scriptură, considerând-o doar ca pe o capodoperă a literaturii universale, nu ca text sacru, inspirat de Sus.

În ecuaţia cult-cultură, este de bun simţ a recunoaşte primatul celui dintâi termen- termenul care constituie în fond rădăcina celuilalt. Intruziunea culturii în cult are nişte limite, pe când penetrarea culturii de sentimentul religios nu are limite, este inevaluabil benefică. Se remarcă la noi, şi chiar surprinde plăcut gradul înalt de iniţiere în credinţa creştină a unor intelectuali laici şi, de cealaltă parte, larga deschidere culturală a unor autorităţi ecleziastice.

Se impune de la sine punerea în balanţă (în...ecuaţie) a următorilor termeni: 1) "excesul de cultură" pentru omul duhovnicesc şi 2) "abuzul de spirit religios" la individul laic. Anahoretul care trece (poate prea) uşor de la slova Scripturii, de la lectura sacră (părinţi şi scriitori bisericeşti) la arta profană, literatura experimentală, filosofia gnostică sau orientală nu este pus în pericol de a pierde pe drum teleos-ul său esenţial? Pe de altă parte, pentru filosof (bunăoară) teologia este numai "un splendid instrument cultural" (Jurnalul de la Păltiniş), un accesoriu oarecare, sau element de decor cultural. Filosoful de profesie e cel care aşează cultura pe-un alt piedestal. Când stă de vorbă cu nişte studenţi în teologie, Constantin Noica îi sfătuieşte: "Dacă vreţi să vă preoţiţi, asta e o chestiune duhovnicească, în faţa căreia rolul meu- de antrenor cultural, n.n.- încetează". Avansarea conceptului de "Dumnezeu al culturii" relevă faptul că filosoful nostru idealist se afla în căutarea unei profesiuni de credinţă intelectuală care să devanseze, sau chiar să substituie filosofia religioasă. Însă gânditorul pierde din vedere aici faptul că sfera religiosului este infinit superioară iar cerul de jos al culturii este în efect oglinda de piatră a unui lac îngheţat în care se reflectă adevărul, unicul Cer!

Pentru sfera culturii, religia reprezintă un alt contract, o angajare cu toate forţele în altă direcţie. Dacă în creştinism mântuirea e concretă, urgentă şi personală, în cultură-culturalism, ea e absolut generală, abstractă; trece drept un anacronism, o impuritate a spiritului. Filosofia e o vânare de-o viaţă, adulmecare continuă a ideii, pe când religia reprezintă nevoia stringentă, urgentă a sufletului de a se re-lega (religare) de Dumnezeul său.

Există în orice formă de practicare a culturii o doză de dumnezeire dar şi una de autoîndumnezeire, de hipertrofiere a eului, care contravine credinţei. În ultimă analiză, actul cultural "nu mă rezolvă" (Andrei Pleşu- Minima moralia), el nu e mai mult decât un surogat existenţial. Dacă homo religiosus, fără a fi o fiinţă a(nti)culturală, nu trebuie să fie în mod necesar om de cultură, condiţia filosofului- considerat de noi aici ca om de cultură prin excelenţă- se postulează pe principiul exclusivităţii. El trebuie să fie dedicat "trup şi suflet" vocaţiei sale. (E drept că şi religia, prin comandamentul Scripturii, pretinde o angajare totală, ca a soldatului sau a sportivului, care nu trebuie să se încurce cu lucruri pământeşti: "Cine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este vrednic de mine!" Însă asta la modul ideal!).

"Uitarea bună", uitarea de sine a filosofului, trece astfel drept un drog antireligios, amânare sine die a unei poliţe pe care, muritori fiind, toţi o avem de plătit. Poliţă pe care a trebuit s-o plătească şi Maestrul de la Păltiniş, despre care se ştie că în ultimele sale zile era oripilat de ideea morţii. Vine o zi când orice maestru (guru) se va simţi strivit, nu doar de prestigiul, ci de însăţi prezenţa singurului Mare Maestru! "Cultura funcţionează soteriologic fără soteriologie" (C. Noica); în altă traducere, este un creştinism fără Hristos. Pentru ea, religia trece drept o formă adiacentă a spiritului, pe când în realitate e Spiritul însuşi. Iar ascetismul laic al obsedatului cultural trece, în această ordine de idei drept pur ateism. (Desigur, la fel de valabilă este şi reciproca: dacă există un obsedat cultural, trebuie să fie şi unul religios).

Omenirii noastre contemporane nu-i lipsesc performerii culturali: profesorii, doctorii, artiştii, literaţii, ci marii mistici, oameni obsedaţi de Hristos. În această ordine de idei, cu atât de mai mare folos îi este românismului un gânditor-trăitor de forţa şi profunzimea lui Petre Ţuţea, decât un idealist steril precum Constantin Noica, sau un "geniu negativ" de talia lui Cioran. (Deşi, între noi fie vorba, nici Emil Cioran n-a fost aşa sceptic şi ateu cum voia să pară; el a cochetat toată viaţa - de faţadă- cu ideea sinuciderii şi a trăit bine-mersi până la adânci bătrâneţi). Credinţa înseamnă încredere, optimismul prin excelenţă, ea reprezintă chintesenţa conceptelor luminoase, deci pozitive. Pe când scepticismul, îndoiala, dezabuzarea sunt termeni în care se exprimă împărăţia întunecată.

Sub dictatură, creştinii de rând au fost fustraţi de valori majore ale culturii, iar intelectualii, de valori fundamentale ale creştinismului. Până mai ieri, scriitorii erau puşi, prin acele faimoase "întâlniri cu cititorii", "şezători literare", "acţiuni de culturalizare a maselor" să intermedieze pentru omul de rând hrana culturii. Pe de altă parte, preotul (fără să fie el singurul administrator al harului felurit al lui Dumnezeu, fiindcă nimeni nu poate deţine monopolul mântuirii) a avut şi are menirea, obligaţia să tălmăcească pentru popor Sfânta Scriptură, apropiind-o astfel de sufletul obştii. Obşte din care face parte şi intelectualul, ca simplu mirean într-o parohie. Pe de o parte, odată ce practici un cult creştin, te faci una întru Hristos cu toţi membrii acestuia, cu "grosul turmei"; uiţi că eşti ministru, şef de catedră sau general. Iar pe de altă parte, profesarea deschisă a unui crez religios nu-ţi anulează statutul social sau condiţia intelectuală. Tu rămâi mai departe cărturarul luminat, dar luminat mai mult ca orice de lumina credinţei, de Hristos-Soarele Nădejdii noastre.

Un adevărat intelectual ar trebui să fie şi un enoriaş activ în biserica lui, luminat în acelaşi timp de lumina culturii şi de cea a credinţei (prin acelaşi Duh al lui Dumnezeu, Tatăl Luminilor); să prezinte şi altor confraţi, apropiaţi, miracolul mântuirii petrecut în viaţa lui. Nu există credinţă teoretică, ci numai credinţă mărturisitoare. Este datoria preotului, desigur, să vorbească tuturor "pe limba lor", să facă efortul de a se face înţeles. Însă, spre a reuşi să penetrezi sensibilitatea, să străpungi scutul sceptic, prejudecăţile (anti)religioase ale unui intelectual ai nevoie de mult tact şi de o considerabilă iniţiere culturală. Nu poţi converti (şi apoi păstori) un spirit raţionalist, burduf de carte, doldora de idei, dacă te limitezi la domeniul strict teologic, neglijându-ţi cultura generală, deschiderea artistică sau ştiinţifică. Acum, este absurd să pretinzi de la toţi clericii vocaţie culturală şi de la toţi oamenii de cultură vocaţie duhovnicească. Dar tot la fel de adevărată este, repet, necesitatea iniţierii, pentru ambele categorii aflate în studiu... Dacă ai o Biblie (în a dumitale, proprie biblio-theca) şi continui să te plângi că întâmpini probleme cu idiomul religios, că ar fi caduc sau arhaizant, singura concluzie care se poate trage de-aici este că nu ai citit-o, sau ai parcurs-o în fugă, ca pe-un roman. Iar glasul lui Dumnezeu, devenit manifest prin limbajul dulce-arhaizant, presărat cu metafore şi inversiuni poetice al Scripturii, prin vocea caldă a preotului, va rămâne mereu pentru tine o păsărească ciudată.

În concluzie: intelectualul trebuie să facă efortul de apropiere, citind în duh de smerenie Biblia şi Sfinţii Părinţi (şi abia după aceea să tragă concluzia că Biserica nu ar avea un limbaj cultural adecvat, capabil de dialog). Iar preotul trebuie şi el, la rândul lui, să vină în întâmpinarea intelectualului. Altfel, se întâmplă extrema cealaltă: un om de cultură, dacă nu se blochează la primul contact cu discursul teologal, fără o bază teoretică solidă şi o practică religioasă pe măsură, poate să prindă aripi false. Înainte nu l-a văzut nimeni la biserică, nu l-a auzit cineva să se fi exprimat vreodată (măcar în particular) în favoarea Împărăţiei, ca acum să te trezeşti cu el că e specialist în teologie, exeget al Sfintelor Scripturi şi aprig apologet.

Recunoaştem, ecuaţia cult-cultură (la care este de meditat în absolut) nu se poate rezolva dintr-o trăsătură de condei. Ci aici intervine iarăşi preceptul Mântuitorului: "Pe acestea să le faceţi, şi pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute!"


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 7-9/2000, Timişoara, pag. 158-161.

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 9 februarie 2011 • Vizualizări: 901