Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Balada unui plai de munte
Publicată în vol. Balade, Bucuresti, 1943.
Pe-o sprânceanã de luminã,
lâng-o lacrimã de rai,
verde culme carpatinã
rotunjeşte dulce plai.

Iar în plaiul stânei goale,
lângã strunga fãrã oi,
crengi cu umeri frânţi de jale
se cutremurã din foi.

Fluier vechi nu mai îndrugã,
nu mai latrã câini pândari.
Singuri munţii duc în glugã
carpatine neguri mari.

Nu mai zburdã-n târlã iezii,
nici plãpânzii miei priori,
doar pe cearcãnul amiezii
urcã ulii rotitori.

Ulii suie, frunza sunã,
iar în iarbã-ntins amar
ba e somn, ba rugãciune,
tânãr leş de pecurar.

A rãmas dormind pe-o rânã,
în culcuş de voievod,
pe-un crâmpei de rai cu stânã
unde brazii plâng prohod.

A rãmas zâmbind -nainte,
ca un cneaz pe pat de flori,
parcã un cuţit fierbinte
l-a strãpuns de douã ori.

Şi cum zace tinereţe
de cioban în fraged plai,
jalea crãngii pãdureţe
suna moale, ca un grai :

-Nu mã plânge, maicã bunã,
nici tu , câine credincios,
cã de nuntã frunza sunã
din bãtrân caval de os.

Cã m-a dus rãdvan de nuntã
tras de şase cerbi subţiri,
mire nalt sub stea cãruntã,
cum pe lume nu sunt miri.

Mire-n straie de mãtasã
şi nuntaşi cu flori pe frunţi.
Mãi, şi nu e-n plai mireasã
ca mireasa verzii nunţi.

Pãr adânc şi trup suleget
şi ochi trişti cum alţii nu-s…
Şi mi-a pus inel în deget
şi- n inel nopţi lungi mi-a pus.

Şi la sfânta cununie
munţii falnici ne-au fost nuni.
Scoborând din veşnicie,
ne-au dat vulturii cununi.

Şi tulpinã de tulpinã,
ne-au dus brazii în alai
pe-o sprinceanã de luminã,
lângã-o lacrimã de rai .

* *

Maica-n saricã de lânã
suie cremenea pe brânã,
printre stânci cu fierãstraie,
în opinci de vâlvãtaie,
printre jnepi zbârliţi de cuie,
pe grozava cãrãruie.

Şi cum plânge şi se roagã,
plâng şi apele-n zãnoagã.
Şi cum urcã tângile,
plâng cu ea şi stâncile,
plâng şi brazii plaiului
lângã poarta raiului,
plâng şi ulii cerului
cu maica oierului.

-Apelor, cereşti mirese,
mire cine mi-l culese ?
Munţilor cu patrafire,
cununarãţi jalnic mire…
Brazilor, nuntaşi de frunte,
sânge-i plaiul nunţii crunte.
Uliilor, nuni sãlbatici,
sânge-s munţii pãduratici.

Apa geme şi se-ascunde,
piatra plânge, nu rãspunde.
Brazii nu foşnesc rãspuns,
ulii pier în nepãtruns….

Jalea maicii, neagrã apã,
n-are ţãrmuri s-o încapã.
N-are zarişti s-o cuprindã
câte lumi de foc colindã.
Pãru-şi smulge-n vaiete,
cremene,-nconvoaie-te,
codrule, jeleşte-te,
rupe-te din creştete.

-Fãtul maicii, verde mladã,
cneaz pe-o turmã de zãpadã,
voievod pe nouã sute
de bârsane şi cornute,
faţa ta de pecurar
lapte dulce din şiştar ;
noaptea cu mirezme-ncete
s-a oprit la tine-n plete ;
corbul, scuturând din pene,
ţi-a trecut peste sprâncene ;
plaiurile ierbilor
ţi-au dat ochii cerbilor
şi-un luceafãr vornicel
ţi-a tras trupul prin inel,
fãtul maicii, dulce,
primãvarã dulce…

Plânsul maicii pietre moaie,
scoală scorburi şi puhoaie,
umple vãgãunile,
zgâlţâie furtunile.

Ar smuci din temelie
lumile, sã nu mai fie,
ar surpa tãriile,
ar seca veciile...

-Primãvarã dulce,
fãtul maicii dulce…
Cine ţi-a-nroşit cununa
vazã-ţi lacrimile-ntruna.
Cine mi te-a rupt din rod
vazã-ţi chipul peste tot.
Cui îţi frânse dimineaţa
ochii tãi sã-i frigã faţa.
Cui ţi-a stins luna din fag,
chipul tãu sã-i plângã-n prag,
ochii tãi sã i se-aprindã
ca luceferii în tindã,
ca vârful cuţitelor,
ca dogoarea plitelor

Sã-l tot frigã, sã-l tot ardã,
şi pe braţe ce-l dezmiardã.
şi-n străfund de blid la cinã,
şi-n culcuş de vizuinã,
sclipitori ca stelele,
limpezi ca inelele,
aprigi ca prãselele…

Maica-şi smulge pãr şi straie,
brazi şi paltini se despoaie.
Maica geme şi se zbate,
munţii se târasc pe coate
şi se frânge cremenea
crengilor asemenea.

Şi cum geme orice trunchi
cade soarele-n genunchi,,
ulii-ncep sã scapete,
apele sã şchioapete
şi-n vãzduh ai spune cã
vãmile se-ntunecã.

* *

Colo-n margini de coştile,
într-un fund de fãgãdãu,
cine-mi bea de zece zile
vijelie de trascãu ?

Cine-mi bea turbat din oalã
iad nãpraznic fãrã leac
şi privirile nu-şi scoalã
din venin de basamac ?

-Dã-mi prãştină sã mã scurme,
dã-mi, hangiţã, vâlvãtãi;
banii de pe două turme
sunt cu zimţi cu tot ai tãi.

Fruntea-i arde, grea de cute,
sub cãciula cu ţugui.
Pe muşcate buze slute
sângereazã vorba lui.

-Ia-mi, hangiţã, oi şi pungã,
cã somn pleoapele nu-mi au.
Dã-mi rachiu sã mã strãpungã,
adu-mi trãsnete sã beau.

Lung hangiţa îl măsoarã:
cine-i baciul venetic ?
Din lãute, ca sã-l doarã,
baragladinile-i zic.

Iar strãinul singuratic
din ungherul fumuriu
îşi scufundã mai sãlbatic
ochii vineţi în rachiu.

Dar trascãul gol nu-i spalã
cruntul inimii prãpãd,
când, aprinşi pe fund de oalã,
doi ochi mari de mort îl vãd.

Frânţi pe dible viscolite,
faraonii nu mai tac
din arcuşuri cu ispite
şi din strune dulci de drag.

Dar nu-l mângâie nici struna,
nici pe-arcuş nu dã un ort,
când, amar ca mãtrãguna,
îl priveşte chip de mort.

-N-ai rachiuri tu, hangiţã,
în tot beciul cu gârlici,
câtã straşnicã arşiţã
mã rãscoace în urzici.

Şi nici voi n-aveţi furtunã,
bieţi cioroi, pe scripci de foc,
câtã pacoste se-adunã
sub o cuşmã şi-un cojoc…

Înc-o datã, omu-nşfacã
oala crancenã şi bea.
Şuierând sudalmã seacã,
Zvârle punga pe tejghea.

Şi dã buzna-apoi sã piarã
stins în noaptea cu nãluci,
lingând bezna ca o fiarã,
pe fierbinţi poteci de tuci…

* *

La pârdalnica muiere
o fi dulce noaptea-n spic,
când alintul curge miere
şi-mbierea borangic,
la pârdalnica muiere
cu opaiţ slab şi mic.

În culcuş cu levanţicã
or fi vrãji care se-ascund,
când e sânul rândunicã,
nufãr –umãrul rotund ;
în culcuş de levãnţicã
alb şi moale şi afund.

Dar dulceaţa mângâierii
e pârjol din iad trimis,
când şi-n braţele muierii
frig doi ochi de om ucis,
în dulceaţa mângâierii
pânã dincolo de vis.

Şi culcuşul cu omãturi
e cuptor din iad adus,
când şi-n braţele de-alãturi
plânge-un chip de om rãpus,
în culcuşul cu omãturi
plin de ţepi cu vârfu-n sus…

-Fă muiere, fă dogoare,
patul rug mi l-ai fãcut.
Vrea-ţi-aş braţele izvoare,
iezer fiece sãrut.
Fã muiere, fã dogoare,
fã-te rouã-n aşternut.

Fã-te iaz şi fã-te ploaie,
sã mã stingi şi sã mã-neci
cu alint de reci şuvoaie,
cu desfãt de pâcle reci.
Fã muiere, fã-te ploaie,
stinge-mi pacostea pe veci…

Sânii, braţele,-aşternutul
parcã mai cumplit se-ncing.
Nici culcuşul, nici sãrutul
smoala-n clocote nu-i sting.
Sãnii, braţele, -aşternutul
Se fac flãcãri când l-ating.

Şi, scrâşnind ocarã crudã,
omul scuipã printre dinţi.
Smulge uşa, ars de trudã,
cu smintite mâini fierbinţi
şi scrâşnind ocarã crudã,
fuge-n beznã, scos din minţi…

* *

-Blid nemernic, blid drãcesc,
iarãşi în fierturã
cei doi ochi de foc lucesc :
sclipãt de custurã.

Şi de-nmoi un dumicat,
parcã-l moi în sânge.
Arde-n lingurã-ncleştat
chipul care plânge...

Izbind strachina de zid,
omul scuipã-n tinã :
-Vijelia ta de blid,
duhul tãu de cinã !

Tindo, şi pe pragul tãu
cei doi ochi se-aratã.
Cu barosul, pe ilãu,
i-aş trãzni o datã.

I-aş crãpa ca pe pãstãi,
i-aş sufla cenuşã…
Legea ta şi morţii tãi,
chip ce-mi plângi pe uşã !

Omul suduie buimac
de sudoare leoarcã.
Cei doi ochi mai mari se fac,
mai adânci sunt parcã.

-Luno, chip de om rãpus,
cobeo ticãloasã,
tot boceşti pe surã, sus,
face-te-ai pucioasã.

Şi voi stele cu sãgeţi,
târfelor spurcate,
ochi de om ucis pãreţi,
stinge-v-aş pe toate…

Desmãţat , cu capul gol,
omul iar porneşte
prin amarnicul pârjol,
prin nãpraznic cleşte.

Huhurezii din copaci
toţi în el se mutã.
Ba dihori, ba vârcolci
rup din carnea-i slutã.

Pumnii lui ar sparge stânci,
trupul lui s-ar trage,
sfâşiindu-se pe brânci,
prin adânci bârloage.

S-ar târî prin vizuini
sau pe fund de tãuri.
Şi-ar scobi sub rãdãcini,
ca sobolii, gãuri.

-Ieşi, mãi ursule, afar’,
dã-mi bârlogul mie…
Cei doi ochi din nou rãsar,
tot mai mari învie.

-Veveriţo, dã-mi tu leac
scorbura-ţi adâncã.
Cei doi ochi mai limpezi tac,
mai aproape încã.

-Du-mã, cârtiţo, în lut,
lutul sã m-ascundã.
Cei doi ochi mai mult s-ascut,
Fãrã sã rãspundã.

Şerpii fug din bãlãrii,
pier din drum bursucii…
Pretutindeni ochii vii
ard mai mari, mai lucii.

* *

Pe-o sprânceanã de luminã,
verde culme carpatinã
rotunjeşte dulce plai
lâng-o lacrimã de rai.
Apele, cereşti mirese,
vãl de nuntã tot şi-ar ţese.

Brazii, în odãjdii stranii,
tot mai bat cereşti mãtanii.
Munţii tot mai ung cu mir
veşnicia de safir
şi-n vãzduh, cât vezi,
ulii tot mai sparg amiezi.

-Strungă rea, fãrã mioarce,
ce pârjol în plai mã-ntoarce ?
Chip grozav, ce-ntruna plângi,
tu mã chemi şi tu m-alungi.
Ochi fierbinţi, de nesupus,
parcã-n bice m-aţi adus…

Strunga tace, chipul tace,
cei doi ochi mai mari s-ar face,
vârfuri lungi de lăncii
peste munţii Vrăncii.

Sângerã opinca spartã,
Gâfâitu-i smoalã fiartã,
Zdrenţe-s bundã şi cãmaşã,
Numai geamãtul se-ngroaşã.

Şi cum vântul bate-n dungã,
tot sminteşte-o creangã ciungã,
şi cum creanga se tot pleacã,
ştreangu-i gros şi frunza-i seacã.

-Munţilor, zãvozi cu laţe,
chip ucis îmi plânge-n braţe…
Munţii-n taina lor cereascã
nu se-ntorc,sã nu priveascã.

-Brazilor, frigãri haine,
chip rãpus se-mplântã-n mine…
Brazii fug în rai grãmadã,
Nu se-ntorc, ca sã nu vadã.

-Uliilor, gheare scoase,
cei doi ochi mã frig în oase…
Ulii intra-n soare, sus,
să n-audã ce le-a spus.

-Creangã de deasupra lumii,
ia-mi grozavii ochi şi du-mi-i…
Creanga scârţâie cu ciudã,
munţii nu se-ntorc s-audã.
Ştreangul tremurã şi el,
brazii nu privesc defel.

Numai ulii, gemenii,
trec deasupra cremenii.
Numai ulii veacului
deasupra copacului.

Numai ei cu ciocurile
smulg din slavã focurile.
Când se fac ca aurul
peste tot coclaurul,
când se-aprind ca spadele
peste toate zadele,
când ca vâlvãtãile
peste toate vãile…


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 30 aprilie 2010 • Vizualizări: 1061