Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Balada ucenicului cu ochi albaştri
Publicată în vol. Balade, Bucuresti, 1943.
A plecat peste argilă,
suduind cu foc,
biet olar fără noroc,
o frământă-n silă.

Blidele cu cerbi şi ciute,
cu lăstuni şi flori,
nu mai râd, ca alteori,
prin unghere mute.

Nici vioaiele ulcioare
zvelte-n braţ şi gât,
nu-l mai bucură, oricât
le-ar stropi cu soare.

-Oale triste şi posace,
răsfăţate ieri,
tot ce-am scos din mângâieri
ţăndări azi aş face.

In zadar v-am scris pe feţe
răsărituri dulci,-
nu vă vrea nici târg, nici bâlci,
trista tinereţe.

Mă tot duc cu hârburi goale,
vin tot mai calic,
parc-aş duce-n Carul-Mic,
sus, prin lună, oale.

Supte-s pleoapele nevestii,
plozii supţi şi ei.
Bate jalea prin bordei
ca un vânt prin trestii.

Aşa spune, şi, de-o parte,
oalele tresar,
şi, ca el, şi ele par
necăjite foarte.

-Dragele tătuchii fete,
alt olar străin,
ni s-a pripăşit vecin,
cu urzeli şirete.

Rătăcit de nu ştiu unde,
Spân, limbut şi şchiop,
ne bea soarele din plop,
zările rotunde.

Nu atât din lut cuminte
iscă frumuseţi,
cât momeşte târgoveţi
fermecând cuvinte.

Are şoapte moi ca lâna,
miere din ştiubei,
grai cu salbe şi cercei,
vorba ca fântâna.

Târgu-ntreg îi râde-n cale
meşterului spân.
Numai eu cu voi rămân,
cârd pestriî de oale.

Zice şi, oftând, se pleacă.
Mângâie-o ulcea,
Câte-o oală, ici, colea,
câte-un blid împacă.

Sau le ia de jos, în parte,
pe genunchi niţel,
că-s şi ele, ca şi el,
necăjite foarte.

*

Pe la ceasul serii,
când, gătiţi curat,
vişinii şi merii
ies la porţi în sat,

pe sub legănare
albă de salcâm,
un drumeţ răsare
de pe alt tărâm.

Tânăr ca minunea
crăngii pe zăplaz,
'nalt cum e minunea
papurii pe iaz.

Ochii, prinşi cu plasa
dintr-un fund de cer,
când sunt ca mătasa,
când de giuvaer.

Vine fără grabă,
doar cu zarea-n sac;
bate la cocioabă
de olar sărac.

-Să nu-mi dai simbrie,
Meştere, nimic;
prispa ta să-mi fie
pat de ucenic.

Iar de-ţi sorbi fiertura
Lângă muc de seu,
cu mireazmă gura
mi-oi clăti şi eu.

-Mergi, măi, linge stele,
biet încalţă-zări,
să frămânţi ulcele
altor depărtări.

Cruce fă-ţi şi du-te,
ucenic pribeag,
dintre hârburi slute
şi noroc beteag.

Nici un blid de bozii
n-am la cină-acum.
Străvezii mi-s plozii
şi muierea fum.

Ochii, prinşi cu plasa
dintr-un fund de cer,
când sunt ca mătasa,
când de giuvaer.

-Ba aici mi-e locul,
meştere amar.
Ţi-a fugit norocul
la un alt olar.

Iarăşi o să vină
de-om trudi în doi
oale de lumină
şi ulcele noi.

Ochii lui, obrazul
mai senin i-l fac,
că topesc necazul
de olar sărac.

-Scoate-ţi, ucenice,
cuşmă şi opinci.
Patru guri calice
vom spori la cinci.

Tinda, pat să-ţi fie,
luna, strai de in,
stelele simbrie,
soarele, tain.

Râde ucenicul.
Ochii-adânci şi buni
parcă-s borangicul
serii cu lăstuni.

Şi-atât cer închide
fundul lor de lac,
că surâd şi blide
şi olar sărac.

*

De sub mâna ce-l supune,
tânăr şi zburdând,
lutul prinde chip plăpând,
dulce goliciune.

Şi cum iese din plămadă
trupul fără strai,
parcă gângureşte grai,
parcă vrea să vadă.

Sus, pe cântecul tulpinii,
roata joacă şi
născoceşte gingăşii,
rotunjimi şi linii.

Printre noi făpturi de oale
răsărind, zvâcnesc
ba un umăr fecioresc,
ba o coapsă moale.

Ba pe-un fraged şold subţire,
toarta de ulcior
galeş cade şi uşor
ca un braţ de mire.

Colo, ca un sân de fată,
pâlpâie-o ulcea.
Un obraz de blid spre ea
cu sfială cată.

Dincolo, o lună plină
a căzut din cer
sau o strachină-n ungher
picură lumină ?

Harnic ucenic se pleacă
smălţuind mereu.
În spărturi de curcubeu
huma o îmbracă.

Dacă mâinile-o răsfaţă
şi-o desmiardă lung,
ochii lui parc-o străpung,
vrând să-i deie viaţă.

Ies familii de argilă
de sub mâna lui:
oale mari şi mici cu pui,
blide cu prăsilă.

Freamătă de ele, cântă
Tindă şi cerdac.
Cântă şi olar sărac
şi bojdeuca sfântă.

-Mi-ai făcut aici, băiete,
cântec din bordei,
zâmbet, fiece crâmpei,
fiece scaiete.

Tu dai duhul tău ţărânii,
inimă îi dai;
porţi şi-n ochi un colţ de rai
şi-n minunea mâinii.

Tot nu vrei să-mi spui de unde
vii şi cine eşti ?
Ucenic cu ochi cereşti,
taina ta ce-ascunde ?

El zâmbeşte şi frământă
sau, pe lutul scris
smălţuieşte cerbi de vis
şi cocioaba cântă.

-Mi-ai sfinţit şi prag şi oale,
ucenic senin.
Prour, la fereşti mi-anin
Zâmbetele tale.

Soare-s genele muierii,
Târgul larg şi bun,
iar tu râzi, cum râde-n prun
creanga primăverii.

Tot nu vrei să-mi spui de unde
vii şi cine eşti ?
Ucenic cu ochi cereşti,
taina ta ce-ascunde ?

El surâde şi frământă.
Oalele cu pui
gânguresc în jurul lui
şi bordeiul cântă.

*

Cine-mi lunecă pieziş
la uluci iscoadă ?
Cine-şi face din frunziş
pândă şi broboadă ?

Cine din salcâmi în duzi
şerpuie subţire,
că nici boare nu-l auzi,
nici nu-l simţi foşnire ?

Spân limbut sub crengi în pârg
umbra şi-o desprinde,
ros de ciudă că la târg
oale nu mai vinde.

Pe furiş, cu pasul rar
şi cu umblet moale,
dă colibei de olar
tâlhăreşti târcoale.

Şi pe prispă de bordei
oare ce-mi zăreşte ?
Oale scrise cu scântei
Râd copilăreşte.

Blide noi la soare-şi scot
rumena lor faţă,
adunând văzduhul tot
într-un ciob de viaţă.

Şi-n mijlocul lor, din plin
frământând plămada,
tânăr ucenic senin
alb cum e zăpada.

Ochii par din cer culeşi,
taine fără nume;
zâmbetul, ca un cireş,
i-a-nflorit în lume.

Licăre sub mâna lui
lutul când l-atinge.
Fulger care e şi nu-i
fruntea i-o încinge.

Şi tot trupul, scufundat
trudei ce-l îndoaie,
parcă scapără ciudat,
când îi când, prin straie.

Verzi sunt buzele de spân,
limba şi mai verde;
cu năpârci în gând păgân
printre crengi se pierde.

Iar în zori, când ori ce stea
fuge sus în slavă,
spânul şchiop cu limba rea
duce-n târg otravă.

-Strâmbi am fost, smintiţi am fost,
crunt păcat ne-apasă:
dracul are adăpost
la olar în casă.

Ucenicul nepătruns
ce, râzând, ne-nşală,
fumegă miros ascuns
de pucioasă goală.

L-am pândit printre uluci,
l-am văzut cum scoate,
din dogori şi din năluci,
oale blestemate.

Ce stârneşte din vâltori
mâna fumegândă
cară târgului în zori,
spurcăciuni să vândă.

Vorbele de spân semeţ
zumzăie ca stupii,
prind spinare de mistreţ,
se zbârlesc ca lupii.

-Nu-i sfielnic ucenic
cel răsfiert în smoală;
iadul joacă din buric,
pus în orice oală.

Ţipă-n blide goliciuni
vii de paparude,
ard şi zbârnâie tăuni
în ulcele crude.

Fie blid, fie ulcior,
pângărind, ne-ntină
pâinea sfântului cuptor,
sfântul vin la cină.

Toate parcă-s în răspăr,
numai iadu-n toi e.
S-a legat cu dracul văr
târgul, fără voie.

Vorbele -zăvozi de fier-
scapă din belciuge.
De la vameş la dulgher,
geme târgul, muge.

Vuietul, sculat întreg,
pleacă de la vetre.
Mâinile păduri culeg,
cară munţi de pietre.

Fierb ţn poartă de olar
gloatele năuce.
Ochi senini în prag răsar,
raiul lor străluce.

Creşte negrul vălmăşag,
urlă târgoveţii.
Bunul ucenic din prag
luminează vieţii.

Ţăndări oalele se fac,
blidele fărâme;
zări şi tindă şi cerdac
stau să se dărâme.

Pietre vin în joc turbat,
Grindină nebună,
peste tânăr trup se-abat ;
peste blide tună.

Tună pietre, fierb furtuni,
se-ntărâtă gloate.
Mai albaştri, ochii buni
luminează toate.

Sângeră, sub izbituri,
oalele schiloade.
În genunchi, peste spărturi,
umbra albă cade.

Geme câte-un hârb mai mic,
plouă bolovanii.
Ochi senini de ucenic
luminează stranii.

Mor ulcioare de pământ,
zuruie ulcele.
Ucenic cu trupul frânt
arde peste ele.

Şi cum sta-n genunchi, pe prag,
cioburilor pază,
câte răni de hârb beteag,
toate scânteiază.

Bolovanii vin duium,
târgul creşte-n poartă.
Ochii mari surâd şi-acum,
ochii limpezi iartă.

Alte ţăndări se-nroşesc,
iar din luturi sparte
frunţi, obraji şi ochi zâmbesc,
luminând prin moarte.

*

Melcii stelelor scot coarne,
forfotind prin foi.
Cărăbuşi de aur, goi,
cad prin crini cu goarne.

Vraiştea de sus e toată
freamăt, zumzet, zvon;
la fereşti fără oblon
tainele se-arată.

Ca o pară-n cer se coace
veacul necules.
Ies minunile, cum ies
puii din găoace.

Noaptea-i grea de must, şi luna
dă şi ea în copt.
N-a dormit de nopţi vreo opt
meşterul nici una.

Somnu-abia acum prăvale
în adânci fântâni
tâmpla ce-a căzut pe mâni,
omul beat de jale.

Frânt pe scaun, lângă roată,
noaptea-l suge-n gol.
Plânsul tot îi dă ocol,
luna, câteodată.

Pe tulpină, roata moartă
n-a mai pus zvâcniri
rotunjimilor subţiri
de ulcior cu toartă.

N-a mai pus nici şold molatic,
nici grumaz sfios
lutului zvârlit pe jos,
crâncen şi sălbatic.

Blide surde, oale ciunge,
hârburi şchioape zac
moarte-ntr-un ungher sărac,
unde stea n-ajunge.

Şi, deodată, zidul pleacă,
lunecând-napoi.
Cu mireasmă de trifoi
luna toate-îneacă.

Dau navală-n casă nucii,
teii buzna dau.
Unde-a fost perete, stau
'nalte trepte lucii.

Şi pe trepte lin coboară
şovăielnic pas;
ucenic cu chipul tras
intră în cămară.

Parcă luna îl aduce,
razele l-aduc.
Vin grădinile buluc
cu tămâie dulce.

Fruntea-i picură broboane
roşii de măceş,
ochii par din cer culeşi,
faţa, din icoane.

Uneori roşesc o pată
stropii pe podea,
dar el râde, cum râdea
lumii, altă dată.

Razele vorbesc în şoaptă,
cu polen pe guri.
În ungherul cu spărturi
foşnet se deşteaptă.

Cioburi pline de sfială
ies din morţi adânci:
în genunchi, în cârji, pe brânci,
orice hârb se scoală.

Oale ciunge, blide surde,
ţăndări fel şi fel
merg de-a buşilea spre el,
gata iar să zburde.

Din surâsul lui adie
duh de busuioc:
toate stau, când stă pe loc,
merge, toate-nvie.

Singur meşterul suspină,
dus în vis, afund.
Până-n noaptea lui pătrund
ochii de lumină.

Mâini subţiri se lasă bune
peste somnul greu ;
ochii mari surâd mereu,
glasul dulce spune:

-Meştere cu lungi suspine
ce-ndoieli te storc ?
Vezi, din alte lumi mă-ntorc
ucenic la tine.

Vin aşa cum mă ţii minte,
ca în ceasul când
pietrele loveau, pe rând,
trupul meu fierbinte.

Coasta mea şi-acum dogoare,
dar zâmbesc şi cânt.
M-am întors ca să-ţi frământ
alte noi ulcioare.

Nu fi trist că sânger încă.
Noaptea am să-ngrop
în argilă câte-un strop
şi-n tăcere-adâncă.

Ziua, târgul m-ar ucide,
se răscoală-ntreg,
dacă vede că mă-ncheg
în pământ de blide.

El nu-mi iartă orice feric
din surâs ceresc.
E mai bine să-mblânzesc
lutul pe-ntuneric.

Bunul ucenic cuvântă.
Ia, domol, de jos,
lut zbârlit şi somnoros
şi-ndelung frământă.

Când cu mâna îl înfrânge,
când pe roată, sus.
Rar, în negrul trup supus
cade-un strop de sânge.

Tac străfundurile lumii,
un cuvânt nu zic.
Numai blândul ucenic
Dă cutremur humii.

Plămădeşte noaptea-ntreagă
oale, blide, căni.
Picurii neînchisei răni
zâmbete se-ncheagă.

Şi cocioaba iar se-ncarcă
cu făpturi zglobii,
ca albaştrii ochi de vii,
de senine parcă.

Chiar şi meşterul ce doarme
râde-n somn stingher,
în bordeiul plin de cer
şi gingaşe larme.

Zorii fâlfâie prin casă.
Mâini subţiri tresar
şi pe frunte de olar
ca un mir se lasă :

-Scoală, meştere, şi ia-le.
Arde-le-n cuptor,
mergi şi fecioria lor
du-o lumii tale.

Lasă târgul tău să creadă
singur că le faci.
Lumii, dacă vrei s-o-mpaci,
dă-i mormânt să vadă.

Să nu-i spui că vin pe lună,
nici ce-ascund în lut.
Las-o pe mormântul mut,
mărăcini să-mi pună.

Nopţi la rând ţi-oi fi de-acuma
tainic ucenic.
Paşii par de borangic,
faţa lui, ca spuma.

Înc-odată, prin odaie,
ochii zări trimet.
Paşii urcă-ncet, încet,
trepte de văpaie.

Peste oale, căni şi blide
scări de foc se-nchid.
Unde trepte-au fost, stă zid,
iarăşi vechiul zid e.

Zorii zboară şi se joacă
gureşi porumbei.
Apoi meşter şi bordei
în mărgean îmbracă.

Şi, deodată, fiecare
oală de pământ,
lăcrimând de duhul sfânt,
sângeră de soare.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 29 aprilie 2010 • Vizualizări: 981