Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Crima din Orient Express (2010)
Ecranizarea din 2010 a romanului Agathei Christie, „Crima din Orient Express” (Murder on the Orient Express), plusează, în comparație cu adaptările anterioare, prin problematizarea morală a conceptului de justiție și a dorinței, caracteristic umană, de a găsi odihnă în împlinirea dreptății
Alte scrieri ale aceluiași autor
Ajunsă la cel de-al XII-lea sezon, încercarea de adaptare integrală a romanelor și povestirilor Agathei Christie în care apare celebrul detectiv fictiv, Hercule Poirot, serialul debutând în anul 1989 cu actorul David Suchet (memorabilă și inspirată încarnare a personajului) în rolul principal, include ca ultim episod al sezonului „Crima din Orient Express” (Murder on the Orient Express).

Cu o atmosferă oarecum sinistră, apăsătoare, acest episod iasă din tiparul celorlalte, caracterizate de un soi de vioiciune și optimism. Întâlnim un Hercule Poirot obosit, parcă copleșit de neputința de a vedea până la capăt consecințele dezvăluirilor sale ca detectiv. Episodul debutează chiar cu o sinucidere a unui tânăr ofițer care, pus în situația de a nu-și mai putea contesta fapta în fața argumentației lui Poirot, se împușcă în cap cu un pistol. Poirot apare ca autor moral al sinuciderii, dar într-un dialog cu un alt ofițer se dezice de responsabilitatea morală menționând că sinucigașul cunoștea posibilele consecințe ale deciziei sale, astfel responsabilitatea urmărilor îi revine tânărului ofițer în exclusivitate. Poirot apare neîndurător, un justițiar a cărui menire e să facă dreptate cu orice preț, fără compasiune, fără iertare.

Câteva scene mai târziu Poirot e martorul unei lapidări (ucidere cu pietre) de pe străzile Istanbulului când o femeie adulteră, însărcinată cu copilul altui bărbat, e târâtă de chiar soțul ei în stradă, unde sfârșește ucisă de pietre de alți oameni. Poirot nu e șocat, mai târziu avea să explice: „a încălcat regulile și știa ce înseamnă acest lucru”.

În acet episod Hercule Poirot este revelat și ca un om al rugăciunii canonice, asta după ce în alte episoade, anterioare, îi e dezvăluită fermitatea convingerilor creștine catolice. În contrast cu rugăciunea personajului victimă al episodului, rugăciune făcută din frică și cu conștiință a răului săvârșit, dar fără semne de regret, de pocăință, Poirot, ținând în mână un rozar, fără veleități mistice, își dedică eventualul bine săvârșit în cursul zilei lui Dumnezeu.

„Crima din Orient Express” nu e un banal film de mister și crimă. Agatha Christie, scriitoare matură, oferă adâncime personajelor, se inspiră din evenimente reale pentru a-și alcătui firul epic, iar interesul pentru teme de moralitate e considerabil. Iar filmul accentuează dilema morală, așezând în prim plan oamenii care cunosc, fie și vag, posibilele consecințe fatale ale deciziilor lor, dar care totuși decid să încalce regulile, legile.

Crima din tren e săvârșită, surprinzător, de toți pasagerii din vagon, premeditat și într-un fel de ritual de execuție răzbunătoare după ce legea, prin coruperea reprezentanților săi, eșuase să le facă dreptate. Poirot e revoltat de această descoperire, motivând că și în situația nedreptățirii de lege, nu erau îndreptățiți de a-și face singuri dreptate. Când sistemul, fie el și imperfect, pe temelia căreia e construită societatea este aruncat, ignorat, ce anume mai împiedică oamenii de a deveni sălbatici? Norma legii - spune Poirot - trebuie ținută la înălțime, iar dacă e să cadă trebuie ridicată din nou.

Deși o poveste fascinantă pentru amatorii de mistere și jocuri de deducție, filmul propune o adâncire a temeliei justiției și a mecanismelor care o fac funcțională. Poirot nu e un idealist, cunoaște limitele instituțiilor, a avut de nenumărate ori experiența prostiei crase, a ineficienței și a corupției autorităților. Dar recunoaște că o societate nu poate funcționa în afara unui sistem normativ care să se impună tuturor, chiar dacă în realitate coerciția, prezumtiv nediscriminatorie, lasă de dorit.

Spre deosebire de alte ecranizări ale romanului, picante și nostime, versiunea din 2010 aduce o incontestabilă contribuție prin problematizarea căutării dreptății, caracteristică umană universală. Până astăzi niciun sistem politic nu a reușit să ofere satisfacție tuturor subiecților săi, chiar și în cele mai liberale sisteme de justiție se știe că oameni nevinovați sunt condamnați, chiar executați, și oameni vinovați sunt eliberați. Poirot ne împărtășește însă temerea față de posibilitatea refuzului oricărui sistem.

Filmul se încheie cu un act ce pare a fi făcut din compasiune pentru criminali. Pare să renunțe la logica rece, la convingerea fermă că legea trebuie să fie impusă indiferent de circumstanțe și nu-i dezvăluie pe criminali autorităților. Dar să însemne această alegere o renunțare la crezul său în imperativul regulilor? Nu cred. Poirot are conștiința că deși au ucis, acest personaje nu sunt, în fond, niște criminali. Nu fac crima cu ușurință, sunt devastați de implicațiile faptelor lor, și - spre dezamăgirea lor - nu găsesc odihnă în răzbunare. A da astfel de oameni pe mâna unor autorități străine, care nu vor avea inteligența și răbdarea de a-și cunoaște inculpații, ar fi fost, în cele din urmă, o nouă nedreptate. Un criminal, deși bântuit de umbrele celor uciși, are inconștiența de a supraviețui faptei sale convins de necesitatea sau binele rezultat din crimă; personajele din film sunt însă stigmatizate de fapta lor și dau semne că au conștiința neliniștită.

Poirot se îndepărtează încă incert asupra corectitudinii deciziei sale de a-i salva pe criminali, iar decizia sa rămâne o mărturie a înțelegerii complexității umane, dar, totodată, și a dificultăților nesfârșite generate de efortul de a supune omul, masificat, oricărui sistem de judecare.

Referințe cu privire la această ecranizare puteți găsi aici, în limba engleză.


Text disponibil sub licența
Atribuire

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 13 ianuarie 2011 • Vizualizări: 1711