Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Anatema
Un lapidar istoric al cuvântului „anatemă” urmat de un comentariu asupra înțelesului contemporan al cuvântului
În limba grecilor precreștini, anatema (ἀνάθεμα) desemna ceva care a fost separat spre a fi ridicat. Cuvântul e compus din ana - o prepoziție ce indică o mișcare ascendentă -, respectiv thema – parte separată. De pildă în terminologia militarilor thema reprezenta un detașament, în administrație reprezenta o provincie.[1] În textele precreștine cuvântul desemna ceva separat (dintr-un întreg) spre a fi dedicat zeilor.

În Septuaginta[2], traducerea greacă a Scripturii evreilor, anathema a fost folosit cu două înțelesuri: (1) ceva care este dedicat lui Dumnezeu și (2) ceva care este îndepărtat din cauza păcatului, a răului. De pildă în Levitic 27:28 anathema este traducerea ebraicului herem (חרם), un termen ce face referire la un ceva interzis, intangibil pentru oameni; căci jertfele aduse lui Dumnezeu nu puteau fi folosite pentru alt scop, erau dincolo de atingerea oamenilor. În această direcție anathema a ajuns să însemne, în timp, mai degrabă ceva separat, exilat, de neatins, decât jerfa propriu-zisă.

Deja în Noul Testament anathema avea să însemne delațiune și îndepărtare, cum ar fi în Faptele Apostolilor 23:12, 23:14, 23:21 sau în Epistola către Galateni 1:8-9. În primele secole creștine, iar mai apoi în definițiile sinodale, anathema avea să însemne o sancțiune severă (gradul de severitate îl depășește pe cel al excomunicării[3]) îndreptată spre cei care profesau comunităților creștine învățături incompatibile cu ceea ce mai târziu avea să fie numit învățătura corectă. Din izvoarele păstrate, cel dintâi sinod unde este folosit cuvântul anathema e Sinodul de la Elvira din anul 306. Un alt exemplu relevant ar fi anatemele Sf. Chiril al Alexandriei împotriva lui Nestorie din anul 431.

Ceea ce e pierdut în cultura contemporană în privința cuvântului anatema e tocmai rostul acestui exercițiu de severitate. Ridicolul survine în chiar momentul perceperii unui act de anatemizare, receptorul acesteia fiind mai degrabă asemuit de simțul comun unui martir din cauza intoleranței și ostracizării pe care o suferă. Același simț comun va antemiza - adică va săvârși chiar ceea ce, chipurile, îi repugnă - pe cel care rostește anatema! Absurditatea e posibilă din omiterea finalității originare a unei anatemizări, care – în intenție – nu caută de fapt deloc îndepărtarea cuiva, ci chiar întoarcerea acestuia în sânul comunității prin crearea unui șoc ce vădește o alegere nefastă.

Desigur, anatemizarea a lăsat loc abuzurilor și acestea nu au fost puține. Din exercițiu pedagogic anatema a devenit exercițiu instituțional. Chiar și astăzi se găsesc zeloși care din nepricepere și fudulie se grăbesc să rostească anatemizări, deși singurul efect pe care îl au asupra celui anatemizat e transmiterea urii și a obtuzității. Ce diferență e între aceștia și Apostolul Pavel: „căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei...” (Romani 9:3).

Anatemizarea e un fenomen des întâlnit, dar nu e numit astfel: pedepsele părinților pentru copiii încăpățânați, chiar notele de la școală ori corecțiile de la serviciu au în vedere izolarea temporară ori producerea unui șoc care să prilejuiască îndreptarea. Eșecul anatemizării însă se produce când prin pedeapsă se comunică numai dispreț, chiar ură. Există încă mulți oameni (chiar și instituții) care pedepsesc pentru a îndepărta, iar nu pentru a îndrepta.

Note

1. ^ Saint John Maximovitch, The Word "Anathema" and it's meaning, Orthodox Life, vol 27, Mar-April 1977, pp 18-19.
2. ^ În limba română, cele mai populare traduceri ale Vechiului Testament au fost realizate după Septuaginta. E cazul Bibliei de la București (1688), Biblia de la Blaj (1795), o ediție revăzută a traducerii din 1795 apare în 1914 sub direcția Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, apoi în 2001 apare ediția jubiliară a aceluiași sinod, în traducerea și diortosirea arhiepiscopului Bartolomeu Valeriu Anania, iar din 2004 este inițiată, sub partonajul Colegiului Noua Europă, o nouă traducere coordonată de Cristian Bădiliță.
3. ^ Distincția avea să fie formulată în secolul al V-lea: excomunicarea însemna îndepărtarea de la Euharistie, pe când anatemizarea avea să fie o îndepărtare totală de la viața Bisericii.


Text disponibil sub licența
Atribuire

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 19 aprilie 2011 • Vizualizări: 1400