Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Presvitera Olimbiada, un personaj sadovenian de excepţie
„Asemenea şi voi, femeilor, (…) podoaba voastră să nu fie cea din afară, (…) ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit” (Petru, I , 3:1-4)
Dacă personajele masculine care trăiesc în duhul sfinţeniei, mai ales monahi, sunt foarte bine reprezentate în operele sadoveniene, cum am demonstrat într-un alt context (Ipostaze ale monahului în Sadoveanu – vocaţia sacrului, Ed. Marineasa, Timişoara, 2002), personajele feminine de acest tip sunt foarte puţin prezente şi, de cele mai multe ori, doar amintite. O frumoasă excepţie în acest sens îl constituie presvitera Olimbiada din romanul Nicoară Potcoavă.

Din toate trăirile, gesturile şi acţiunile pe care ea le întreprinde se degajă o „sfinţită cuviinţă”, cum remarcă unul dintre apropiaţii săi, fapt care o singularizează în galeria eroinelor sadoveniene.

Numele personajului este mai puţin frecvent în onomastica românească, dar alegerea lui nu este întâmplătoare; Sadoveanu îl preia din Sinaxar, unde în ziua de 22 octombrie este prăznuită „Sfânta Olimpiada - mângăiere pentru cei care poartă lăuntric Crucea vremilor de cumpănă.” Eroina lui Sadoveanu trăieşte în astfel de vremi: „De la adormirea bătrânului Ştefan-Voievod, părintele Moldovei, trecuseră şaptezeci şi doi de ani. Urgii felurite se abătuseră asupra ţării” ; ea va fi un important sprijin pentru eroul principal al romanului, Ion Nicoară, în momente dramatice din viaţa acestuia.

Intriga romanului o reprezintă trădarea de către boieri şi uciderea lui Ion-Vodă, „domnitorul norodului”, iar acţiunea este centrată pe eforturile fratelui acestuia, Ion Nicoară, de a cuceri tronul Moldovei, ajutat de aceia care au rămas fideli fostului domnitor, între ei numărându-se şi presvitera Olimbiada.

La început, presvitera este prezentată în mod indirect, prin evocări pline de admiraţie făcute de diferite personaje ale romanului, cea mai consistentă şi edificatoare aparţinând diacului Radu: „Acea bătrână cuminte are învăţătură veche. Alină durerile trupului, descurcă mâhnirile inimii”. Ea se bucură de un mare prestigiu şi de multă încredere nu doar în comunitatea de răzeşi în care vieţuieşte, fapt pentru care este aleasă drept „doftor” care să vindece braţul rănit al lui Nicoară. Actul taumaturgic îl exercită cu deplin folos pentru cel bolnav, bazându-se pe o bună cunoaştere a efectului tămăduitor al plantelor, dar şi al unor elemente cu semnificaţii sacre; astfel, leacul la care recurge este „floare de pojarniţă uscată la umbră, plămădită cu untdelemn de candelă şi ţinută la soare, nouă săptămâni de vară”.

Presvitera Olimbiada este una dintre puţinele eroine sadoveniene din Evul Mediu românesc care „a deprins meşteşugul scrisorii şi al cititului în cărţi”, deprindere pe care o foloseşte în mod admirabil, cum se poate observa în „cartea elinească” pe care i-o scrie la un moment dat lui Nicoară. De mare folos îi este şi preotului din Filipeni: „Pentru evangheliile duminicilor şi sărbători se duce să ia învăţătură de la o presviteră bătrână, Olimbiada văduva”.
Cel care a iniţiat-o în tainele cititului şi ale scrisului a fost soţul său, Dionis Filipeanul, despre care oamenii care l-au cunoscut vorbesc cu veneraţie: „prea învăţat preot”, „ucenic al părintelui Amfilohie arhimandrit, mai marele cămării de taină l lui Ştefan-Voievod.” Nici antroponimicul Dionis nu este, probabil, întâmplător, el ducându-ne cu gândul la Sfântul Dionisie Areopagitul, şi el ucenic al unui important personaj, de data aceasta biblic, Sfântul Petru. De asemenea, dacă Sfântul Dionisie a fost într-o anumită perioadă a vieţii sale sfetnic al Areopagului, preotul Dionis a fost un sfătuitor important al fiilor lui Ştefan-Voievod, urmaşi ai acestuia la tronul Moldovei.

Portretul fizic al presviterei, aureolat de nimbul sfinţeniei, pare desprins dintr-o icoană bizantină: „În cerdacul înălţat pe două trepte, presvitera Olimbiada sta dreaptă în strai sur şi broboadă neagră. Era uscată şi subţirică, privind drept cu ochii ce păreau rotunzi, şi soarele îi încununa frumuseţea anilor ei târzii.” Trăieşte mai mult izolată de oameni în singurătăţile unei aşezări aproape pustii, purtând permanent în suflet amintirea soţului său; fiecare zi de vineri este consacrată memoriei acestuia, presvitera petrecând-o lângă lespedea mormântului, aşezat la loc de cinste, în biserica din Filipeşti: „În acea zi, presvitera ajuna până la asfinţitul soarelui, fără pâne şi fără apă (…); cuvioasa Olimbiada în acele ceasuri păstra rânduiala tăcerii şi filipenii aveau faţă de ea sfială.

Acest mod special de a-şi petrece zilele de vineri i-au adus, din partea apropiaţilor, cognomenul „Sfânta Vineri”. Există şi o altă motivaţie a acestui supranume, dată fiind dragostea eroinei pentru toate vieţuitoarele, ea reuşind să îmblânzească cele mai temute sălbăticiuni, transformate în „copiii săi”, or, ca divinitate fastă, Sfânta Vineri este în mentalitatea populară şi „protectoare a animalelor şi a păsărilor”(Victor Kernbach).
Sensibilă faţă de tot ceea ce o înconjoară, ea încearcă, în partea ei de lume, să restaureze armonia primordială a firii: „o învăţa pe finuţă că din firea lor dobitoacele sălbatice nu-s rele şi pot fi îmblânzite. Dar amestecându-se, omul care le prigoneşte şi foamea cea fără istov au ajuns că în singurătăţile lor nu mai sunt înfrăţite ca în raiul de la începutul vieţii.

Datorită faptului că romanul a apărut în anul 1952, când libertatea de expresie a scriitorilor români era, în mare parte, îngrădită, Sadoveanu recurge adesea la un limbaj aluziv, dar cu puternice conotaţii în sfera sacrului. Această particularitate este evidentă în pasajul care prezintă modul în care presvitera Olimbiada îşi începe ziua: „Cum răsare soarele, presvitera noastră iese şi ea în prag să se inchine luminii.” Pentru cei iniţiaţi, cuvântul lumină poate admite aici decodări şi deschideri numeroase, cu reverberaţii în plan divin. Astfel, pasajul poate permite analogii subtile cu Cântecul Fratelui Soare al Sfântului Francisc din Assisi: „Lăudat fii, Doamne, cu toate creaţiile Tale / şi mai ales cu domnul frate Soare / prin care Tu ne dai ziua, lumina. / El este frumos, strălucind cu mare slavă / şi tot el Te întruchipează pe Tine, Preaînalte.

Şi pentru că închinarea presbiterei ascunde abil semnificaţia rugăciunii, ne putem întreba care ar putea fi rugăciunea unui astfel de personaj, admirabil înduhovnicit. Personal, trasând un arc peste veacuri, aş răspunde cu un fragment din superba Rugăciune de dimineaţă a lui Arsenie Boca: „Doamne,/ Cel ce vii între oameni în taină, / ai milă de noi / şi pune foc temniţei, / aprinde dragostea în inimile noastre, / arde spinii patimilor noastre / şi fă lumină sufletelor noastre./(…) Ci luminează lumina Ta peste noi, / ca să vedem lumina prin ochii Tăi, / să trăim în veci prin viaţa ta./ Lumina şi Bucuria noastră, slavă Ţie! Amin”.

Din perspectiva sensibilităţii şi mentalităţii moderne, un astfel de personaj poate fi perceput ca fiind desuet, ţinând mai mult de poveste decât de realitate. Dar uneori mai avem încă nevoie de întoarcerea reconfortantă şi ziditoare, în cazul acesta, la ceea ce „a fost odată ca niciodată…”.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XVI, nr. 4 (182), aprilie, 2010, pp. 12-14.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 1 aprilie 2010 • Vizualizări: 1072