Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Tudor Arghezi – Ierodiaconul Iosif
“Recunosc că e un joc ridicul, care nu poate ispiti un om grav şi jocul devin şi mai ridicul când voi marturisi că-l faceam cu convingere şi gravitate.” T. Arghezi
Alte scrieri ale aceluiași autor
Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu: pseudonimul de Arghezi, provenind, explică însuşi poetul, din Argesis – vechiul nume al Argeşului. Născut la Bucureşti, la 23 mai 1880, Tudor Arghezi a avut o viatã zbuciumată, care s-a regăsit în întreaga sa operă.

Autorul Psalmilor trăieste o drama interioară petrnu că permanent s-a întrebat dacă există Dumnezeu, iar dacă exista, zice Arghezi, de ce nu i se arată odată ? “Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”

Ca să putem înţelege frământarea şi confruntarea lui Arghezi cu Dumnezeu trebuie să căutăm explicaţia în viaţa lui. La vârsta de 19 ani, Ion Theodorescu trăia o dramă care i-a marcat existenţa (moartea iubitei), după care a ales de bunăvoie calea călugăriei.

Intrat ca frate in obştea Mănăstirii Cernica ,tãnãrul Ion se supune de bunăvoie canoanelor bisericii, adică depune voturile monahale: sărăcia de bunăvoie, ascultarea necondiţionată şi curăţia (castitatea). Devenit ierodiaconul Iosif, tânărul Ion Theodorescu, nu mai avea dreptul la căsătorie, la părăsirea mănăstirii. În cazul acesta avem de-a face cu o încălcare gravă a canoanelor, care specifică raspicat că toţi cei ce au depus voturile monahale trebuie să le respecte.În organizarea canonicã actualã,monahii au urmãtoarea ierarhie: frate rasofor , monah stavrofor şi monah schimnic. Începătorul se numeşte “frate”, aşa cum se numeau creştinii la început. Găsim în “Pravla bisericească – care este codul penal al Bisericii Ortodoxe Române – urmatoarele afirmaşii la capitolul CXLV; art. 1362 – “Cel ce vra să intre în mănăstire după 3, 6 , 12 luni, care dă dovadă că se ţine de făgăduinţa depusã, este îmbrãcat în rasa de monah. Se numeşte monah acela care după ce a dat dovadă în timpul frăţiei de vrednicie şi de râvnă, se tunde monah adică depune făgăduinţele depline şi solemne în faţa sfântului altar cum că el va trăi toată viaţa sub ascultare, feciorie şi sărăcie deplină.”

Acestea sunt voturile depuse de bunăvoie şi de Ion Theodorescu; mai mult decât atât, el a fost chiar hirotonit diacon, adică slujitor pentru mănăstirea de metanie.

Biserica are legi care menţin disciplina în interiorul ei. Canoanele bisericii reglementează clar abaterile de la normele pe care un monah le-a asumat. Din datele care se cunosc ştim că Tudor Arghezi a fost – în cei 5 ani petrecuti la Mănăstirea Cernica ierodiacon. Iată care sunt legile pentru astfel de cazuri: “Ieromonahii au făgăduinţe făcute la tunderea în monahism şi datoria de a se depãrta de orice păcate, gânduri şi pofte pentru biruinţa omului nou şi curăţirea de patimi spre câştigarea Duhului Sfânt şi spre toata roada cea de bucurie”, după cum citim în Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale.

Niciunui monah nu-i este îngăduit să iasă (părăsească) din mănăstire fără bilet de voie tipărit – model, eliberat de stareţul mănăstirii, în care să se arate: motivul învoirii, locul unde merge şi timpul cât este învoit.

„Cine va încãlca aceste dispozitii.va fi socotit vagabond şi pedepsit” potrivit prevederilor canoanelor,dupa cum citim în Pravila bisericeascã.

Canonul 42 sinodul III ecumenic(691) spune în privinţa celor care-şi părăsesc mănăstirile: “umblând prin cetăţi, petrecând printre bărbaţi şi femei şi făcând de ruşine cinul lor, să fie alungaţi din cetaţi şi să locuiască în pustietăţi.”

Din cele precizate mai sus putem inţelege ca tânărul Ion Theodorescu, nu mai avea voie să părăsească cinul monahal. Era un călugăr care primise şi slujirea de diacon, prima treaptă a hirotoniei şi trebuia să urmeze vieţii monahale. Gradele monahale sunt următoarele: monah, ierodiacon, arhidiacon, arhimandrit. Aceste grade monahale se dau celor care au merite deosebite.

Art. 28 din Regulamentul pentru organizarea vetii monahale spune: “călugării sunt datori a rămâne în ascultare până la sfârţitul vieţii lor păzind intru totul disciplina canoanelor şi rânduielolor monahale şi ascultările necondiţionate, fiindu-le interzisă mutarea cu de la sine putere dintr-o mănăstire în alta.”

Tocmai aceste legi au fost încãlcate de ierodiaconul Iosif cãnd , cu de la sine putere , pãrãseste viata monahala pleaca în Elvetia şi se cãsãtoreste îşi cumpãrãun teren la Mãrţişor şi se angajeazã in viaţa politicã.De aici pierderea curajului de a se mai ruga :Ruga mea e fara cuvinte / Si cãntul, Doamne ,mi-e fãrã glas”.El capãtã constiinţa nimicniciei: Din vesnicia Ta nu sunt mãcar un ceas” , dar o gandeste teosofic. Patimile pun stãpãnire pe eul poetului şi el mãrturiseste:”ispitele uşoare şi blajine / N-au fost şi nu sunt pentru mine”.

Duhul rãu pune aspra gãndirii lui o amprentã pe care el o constatã dar n-o poate elimina:” În blidul meu ca şi în cugetare/ Deprins-am gustul otrãvit şi tare”
Psalmul ( Pentru cã n-a vrut sa te-nteleagã) aratã o cãdere mai adãcã in puterea duhului satamic ajungãnd la o blasfemie , acuzãndu-l pe Dumnezeu de caderea lui: „Gura Ta sfântã toţi pãrintii ştiu/ Nu s-a deschis decât ca sa ne-njure”.Dumnezeu e atât de bun , încât asteapta intoarcerea celor care gresesc şi îi va ierta ,dar trebiue şi ei sa doreascã acest lucru .Pe cei mãndri îi judecã dupa cuvintele si faptele lor : „Dupã cuvintele tale te voi judeca”.

În locul dragostei faţã de Dumnezeu ,în locul smereniei ,gãsim la Arghezi :îndoiala, hula, necredinta, rãzvrãtirea: „Esti ca un gãnd şi nici nu esti / Între putintã si între amintire”.

Îndoiala ,care este in esenţã demonicã, înlocuieste, dupa cãlcarea jurãmintelor monahale , credinţa şi dragostea de Dumnezeu. În cazul lui Ion Thedorescu devenit ierodiaconul Iosif , avem o încãlcare a canoanelor, care spun rãspicat ca toţi monahii trebuie sa trãiascã ,dupa depunerea voturilor monahale ,în mãnãstire si nu in lume.El nu mai avea dreptul la cãsãtorie .Cãzut din treapta de ierodiacon şi secretar la Mitropolia din Bucuresti , el are un copil cu Constanta Zissu , pe care-l numeste Eliazar-Lotar .Pleaca sãstudieze la Freiburg la Universitatea catolicã ,dar ajunge în Elvetia ,unde se ocupã de ceasuri si bijuterii. Se va casatori la reîntoarcerea în ţarã cu Paraschiva Burda deşi nu avea voie.

Cãderea din credinta duce la tonul ironic cu care îşi bate joc de cele sfinte : „Pavel din Tars e-acum zaraf sãrac /Si Crisostom bãiat de prãvãlie /Iar Sfântul Duh închis în colivie /Fãcutus-a pui mic de pitpalac.”, ca în poezia Evoluţii. Aceasta este o moarte lãuntricã, spiritualã , o prãbusire în deznãdejde pe care el o mãrturiseste clar:”Si cântã moartea-n trâmbiţele mele.”

Îndoiala face ca rugãciunea sa-i fie fãrã valoare:”Nici rugãciunea , poate nu mi-e rugãciune „ , pentru ca el ar dori ca Dumnezeu sã fie vizibil,(dar pentru aceasta trebuie sã fii pregãtit ...) ,sa-L poatã cunoaste prin incidenţa simţurilor:”Te caut mut ,Te-nchipui , Te gândesc”.Poetul crede cã Dumnezeu este încorporat în creaţia Sa, ca panteistii”În care anume floare şi tulpinã /Dospeşte sucul fructului Sãu cald?”

Necredinţa ar putea fi risipitã , daca asemenea Apostolului Toma ,poetul ar putea pipãi rãnile Domnului Iisus Hristos:”Vreau sãte pipãi şi sã urlu : Este” sau dacã ar trimite un înger ca semn :”Trimite ,Doamne, semnul depãrtãrii / Din cãnd în cãnd , cãte un pui de înger”.

Dovezile cerute de Apostolul Toma au avut în primul rând rolul de a încredinta ucenicii şi contemporanii Mântuitorului de Învierea Domnului, pentru cã toţi trecuserã prin încercãri grele in zilele rãstignirii .Aceasta s-a fãcut şi pentru a ne încredinţa pe toti de prezenţa lui Hristos pentru cã dupã momentul încredinţãrii lui Toma ,Hristos cel înviat spune:”Fericit esti Toma cã ai vãzut şi ai crezut, dar fericiţi sunt cei ce n-au vãzut şi au crezut.”

Aşadar nu mai e nevoie pentru un creştin adevãrat sã-I cearã Lui Dumnezeu astfel de favoruri. Întraga creaţie vorbeşte despre mãreţia Creatorului. În lirica lui Arghezi , rãzvrãtirea este deplin exprimata în versurile:”Cercasem eu cu arcul meu / Sã Te rãstorn pe Tine , Dumnezeu „Motivul cãlcãrii poruncilor lui Dum-nezeu este şi el prezent în versurile:”Dar eu râvnind în tainã la bunurile toate /Ţi-am auzit cuvântul cã nu se poate”, fiindcã porunca a zecea spune : "Sã nu doresti nimic din ceea ce are aproapele tãu".

În poezia „De-abia plecaseşi” , care nu este o idilã , adicã avãnd tema , eroii şi subiectul structurate pe sentimentul de iubire .În locul iubirii întâlnim îndoiala.

Sf. Apostol Pavel în Epistola I catre Corinteni spune: ”Dragostea îndelung rabdã, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se laudã, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartã cu necuviinţã, nu cauta ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte rãul, nu se bucurã de nedreptate, ci se bucurã de adevar. Dragostea nu cade niciodatã”.

Renuntând la jurãmintele fãcute ierodiaconul Iosif nu se mulţumeste sã rãmanã Ion Thedorescu, ci asa cum înlocuieşte curãţia cu femeile, sãrãcia cu averea, ascultarea cu rãzvrãtirea, tot asa îşi modificã şi numele în Tudor Arghezi, crezând cã va putea schimba înterga-i viaţã.

Tudor Arghezi a uitat definiţia dragostei pe care ar fi trebuit s-o ştie ierodiaconul Iosif si s-o aplice. Dragostea este binevoitoare, ea rabdã şi nu se trufeste. De aceea îi este imposibil sã trãiascã iubirea şi viaţa de om în linişte, fãrã atâtea frãmântãri, îndoieli, cãutãri şi întrebãri.

Sufletul lui Ion Thedorescu rateazã drumul cãtre mântuire , cãtre cer al ierodiaconului Iosif şi de aceea trãieşte restul vieţii sub numele de Tudor Arghezi într-un univers de bube ,mucegaiuri, noroi fiindcã monahul Iosif ar fi putut deveni înger, dar a devenit „un heruvim bolnav „ şi apoi unul care şi-a lepãdat credinţa

Volumul ”Flori de mucigai" exprimã o experientã trãitã de autor în închisoarea de la Vãcãreşti (1918 -1919), fiindcã în timpul rãzboiului, cãnd eroii îşi dãdeau viaţa apãrând ţara , el şi alti pseudointelectuali scoteau „Gazeta Bucurestilor”, ziarul celor care aveau legãturi cu autoritãţile germane.

Lumea degradatã pe care o surprinde, experienţa din închisoare şi reflectarea universului sau interior dau naştere poeziei „Flori de mucigai” care dã şi titlul volumului. Lipsit de har, poetul scrie „Cu puterile neajutate /Nici de taurul , nici de leul , nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca , lui Marcu şi lui Ioan.” Prãbusirea lãuntricã îl duce pe poet la mãrturisirea cã :” Sunt stihuri fãrã an / Stihuri de groapã / De sete de apa /Şi de foame de scrum / Stihurile de acum.”

Pierderea conditiei de înger, pentru cã monahii sunt numiţi adesea cu expresia „chipuri îngereşti”, pe care o trãieşte Tudor Arghezi , fiindca nu-si împlineşte jurãmintele fãcute la cãlugãrie, îl aduce în situaţia de a fi pãrãsit de luminã: ”Era întuneric”, iar aripa îngereascã devine o ghearã de demon :”Si mã durea mâna ca o ghearã’”. Neputinţa spiritualã îl copleşeşte pe poet şi-l sileşte sa scrie „cu unghiile de la mâna stângã „ca semn cã a intrat în condiţia de damnat, aflat la stânga lui Dumnezeu. Mãrturisirea lui T. Arghezi de la început este semnificativã în contextul celor afirmate aici :”...voi mãrturisi ca-l fãceam cu convingere şi gravitate„

Aşadar, potrivit canoanelor, Regulamentului pentru organizarea vieţii monahale, ierodiaconul Iosif trebuia sã-şi petreacã restul vieţii în mãnãstirea unde a fost fãcut monah, în ascultare de duhovnicul şi stareţul sãu, împlinind iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, ascultând şi sporind duhovniceşte pentru cã de bunãvoie a ales aceastã cale îngereascã. Frãmântãrile şi necredinţa le-a purtat întreaga viaţã ca o pedeapsã pentru încãlcarea jurãmintelor fãcute în faţa episcopului şi a Sfântului Altar.

BIBLIOGRAFIE

1. LEGIUIRILE B. O. R. – Editura IBM al B. O .R., Bucuresti, 2003.
2. Pravila bisericeasca – Arhimandrit Nicodim Sachelarie, 1996
3. Analize si sinteze de literatura romana – Emil Alexandrescu, Editura Moldova, 1995
4. Poezii - Tudor Arghezi, Editura Minerva, Bucuresti, 1985



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 19 iunie 2012 • Vizualizări: 2474