Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Despre Maica Domnului
Traducere a unui articol intitulat „De la Mère de Dieu” publicat în „Contacts“ nr. 164/1993
I

Pe linia Părinţilor Bisericii, mai cu seamă a Părinţilor greci, valoarea creaţiei se concentrează şi se revelează în umanitatea lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă efectiv în trupul Său toate lucrurile create, îl umple de viaţa Sa dumnezeiască, şi, prin învierea Sa şi pogorârea Duhului „asupra întregului trup”, îl face nemuritor şi îl îndumnezeieşte, ceea ce constituie mântuirea. Pe de altă parte, propria finalitate a creaţiei, sfârşitul spre care aceasta tinde prin impulsul iniţial pe i care l-a dat Dumnezeu, este de asemenea unirea cu Dumnezeu, „théosis”-ul, adică alcătuirea Trupului lui Hristos în mod real: trupul real a lui Hristos istoric, care este trupul real al lui Hristos al credinţei: Biserica. Fiindcă Fiul lui Dumnezeu este Fiul Omului – „zămislit de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” – este în acelaşi timp revelaţia ultimă a lui Dumnezeu şi împlinirea supremă a omului, desăvârşirea vocaţiei umane. Dumnezeu se revelează în El ca Iubire şi Filantropie, omul ca theofor, templu şi trup al divinităţi, fiu al lui Dumnezeu şi „dumnezeu” prin har. Această poziţie a Părinţilor, care constituie sâmburele doctrinei de la Calcedon (secolul IV), are două linii: aceea care pune în relief mântuirea realizată de Hristos în trupul Său şi dată prin Biserică – Sfintele Taine întregii umanităţi, şi alta care se bazează pe prima dezvoltând-o, exprimă realitatea, valoarea şi aportul umanităţii la această mântuire, subliniind taina divino-umană a sinergici. In perioadele clasice ale patristicii, accentul a fost pus pe prima linie, fără ca a doua să fi fost lăsată în umbră. într-o hristologie pozitivă în cel mai înalt grad, există un autentic umanism. Dar dacă linia hristologică a antropologiei a fost până în prezent acceptabil studiată, ne rămâne ca să lucrăm mai mult pentru a pune în relief şi conţinutul său, să cunoaştem linia antropologică a hristologiei. întruparea Cuvântului este, într-adevăr, un fapt dublu: Dumnezeu ia trupul omenesc şi prin el omul participă la viaţa dumnezeiască: „Dumnezeu s-a făcut om ca omul să poată deveni Dumnezeu” (Sfântul Atanasie). Din acest punct de vedere, putem să distingem – pentru a studia şi nu pentru a separa – în întrupare trei momente de importanţă capitală:

1. Întruparea revelează pe Dumnezeu, ea este Revelaţia.
2. Întruparea face ca Dumnezeu să intre în istoria oamenilor; ea îi dă posibilitatea să acţioneze în istorie nu doar prin energiile sale, ci şi în persoană. Astfel Dumnezeu a putut să biruiască din interior pe diavolul şi moartea, şi să mântuiască pe om.
3. În sfârşit, întruparea îl desăvârşeşte pe om; prin ea omul îşi împlineşte vocaţia sa, el devine Dumnezeu-om.

În ceea ce urmează vom vedea cum o fiinţă umană, Maria, fiica lui Ioachim şi a Anei, a jucat, prin harul lui Dumnezeu, un rol conştient şi hotărâtor, cu totul central, pe trei planuri ale acestei „mari taine” a iconomiei divine, şi cum, prin acest fapt însuşi, această fiinţă umană care a dat naştere lui Dumnezeu se găseşte la baza adevăratului umanism creştin, umanismul teocentric[1].

Dumnezeu, după doctrina biblică şi patristică fundamentală, este inaccesibil, invizibil şi incomprehensibil. Persoana umană nu poate „să vadă faţa Sa... şi să trăiască” (Ieşirea 33, 20). îngerii, ei înşişi îşi acoperă feţele lor înaintea lui Dumnezeu din cauza luminii Sale insuportabile[2]. Totuşi Dumnezeu l-a creat pe om în scopul de a se uni cu el şi de a-i împărtăşi viaţa Sa. Or, dacă abisul esenţial între Dumnezeu şi om era ontologic, de netrecut, Dumnezeu-Tatăl a vrut, în milostivirea Sa, să asume în persoana Fiului Său trupul omenesc, astfel încât prin trupul omenesc o Persoană dumnezeiască să poată deveni cu adevărat văzută şi viaţa lui Dumnezeu în mod real comunicabilă. Sfântul Irineu vede în întrupare acest motiv primordial: „Dumnezeu ne-a dat, ca la nişte prunci, lapte, pentru ca hrăniţi din sânul trupului Său să putem deveni în El veşnici”[3]. La fel, Sfântul Isaac de Ninive spune că întreaga fiinţă creată, inclusiv îngerii, nu pot să vadă dumnezeirea decât prin trupul lui Hristos: chiar în viaţa cea fericită din cer, ceea ce sfinţii vor vedea, Acela va fi Hristos[4]. Astfel trupul uman devine în Hristos nu doar un locaş al dumnezeirii, ci cu adevărat şi în mod real Dumnezeu. De aceea, pentru acest trup Tatăl a pronunţat cunoscuta Epifanie: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit!” (Matei 3, 17) şi pe drept, comunicând cu acest trup noi comunicăm în mod real cu Dumnezeu. Or, acest trup al lui Hristos este într-adevăr şi realmente trupul Fecioarei Maria. Sângele lui Hristos este sângele Mariei, care învăluindu-1 pe Dumnezeu, îl revelează întregii creaţii: „Prin singură Fecioara Dumnezeu a venit la noi... ne-a apărut... înaintea ei era pentru toţi nevăzut”[5].

Într-adevăr, Dumnezeu creând pe om după chipul Său se lasă să fie de acum condiţionat, în ce priveşte creaţia, prin această fiinţă liberă şi responsabilă care este creată pentru a deveni chipul Său, cu alte cuvinte manifestarea Sa, revelarea Sa istorică. Nici o altă fiinţă creată nu poate să ne facă cunoscut pe Dumnezeu, decât omul, scrie Nicolae Cabasila. Nici legea, nici cuvintele profeţilor, nici frumuseţea şi măreţia cerurilor, nici îngerii... „Omul singur care poartă în el Chipul lui Dumnezeu, dacă apare aşa cum este propria sa natură, fără să aibă în el nimic fals... poate cu adevărat să-L arate pe Dumnezeu”[6]. Fiindcă omul este după Sfântul Pavel slava lui Dumnezeu (I Corinteni 11, 7).

Dar pentru ca trupul uman să fie vrednic de a-L îmbrăca pe Dumnezeu şi a-I da prin aceasta posibilitatea să fie văzut de creaţia Sa, ea ar trebui să fie cu totul curată, păzită de cel mai mic păcat şi cu totul frumoasă. Aici întâlnim marea taină a istoriei mântuirii cu cele două linii profunde, corespondente, şi anume pedagogia divină şi sinergia umană. După păcatul originar şi prin marile căderi succesive ale umanităţii (Potopul, Sodoma etc.) a existat o „mică parte” care, din propria voinţă, rămâne credincioasă lui Dumnezeu. Dumnezeu, din partea Sa, susţinând de fapt prin Duhul Său acest consimţământ uman, îndrepta mereu această „mică parte” spre scopul ei, şi această pedagogie divină a adus umanităţii – prin Avraam, Moise, David, profeţi şi alţi sfinţi ai Vechiului Testament – să dea cea mai minunată roadă care este Fecioara.

Aceasta este într-adevăr o doctrină marială fundamentală în patristica orientală că Sfânta Fecioară n-a fost un individ izolat venit în lume într-o manieră accidentală, ci ea constituie scopul istoriei poporului ales, arborele crescut din rădăcina lui lesei, roadă a pedagogiei dumnezeieşti şi a sinergiei umane. La ea duc toate faptele Vechiului Testament; ea constituie desăvârşirea celor mai fundamentale aspiraţii umane, realitate închipuită prin toate imaginile Vechiului Testament: nor, rug, sfânta sfintelor etc.

Născută de Sfântul Ioachim şi Sfânta Ana care, bătrâni şi sterpi, au zămislit-o printr-un act de ascultare către Dumnezeu, ea era după doctrina Bisericii Ortodoxe supusă legilor descompunerii şi morţii, consecinţă a păcatului originar – fiindcă după cum spune Grigore Palama, doar Hristos, care nu era zămislit din sămânţa omenească, nu se găsea sub păcatul originar[7] – dar cu toate acestea nu avea asupra ei povara păcatelor personale ale strămoşilor săi – ceea ce numim astăzi „ereditate” – fiindcă ea era posterioară unei mari familii de sfinţi, originea ei urca până la David şi Avraam, până la „Noe... Enos... Set, Adam... Dumnezeu” (Luca 3, 38).

Ea însăşi, folosind la maxim puterea dumnezeiască dată oricărei fiinţe umane ca dar primordial de la crearea omului „după chipul lui Dumnezeu”, a putut să devină cu totul sfântă şi cu totul frumoasă, „panaghia”. Şi atunci Dumnezeu a numit-o „cea plină de har” şi îi adresează prin gura trimisului Său, salutul Kaire („bucură-te”). Această salutare se adresează pentru prima dată după cădere — atunci când suferinţa a intrat, prin păcat, în lume – unei fiinţe umane, fiindcă pentru prima dată a apărut pe pământ o fiinţă umană cu totul curată, păzită de orice păcat, vrednică de a se veseli de rai. De aceea Sfânta Fecioară, după cuvântul lui Cabasila[8], a arătat pe om aşa cum era în Rai şi aşa cum trebuia să devină. Pentru că, vrednică să săvârşească lucrarea pentru care omul a fost creat, adică să devină chipul şi slava, manifestarea lui Dumnezeu, încă din momentul când Dumnezeu a chemat-o la această lucrare, ea – contrar Evei – a acceptat-o de'ndată.

Smerenia sa şi impunătorul său „fiat” a dat de asemenea posibilitatea lui Dumnezeu de a lua asupra Sa trupul şi să apară cu şi prin ea, în creaţia Sa, ca un milostiv.

Două lucruri devin astfel clare. Pe de o parte că umanitatea, sub creşterea constantă a lui Dumnezeu – creşterea lui Dumnezeu sporeşte fără încetare (Coloseni 2, 19) – a ajuns în punctul de a-I prezenta lui Dumnezeu prin Fecioara un trup capabil să devină veşmântul şi locaşul Său. Şi, pe de alta, că astfel umanitatea, prin gura Fecioarei, a permis lui Dumnezeu să ia acest trup. Maria ca şi Eva ar fi putut, într-adevăr, să spună „nu” la chemarea lui Dumnezeu, şi Dumnezeu n-ar fi forţat, în acest caz, libertatea creaturii Sale, pentru că distrugând libertatea distruge omul. Şi Dumnezeu nu poate să distrugă ceea ce a creat. Dar Fecioara a spus „da”. Astfel, trupul uman a devenit prin întrupare, într-adevăr, revelarea lui Dumnezeu.

Dar se spune că cuvântul „trup”, în ebraică, nu semnifică numai „corp” ci şi „om”. Cuvântul Şi-a asumat, prin urmare, nu doar corpul ci şi sufletul, voinţa, libertatea, gândirea şi cuvântul omului, toată structura, viaţa şi sensibilitatea umană, în afară de păcat! Acesta cu totul a devenit în Hristos manifestarea şi revelarea lui Dumnezeu.

Consecinţele acestui fapt sunt enorme. Din această cauză, Biserica, Trupul lui Hristos, constituie - nu doar Biserica în general, ci şi orice parohie ecclezială concretă – o adevărată şi reală teofanie; Sfintele Taine, ca acte istorice, se săvârşesc într-un timp şi spaţiu eshatologic; viaţa morală a creştinilor are ca scop suprem arătarea şi slăvirea lui Dumnezeu – „aşa încât oamenii să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri” (Matei 5, 16) şi: „Iar voi sunteţi... popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat ...”, (1 Petru 2, 9).

Cu toate acestea, dorinţa de a ajunge la consecinţele (ecleziologice, liturgice, ascetice) acestui adevăr ne-ar duce prea departe. Limitele articolului ne obligă să lăsăm cititorului sarcina de a urmări el însuşi această linie teologică extrem de bogată şi să trecem acum la cel de-al doilea punct al studiului nostru: să vedem cum trupul uman pe care Sfânta Fecioară l-a dat, din partea umanităţii, lui Dumnezeu, a devenit în Hristos nu doar revelarea ci şi „puterea” şi „dreptatea” istorică a lui Dumnezeu.

II

După afirmaţia Sfântului Petru – „ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (II Petru 1, 19) – omul învins de diavol îi este, de drept, înrobit şi astfel diavolul a obţinut nişte drepturi asupra lui. Pe de altă parte Dumnezeu, care are ca slavă Dreptatea, nu vrea să forţeze drepturile persoanei, chiar ale diavolului. De asemenea, Dumnezeu, în ciuda adâncii Sale voinţe şi puteri irezistibile, nu-l biruieşte pe diavol, pentru ca să nu-i dea dreptul să-L insulte şi să-L acuze de nedreptate. Dar de vreme ce lupta se dădea de fapt nu între diavol şi Dumnezeu, ci între diavol şi om, era just ca omul odată învins să îşi ia revanşa.

Dar cum ar fi putut omul înrobit să lupte împotriva celui ce prin moarte stăpânea, după cădere, asupra lumii întregi? Această victorie nu putea să fie de fapt decât lucrarea lui Dumnezeu. „A trebuit în consecinţă, intervenţia combinată a lui Dumnezeu şi a omului, şi unirea într-o singură persoană a două firi dintre care una fusese în stare de învinsă şi alta de învingător. Şi Acesta soseşte: Dumnezeu îşi face a Sa cauza omului, pentru că El este şi om; şi omul se păzeşte de tot păcatul, triumfă asupra păcatului, pentru că el este şi Dumnezeu”[9].

Omul singur nu putea să învingă pe diavol, Dumnezeu singur nici atât, deci „Cuvântul s-a făcut trup” pentru că a avut în acelaşi timp posibilitatea să ducă lupta şi să învingă. Putem astfel să înţelegem pentru ce, cum spuneam adineaori, trupul, natura umană a lui Hristos, a devenit tăria şi puterea, „arvuna” lui Dumnezeu contra diavolului. Ca urmare, dacă Dumnezeu nu avea trup, cum ar fi putut să moară şi să calce „prin moartea Sa moartea”? Dacă n-a avut sânge cum ar fi putut „să spele păcatele lumii”? Dacă nu putea suferi cum putea să vindece rănile şi să restituie integritatea naturii umane?

Dar pe de altă parte dacă o fiinţă umană nu-i dădea din propria voinţă acest trup, cum ar fi putut Dumnezeu să-L aibă, El care respectă libertatea chiar a puterilor răului? Dumnezeu cere şi aşteaptă în consecinţă, în toate secolele Vechiului Testament din partea oamenilor o colaborare decisivă. Dar nici un profet şi nici un sfânt înaintea Sfintei Fecioare nu I-a putut-o oferi. Sfânta Fecioară, pentru prima dată, a sprijinit pe Dumnezeu să realizeze mântuirea lumii. Ea I-a pregătit cu vrednicie şi I-a obţinut în mod voit trupul prin care El, putând orice, a triumfat asupra morţii şi puterilor întunericului. Astfel, prin trupul lui Hristos natura umană s-a eliberat de rău şi de sclavia morţii. Şi fiecare fiinţă umană care participă la natura umană îndumnezeită a lui Hristos participă de acum înainte la moartea şi învierea Sa. Or, dacă aceasta o merită fiecare persoană umană, o merită eminamente datorită Mariei, Maica Domnului.

Există, de fapt, o comuniune tainică între trupul Mariei şi al Fiului ei. Trupul lui Hristos este realmente trupul Maicii Sale; cel al Mariei este dintr-un punct de vedere la fel ca trupul îndumnezeit al Fiului său. Maria este prima fiinţă umană care s-a unit într-un mod cât mai intim şi real cu Hristos, este cu adevărat hristificată, şi pe drept trupul ei n-a rămas să se vindece în descompunerea morţii, ci fusese luat de Hristos la cer, ca mărturie a înălţării trupeşti la cer a tuturor sfinţilor.

Dar taina Mariei, manifestarea supremă a excelenţei umane, este legată îndeaproape de taina Bisericii. Se spune că Biserica, cu Hristos, este mariajul tainic între Dumnezeu şi creaţia Sa, unirea cea mai intimă şi fără confuzie a naturii dumnezeişti şi a naturii umane. Or, Dumnezeu singur, fără colaborarea umană, nu poate să realizeze această unire. Prin urmare, Sfântul Duh de-a lungul secolelor Vechiului Testament îndreaptă şi pregăteşte umanitatea îndrumând şi întărind pe profeţi şi pe sfinţi, dar acţionând din exterior, nu în mod personal, ci prin persoanele umane şi în măsura în care acestea erau disponibile. Pentru prima dată în sânul preafericitei Sfintei Fecioare, o Persoană din Sfânta Treime a venit, a locuit şi apoi a acţionat în mod personal în istorie.

Înainte, când cele două naturi erau separate, omul trăia în moarte şi robie, în timp ce Dumnezeu era în raport cu creaţia fără casă („aoikos”). Prin întrupare cele două naturi s-au unit; omul s-a îndumnezeit şi Dumnezeu a luat ca locaş istoric trupul uman. La alcătuirea Bisericii, care este căsătoria tainică între cele două naturi, Maria a jucat rolul central, cea care a pregătit căsătoria pentru nuntaşi. Ea a pregătit, curăţat, împodobit cum trebuia în persoana sa natura umană şi a prezentat-o în mod potrivit Mirelui ceresc. Şi Acesta a adus-o şi a unit-o cu El, astfel încât El a devenit cu ea un „singur trup” (Efeseni 5, 31).

Dacă Cuvântul a putut să îşi asume natura umană, este pentru că Maria i-a oferit-o cum trebuia. Aceasta înţeleg Părinţii când scriu că Maria i-a pregătit lui Dumnezeu „casă” şi „locaş” uman. înaintea Mariei, Dumnezeu era – cu privire la creaţie – ca Regele fără cetate, scrie Cabasila. Dar cum să ne imaginăm un Rege fără cetate? Şi, pe de altă parte, cum poate să trăiască o cetate fără un Rege? Or, Maria a devenit Ambasadoarea cetăţii umane pe lângă cerescul Rege. Şi nu doar Ambasadoare, ci şi mijlocitoare. Datorită Ei şi prin Ea Dumnezeu a venit, Şi-a luat pe drept şi în mod liber, fără violenţă, în posesie creaţia Sa şi astfel împărăţia a strălucit.

Astfel se înţelege rolul central al Fecioarei Maria în desăvârşirea planului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii şi alcătuirea Bisericii. Şi prin aceasta însăşi se înţelege rolul central al omului în desăvârşirea tainei mântuirii sale. Dacă creştinul trebuie să coopereze liber şi energic ca să realizeze pentru el mântuirea, realizată odată pentru toţi în Hristos, devine clar că este astfel fiindcă omul a trebuit să coopereze liber şi energic la desăvârşirea acestei mântuiri.

Jean-Paul Sartre vorbeşte de o mântuire dată omului din partea lui Dumnezeu ca o pomană; şi refuză – cu toate liniile umaniştilor atei – să o accepte, fiindcă o astfel de mântuire, spune el, nu este vrednică de om, ea este o înstrăinare. Dar liniile precedente arată că nimic nu este mai străin în adevărata doctrină creştină decât o astfel de concepţie despre mântuire. Dacă, într-adevăr, este adevărat că pentru gândirea Părinţilor mântuirea se dă realmente din partea lui Dumnezeu, este la fel de adevărat că, din partea omului, mântuirea se primeşte. Dumnezeu dă tot, dar îi lasă omului posibilitatea – mai mult, îi cere să facă tot. Dumnezeu nu este stăpânul, ci prietenul omului („filantropos”): „nu vă mai zic slugi... ci v-am numit pe voi prieteni...” (loan 15, 15). Acest respect profund al lui Dumnezeu pentru om, care constituie veritabila grandoare a omului, şi care ca toate lucrurile lui Dumnezeu nu cunoaşte limite, o să fie pus în relief în cursul examinării celui de-al treilea punct al cuvântării noastre.

III

Vom studia principala dogmă mariologică, cea de la Efes, care o numeşte pe Maria „Născătoare de Dumnezeu” („Theotokos”). Cunoaştem că ereticii, cu Nestorie în frunte, numeau pe Fecioara: „Născătoare de Hristos” („Hristotokos”) sau născătoare de om care, după ei, s-a zămislit în Maria şi cu care Cuvântul s-a unit mai apoi („antropotokos”). Dar ortodocşii au insistat cu tot dinadinsul asupra termenului Născătoare de Dumnezeu („Theotokos”), fiindcă cu acest termen îndrăzneţ se poate păzi enunţul faptului că în Hristos s-au unit intim şi inseparabil – în acelaşi timp neamestecat – două naturi complete şi perfecte, cea a lui Dumnezeu şi cea a omului. Dacă, într-adevăr, Fecioara n-a dat în mod real naştere lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu numai a „locuit” în Ea, dacă doar a „folosit-o”, atunci Cuvântul n-a asumat în mod real pe omul întreg, nu este „om desăvârşit” şi, în consecinţă, nu poate să-1 mântuiască pe om. într-adevăr, „Născătoare de Dumnezeu” a devenit, din punct de vedere dogmatic, ancoră a mântuirii noastre, asigurare şi garanţie a raportului nostru real cu Hristos, garanţia umanităţii reale şi desăvârşite a Cuvântului întrupat.

Dar ce semnificaţie descoperă pentru antropologie această expresie, pe de o parte fundamentală atât pentru hristologie cât şi pentru mariologie? Cu cea mai mare precizie posibilă îi vom da o singură dar decisivă interpretare.

Sfânta Scriptură învaţă că Dumnezeu a creat lumea cu scopul de a se uni cu El, mai bine spus ţinând seama de Biserică, trupul veşnic al Fiului Său veşnic. în alţi termeni, lumea este creată ţinând seama de Hristos. „Întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute ... Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1, 16). Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim Aghioritul, toată respectabila şi lunga serie de Părinţi[10] vorbesc despre taina lui Hristos ca despre sfârşitul suprem al creaţiei, şi văd în Iisus Hristos principiul desăvârşirii, alfa şi omega a toate.

Omul, creat a şaptea zi ca coroană şi conştiinţă a creaţiei, recapitulează în persoana sa lumea întreagă; el este după Maxim un „microcosmos” sau, după Grigorie de Nazianz, „o mică lume care conţine marele”. Pe de altă parte, omul este creat liber şi – doctrina antropologică fundamentală – „după chipul lui Dumnezeu”. Aceasta vrea să spună – de vreme ce, după Sfântul Pavel, chipul Dumnezeului nevăzut este Logosul (Coloseni 1, 15) – că omul creat „după chip” este creat pentru a tinde spre chip, în scopul de a se uni, în mod ipostatic cu Logosul şi să devină astfel în chipul natural al Tatălui şi chip al lui Dumnezeu prin har. în alţi termeni, scopul omului a fost să devină Dumnezeu-om. Sfântul Vasile spune prin urmare, că omul este o fiinţă „care a primit porunca să devină Dumnezeu”.

Dar cum s-ar fi putut realiza aceasta? Nicolae Cabasila scrie, în privinţa aceasta, că Dumnezeu a creat natura umană în scopul de a găsi o Maică în ea în momentul când ar vrea să Se întrupeze[11]. Cum ar fi putut omul, efectiv, să depăşească imaginea ontologică fără limite între el şi Dumnezeu şi să se unească cu El, dacă Dumnezeu însuşi nu o asumase? Şi cum ar fi putut să o asume, în mod eficient, Dumnezeu fără o legătură intimă, „trupească”, cu el?

Atingem aici în fond dogma inspirată, şi prin consecinţă inepuizabilă în realitate, a Theotokos-ului. Am văzut deja că Sfânta Fecioară nu era prin raport cu poporul ales al lui Israel o persoană izolată şi accidentală. Din punct de vedere considerat aici, înţelegem că într-un sens ea nu este un caz excepţional în umanitate în general. Naşterea sa feciorească, excepţională şi extraordinară, a fost cu toate acestea împlinirea pur şi simplu a scopului pentru care natura umană a fost creată la început. în persoana Mariei, adevărată şi reală „Născătoare de Dumnezeur”, natura umană, aşadar, se descoperă „Născătoare de Dumnezeu” –Theotokos!

Consecinţele acestui fapt pentru un dialog între creştini şi atei ar putea să fie de o utilitate nebănuită. De-a lungul secolelor mulţi atei au reclamat, într-adevăr, ca omul să poată deveni Dumnezeu. Dar nici unul dintre ei n-a îndrăznit să spună că omul poate să-l nască pe Dumnezeu în istorie, cum au făcut-o Părinţii Bisericii! într-adevăr, nici o eroare nu este la fel de îndrăzneaţă ca adevărul. Şi nici o condamnare a umanismului ateu nu este la fel de radicală ca această doctrină fundamental ortodoxă, care vede în natura umană o adevărată şi reală „Născătoare de Dumnezeu”.

Această doctrină poate să dea o nouă lumină şi să conducă la o nouă înţelegere, mai amplă a „Fiul-Omului”, pe care Hristos în repetate rânduri Şi-a dat-o Lui însuşi. Ea poate de asemenea să ne ajute la o mai bună înţelegere a doctrinei pauline despre „omul nou”. Toată firea umană trebuie, după Sfântul Pavel, „să moară” şi să „renască”. Or, naşterea din nou se face „întru Hristos”, ceea ce vrea să spună că omul nou este un om Concluzii asupra a două constatări:

a) Analiza pe care tocmai am făcut-o „temeiului” Sfintei Fecioare. Dacă Maria ţine un loc atât de central în dogma, liturghia şi evlavia Bisericii, este pentru că ea a jucat un rol central în iconomia divină. Ea a îndreptat-o pe Eva; a putut să-l arate pe om aşa cum a fost creat, în toată frumuseţea şi splendoarea sa primordială; fiinţa umană pură şi simplă, împinsă ea însăşi în situaţia creată de păcatul originar, a putut totuşi să îndeplinească scopul pentru care omul a fost creat la început, şi anume să devină mijlocul prin care Dumnezeu Cuvântul intra în lumea Sa pentru ca să acţioneze ca Dumnezeu-om în istoria oamenilor şi pentru a-i salva, sau, mai bine zis, pentru a-i îndumnezei.

b) Chiar această analiză arată că cele două mari acuzaţii ale ateilor contra creştinismului nu sunt cu totul justificate prin fapte. Dumnezeu, într-adevăr, nu este nicidecum pentru creştini un „tată sadic”, şi nu este nicidecum o „înstrăinarea omului”. Ci cu totul invers. Nikos Kazantzakis pune în eseul său filozofic, intitulat Asceză, subtitlul caracteristic Salvatores Dei („Mântuitorii lui Dumnezeu”), şi susţine teza că Dumnezeu, ascuns în fiecare lucru şi în fiecare fapt istoric, are nevoie de om care să-l poată descoperi. Este o erezie a umanismului antropocentric. Dar în toată erezia există întotdeauna ceva adevăr pe care teologia ortodoxă are ca scop să-l discearnă şi să-l asume. Ceea ce este adevărat deşi deformat, la Kazantzakis, este respectul profund al lui Dumnezeu pentru om. Dumnezeu îl respectă pe om. Dumnezeu îl respectă pe om până când rămâne – în ce priveşte omul şi creaţia care e depăşită de om – inactiv, pentru a nu forţa libertatea sa. Prin urmare, Dumnezeu a rămas ascuns până la momentul când o fiinţă umană, Sfânta Fecioară, a fost capabilă şi a binevoit să-I dea ca veşmânt care să-l arate vădit vizibil şi accesibil oamenilor, trupul său. „Plinirea vremurilor”, cu alte cuvinte, este momentul când Dumnezeu aştepta şi Se pregătea de la început pentru a Se manifesta deplin oamenilor, îngerilor şi întregii creaţii, şi pentru a-Şi asuma în persoana Sa natura umană, pentru a le da oamenilor posibilitatea să devină Dumnezei-oameni – oameni „adevăraţi” şi „desăvârşiţi” (Coloseni 1, 28) – acest moment central în istorie a venit o dată cu Sfânta Fecioară. îndreptată cu totul spre Dumnezeu, smerita Fiică a Nazaretului, plină de viaţa dumnezeiască, a revelat prin naşterea sa în acelaşi timp pe Dumnezeu şi pe om, şi a devenit astfel solidul fundament al umanismului adevărat şi sănătos, un umanism antropocentric.

Note

1. ^ Am utilizat în special pentru acest studiu „Omiliile mariale“ ale lui Nicolae Cabasila, toate fundamentale pentru abordarea ortodoxă a teologiei Sfintei Fecioare. Ediţii: M. Jugie, Patrologia Orientalia, t. XIX, 465-510; P. Nellas „I Theomitor“, text critic, introducere şi note teologice, Atena 1968, pp. 232.
2. ^ saia 6, 2 cf. 1 Ioan 4, 12; I Timotei 6, 16. Grigorie de Nazianz, „Discours“ 37, ii, P.G. 36, 324 A; Disc 45, 7 P.G. 36, 632 B.
3. ^ Cercetare şi răsturnare a pretinsei dar falsei gnoze, Livre IV, 38,1.
4. ^ Sfântul Grigorie de Nazianz spune de asemenea că piatra îndărătul căreia Moise s-a ascuns pentru a putea să-L vadă pe Dumnezeu este Trupul lui Hristos. „Disc“ 32, 8, P.G. 36, 320 BC; „Disc“ 28, 4, P.G. 38, 32 A. La fel la Diadoh al Foticeii, Oeuvres Spirituelles, Vision R. 21, Q. 24, S. Chrétiennes 5 bis., Paris 1966, pp. 175-176.
5. ^ Grigorie Palama, „Discours sur Dormition de la Vierge“ Ed. De Jérusalem, 1857, p. 210.
6. ^ Theomitor, p. 68.
7. ^ „Discours sur l'Annonciation“, o.c, 73.
8. ^ Idem, o.c, p. 104.
9. ^ N. Cabasila, „La vie en Jesus-Christ“. Traduction S. Broussalex, Chevetogne 1960, p. 37.
10. ^ Cf. Textele din Théomitor, o.c., pp. 150-152
11. ^ Idem, o.c., p. 150


Text disponibil sub licența
Atribuire
Traducere: Ovidiu Cioaia
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 10-12, Octombrie - Decembrie, Anul 2000, Timișoara, pag. 122-129.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 29 noiembrie 2010 • Vizualizări: 1138