Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Sfânta Treime, plinătatea existenţei şi temei al iubirii în căsătorie
„Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19,6) este porunca pe care Iisus Hristos ne-a lăsat-o cu privire la natura căsătoriei. Mântuitorul dezvăluie această natură ca fiind, în esenţă, o Taină a comuniunii, a unităţii, o unitate pe care chiar Dumnezeu o conferă familiei creştine.
Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19,6) este porunca pe care Iisus Hristos ne-a lăsat-o cu privire la natura căsătoriei. Mântuitorul dezvăluie această natură ca fiind, în esenţă, o Taină a comuniunii, a unităţii, o unitate pe care chiar Dumnezeu o conferă familiei creştine.

După învăţătura ortodoxă, căsătoria e o Taină care cere o conştientizare esenţială: nu bărbatul şi femeia sunt cei ce se unesc înaintea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu este Acela Care-i uneşte prin Taina Cununiei. Dumnezeu e chiar iubirea pe care bărbatul şi femeia şi-o vor oferi de acum şi prin care vor comunica între ei. Prin aceasta, după binecuvântarea nupţială, căsătoria e desăvârşită în unitatea ei, întru iubire[1].

Căsătoria nu este o simplă asociere omenească, fondată pe obiceiuri sau pe principii mai mult sau mai puţin burgheze. Căsătoria îşi are principiul în primul act al creaţiei, prin care bărbatul şi femeia au fost făcuţi tocmai pentru a fi una. Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva pentru cea mai desăvârşită iubire a unuia pentru celălalt, în care să se reflecte misterul Dumnezeirii. Căci cu adevărat, Cununia îl introduce pe om în viaţa dumnezeiască. Viaţa tainică, treimică a Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, se răspândeşte în cuplu întărindu-i prin Taina Cununiei.

Ca ei să fie desăvârşiţi prin unime” (In. 17,23) e cuvântul prin care Hristos conferă omului caracterul de fiinţă unică, dar şi capabilă de a deveni una împreună cu o altă fiinţă unică, prin căsătorie. Tatăl este unic. Fiul este unic. Duhul Sfânt este unic. Dumnezeu este Unul, în Sine. Unindu-se cu firea umană, prin Întrupare, El realizează şi unimea Dumnezeului-Om, Iisus Hristos, un singur ipostas, dar cu totul Dumnezeu şi cu totul Om. Iar acest act, al iubirii faţă de creatura omenească, este tocmai icoana căsniciei.
Taina Cununiei lucrează această unime a lui Dumnezeu cu omul, în vederea înfăptuirii comuniunii mistice dintre Creator şi creatură, precum şi a creaturilor între ele. În acest sens am putea spune că scopul căsătoriei nu e simpla unire dintre un bărbat şi o femeie, ci unirea cu Cel Unic, cu Hristos, singurul care poate dărui căminului adevărata unime. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă prezintă familia creştină ca pe un „loc” mistic în care bărbatul şi femeia luptă interior pentru unirea cu Dumnezeu Atotţiitorul, luptă pentru dobândirea desăvârşirii[2].

Pentru Creştinism, Dumnezeu este o Treime de Persoane care au totul comun, adică întreaga Fiinţă, fără să se confunde între Ele ca persoane. Aceasta implică o iubire perfectă. Căci iubirea cere o deplină unitate şi o reciprocă afirmare a persoanelor care se iubesc. Aici absolutul este tripersonal, nu ceva impersonal. Dar persoana e asigurată prin iubirea perfectă între persoană şi persoană, care îşi are baza în fiinţa comună. Persoana într-o singurătate totală nu poate fi absolutul.

În această supremă unitate şi iubire e dată baza pentru ca în opera ei îndreptată în afară să se simtă iubirea din lăuntrul ei. Creaţia ei trebuie să se resimtă de această unitate în diversitate. Persoanele umane au şi ele o natură umană ce se realizează într-o multiplicitate de persoane.

Forţa iubirii desăvârşite implicată în unitatea de fiinţă a Treimii se manifestă nu numai în crearea unei lumi care e una şi diversă şi a unei umanităţi cu o natură comună ce se realizează în persoane multiple, ci şi într-o voinţă de comuniune cu aceasta. Treimea reflectă în planul de mântuire ceva din unitatea şi iubirea ei lăuntrică, fără ca prin aceasta să meargă până la unificarea în fiinţă cu creaţiunea şi cu omenirea, ceea ce ar diminua valoarea Persoanelor treimice şi iubirea dintre Ele[3].

Dumnezeu este izvorul vieţii pentru că în calitate de Treime este izvorul iubirii. Cine are în El iubirea, ca relaţie normală cu altul, are viaţa. Iar acestea îşi au izvorul în Dumnezeul treimic.

Numai din Dumnezeu cel în Treime ne vine viaţa, pentru că numai din El ne vine iubirea. Dumnezeu Cel în Treime este „Cel ce este” cu adevărat sau plinătatea existenţei. Şi, de aceea, numai din El ne poate veni şi nouă viaţa. Treimea ca Viaţă fără lipsuri în Ea însăşi şi ca iubire interpersonală desăvârşită s-a făcut izvor de viaţă pentru noi prin Unul din ipostasurile Ei făcut om din iubire pentru noi, adică prin Iisus Hristos. În această relaţie de iubire a noastră cu Sfânta Treime, prin Iisus Hristos, stă mântuirea noastră de moarte şi de nedeplinătatea vieţii: „că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3,16)[4].

Dumnezeu este iubire şi este Treime de persoane ce vrea şi poate să se dăruiască şi altor persoane. Însăşi specificul iubirii este acela de a fi prilej de dăruire, de împărtăşire necontenită. Iubirea dintre persoanele divine este generoasă şi capabilă să se răspândească. Manifestarea lui Dumnezeu în afară de Sine, ca mod de existenţă al Sfintei Treimi, este modul descoperirii bogăţiei inepuizabile de energii divine, prin care iubirea lui Dumnezeu devine accesibilă şi altora[5]. Astfel, pentru revărsarea Sa liberă, Treimea creează în afară de Sine şi alte persoane, în stare să devină subiecte ale iubirii divine veşnice. Ipostasele noi aduse de Dumnezeu în existenţă aparţin modului în care Dumnezeu leagă iubirea de viaţă printr-un act creator. Fiind ei înşişi o copie a firii lui Dumnezeu, Adam şi Eva încep să copieze faptele lui Dumnezeu, devenind astfel procreatori. Ca atare, căsătoria este şi ea un mod al imitării actului divin creator, datorită căruia soţii au menirea să colaboreze cu Dumnezeu în aşa fel ca iubirea să nu piară,ci să se împărtăşească necontenit altor şi altor persoane create. Aşadar originea vieţii este în iubire[6].

Ca sursă infinită a iubirii, Dumnezeu este comunitate desăvârşită de persoane supreme, dar în acelaşi timp este şi unitate desăvârşită a funcţiilor divine. De aceea şi în căsătorie nu avem numai o distincţie de persoane unite, ci şi o unitate de persoane distincte. Persoanele divine au o singură natură. Fiecare din cele trei persoane le conţine pe celelalte două, acest fapt constituind circuitul iubirii intradivine, plenitudinea trinităţii în unitate. Oglindind în ea unitatea Treimii, căsătoria apare ca cea mai dezvoltată şi perfectă imagine a lui Dumnezeu. Reunind în sine pe cei doi soţi, deşi rămân persoane distincte, face din amândouă un singur „trup”, o singură fiinţă. „Vor fi amândoi un trup” (Efes. 5,31). Unitatea aceasta, pe care o exprimă în termeni foarte limpezi Sfânta Scriptură, este o realitate care explică nu numai pe „ego” şi pe „alter ego” într-o relaţie de unică intimitate, ci explică şi schimbul de conţinuturi care face din această comunicare un fapt al unei singure fiinţe, alcătuind „eul conjugal”, fiinţa conjugală.

Numai pe temeiul unităţii fiinţiale în care sunt integraţi cei doi soţi, relaţia dintre ei este o adevărată comuniune, participare a unuia la viaţa celuilalt. Comuniunea este iubire, un alt obiectiv prin care un soţ depăşeşte zidul solitudinii, reflectându-se în celălalt soţ şi revendicându-l ca parte a fiinţei sale[7].

În creştinism, Dumnezeu este trinitate de persoane. O singură persoană divină nu ar putea exprima prin chipul ei unitar iubirea, nu ar putea fi numită un Dumnezeu al iubirii. Tot la fel putem spune şi despre om. Dacă omul creat de Dumnezeu ar fi rămas o singură persoană, o fiinţă solitară, nu ar putea fi înţeleasă drept purtătoarea chipului Creatorului ei. Dumnezeu însuşi a mărturisit, referindu-se la om: „Nu este bine să fie omul singur” (Gen. 2,18).

Între comuniunea treimică şi comuniunea conjugală se stabileşte astfel o corelaţie ideală. Căsătoria este participare în comun a soţilor la viaţa lui Dumnezeu, este împărtăşire de viaţă divină. Viaţa aceasta este dintru început în sânul Tatălui, iar transferată de pe înaltul ei plan dumnezeiesc, prin iconomia Fiului şi a Sfântului Duh, în comuniunea fiinţială a celor doi soţi, îi face pe amândoi părtaşi la fericirea cerească[8].

Note

1. ^ Michel Philippe Laroche, Un singur trup – Aventura mistică a cuplului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 38-39.
2. ^ Ibidem, p. 40-41.
3. ^ Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,Bucureşti, 1978, p.81.
4. ^ Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 8.
5. ^ Nicolae Chiţescu, Doctrina despre sfântul har, în revista B.O.R., nr. 10-12, p. 563.
6. ^ Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, În Hristos şi în Biserică. Iubirea - Taina Căsătoriei. Teologia iubirii, Alba-Iulia, 1996, p. 27.
7. ^ Ibidem, p. 22-23.
8. ^ Ibidem, p. 17.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XV, nr. 4 (170), aprilie, 2009, Caransebeş, pp. 8-9.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 1 aprilie 2010 • Vizualizări: 929