Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Despre Dragoste - virtute teologică
În creştinism vorbim despre dragoste/iubire ca şi o mare virtute teologică
„Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Acesta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel ca şi acesta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii”(Mt. 22, 36-40). Acestea sunt cuvintele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos unui învăţător de Lege răspunzând provocării acestuia, acelaşi răspuns este acordat şi unui alt învăţător de Lege însă prin minunata pildă a samarineanului milostiv (Lc. 10, 25-37). În ambele situaţii ideea centrală este dragostea, care deţine un loc principal în învăţătura Mântuitorului, de la aceasta începând practic mântuirea noastră: „este porunca cea mai mare, virtutea cea mai înaltă, punctul fix pe care se reazimă universul creştin, inima, coroana şi perfecţiunea tuturor poruncilor şi virtuţilor”[1].

Este greu să surprinzi în cuvinte complexitatea dragostei. Sf. Apostol Pavel îi închină un imn monumental (I Cor. 13), iar Sf. Apostol Ioan, în încercarea de a-l face pe Dumnezeu cât mai accesibil în viaţa noastră se opreşte tot la dragoste: „Dumnezeu este iubire” ( I In. 4, 8). Aşadar vom încerca să surprindem câteva aspecte legate de dragostea creştină, acest subiect nu va fi niciodata pe deplin discutat şi contemplat atât de mult pe cât poate mintea umană să înţeleagă.

Cuvântul dragoste are mai multe sensuri în limba greacă. Întâlnim termenul „eros”, termen care defineşte dragostea dintre sexe. Dragostea unui bărbat pentru o femeie are întotdeauna o parte predominant fizică, acesta implicând sexualitate[2], de la acest termen avem „erotismul”: dragostea-dorinţă[3]. Cuvântul „philia” defineşte o relaţie caldă, intimă şi delicată a trupului, a minţii şi a spiritului. Este inclusă întotdeauna şi o parte fizică a dragostei, pentru că verbul are şi o semnificaţie de „a săruta”, „a mângâia” [4]. În literatura greacă întâlnim şi termenul „storge”, reprezintă dragostea între membrii unei familii, dragostea părintelui pentru copil, dragostea fraţilor şi surorilor, etc...[5] .

Termenul care ne interesează „agape”, reprezintă dragostea-dăruirea[6], iubirea jertfelnică, fapte de iubire sau de recunoştinţă şi de slăvire faţă de Dumnezeu sau de într-ajutorare faţă de semenii şi fraţii noştrii[7]. Dacă unii cercetători susţin că termenul este cunoscut înainte de creştinism[8], alţii susţin că substantivul „agape” este unul nou, care descrie o calitate nouă faţă de alţii, o atitudine născută în cadrul comuniunii creştine. Sensul poate fi determinat cel mai bine în modul în care Hristos vorbeşte despre acesta[9]: „Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăşmaşul tău. Iar eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştrii, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştrii, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Mt. 5, 43-48). Trebuie să luăm totodată în considerare şi contextul în care Mântuitorul şi-a desfăşurat activitatea, şi plecând şi de la textul biblic iniţial ( Mt. 22, 36), este necesar să precizăm şi sensul cuvântului dragoste în ebraică. Să nu uităm că Legea era împlinită „ad litteram” de către majoritatea evreilor din vremea lui Iisus. În ebraică verbul „ahab” ( a iubi) este întrebuinţat în mod curent oricare ar fi obiectul desemnat: Dumnezeu, aproapele, bogăţiile. Termenii folosiţi pentru a vorbi despre dragostea pe care i-o poartă Dumnezeu poporului său evocă un ataşament ireversibil „heşed” şi o dragoste duioasă „rahamism”[10].

Aşadar putem spune, plecând de la cuvântul grecesc „agape” şi de la Pilda samarineanului milostiv că Hristos ne cere altceva, mult mai sublim, mai adânc şi mai profund. Dragostea/Iubirea este ridicată în centrul învăţăturii creştine: „toată religia, miezul creştinismului, întreaga lege morală se cuprinde îmtr-un singur cuvânt: iubire. Raportul lui Dumnezeu către lume şi om este un raport de iubire; raportul omului faţă de Dumnezeu este un raport de iubire; raporturile adevărate dintre oameni sunt raporturi frăţesti de iubire” [11].

Părintele Mircea Păcurar distinge, în Pilda samarineanului milosiv, trei atitudini pe care oamenii le au faţă de semenii lor: omul contra om: atitudinea tâlharilor stăpâniţi de ură şi răutate, încalcă dreptul elementar la viaţă; omul pe lângă om: atitudinea preotului şi a levitului care trec pe lângă cel căzut şi nu îi oferă ajutor. Aici trebuie precizat următorul aspect: Legea mozaică interzice preotului şi levitului să se atingă de mort, nu aveau de unde să ştie dacă este mort sau nu); omul pentru om: atitudinea conformă cu exemplul vieţii şi cu învăţătura cea nouă adusă de Mântuitorul Iisus Hristos[12].

Nimic nu este rostit întâmplător în acestă pildă, fiecare personaj reprezintă „ceva”. Prin acestă pildă Mântuitorul ne arată porunca cea nouă: Aceasta vă poruncesc: „ Să vă iubiţi unul pe altul”( In 15,12). Încă de la început ne este prezentat „un om oarecare”, acesta reprezintă universalitatea mântuirii, Hristos propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu tuturor: „ Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). Apoi avem drumul de la Ierusalim la Ierihon: Ierusalimul era situat la o altitudine de 1000 metri peste nivelul mării[13], totodată Ierusalim reprezintă centrul sfinţeniei în Legea mozaică, aici avem Templul Sfânt, pe cănd Ierihonul este asociat cu păcatul. Nu este ales întâmplator nici samarineanul, se ştie ca acest popor era urât de evrei, Samaria se afla între Galileea şi Iudeea, dacă trebuiau să călătorescă spre Iudeea, evreii preferau să ocolescă, numai să nu străbată acest ţinut. Deşi iubirea aproapelui se afla poruncită în Vechiul Testament, evreii nu întelegeau cine este aproapele, în concepţia de atunci noţiunea de aproapele era limitată doar la cei de acelaşi neam[14], într-un final ajungându-se chiar la excluderea totală acelui de alt neam. Mântuitorul Iisus Hristos surprinde în acestă pildă mai multe aspecte: aproapele reprezintă fiecare om, nu se mai face absolut nici o diferenţă între oameni, ideea este să-i ajutăm pe cei de lângă noi, pe cei care au nevoie de ajutor. Prin faptul că preotul şi levitul, conform prescripţiilor mozaice, nu l-au putut ajuta pe cel căzut, putem spune că Legea mozaică este limitată, respectând Legea mozaică nu mai este suficient, avem nevoie de mai mult, de aceea legea iubirii este superioară. Întotdeauna când Mântuitorul vorbeşte despre dragoste sunt surpinse două aspecte: dragoste faţă de Dumnezeu şi dragoste faţă de om, ele nu sunt prezentate separat niciodată. Profesorul Florea Lucaci ne arată cât de importante sunt aceste două aspecte: „întrucât restaurarea omului istoric, căzut în păcat, îşi are temeiul în Iisus Hristos, atunci iubirea lui Dumnezeu implică în mod necesar iubirea aproapelui” [15]. Pilda samarineanului milostiv ne arată defapt care ar trebui să fie relaţia noastră cu oamenii, aceasta trebuie să fie o relaţie de dragoste, deşi este foarte greu de îndeplinit Hristos acest lucru îl cere de la noi, pe cât de simplu ni se pare, atât de greu este de îndeplinit: „iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, împlineşti porunca cea mai mare; iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele eşti viu, ai podoaba şi calitatea specifică a creştinului, trăieşti în vecii vecilor, moşteneşti Împărăţia lui Dumnezeu” [16].

Revenind la textul biblic Mt. 22, 36-46, prin aceste cuvinte Iisus Hristos rezumă esenţialul şi mesajul Legii şi proorocilor în două porunci[17]: „...Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău...Să iubeşti pe aproapele tău...”. Putem spune că dragostea ne apare ca şi o lege morală pe care trebuie să o urmăm. Evreii erau întotdeauna obsedaţi de împlinirea Legii, de aceea a fost întrebat Hristos „care poruncă este mai mare în Lege?”. Esenţialul Legii mozaice este reprezentat de Decalog sau cele 10 porunci primite de Moise pe muntele Sinai. Poruncile din Decalog sunt de două feluri: poruncile I-IV: se referă la relaţia omului cu Dumnezeu, iar cele de la VI-X: se referă la relaţiile inter-umane. În textul biblic ( Mt. 22, 36-40), Mântuitorul rezumă „Legea” şi „Proorocii” la două porunci pe care le citează din Deuteronom 6, 4-5, şi Levitic 19: 18. Fiecare dintre poruncile Mântuitorului se rezumă conţinutului unei table ale Legii[18]. Este interesantă structura Decalogului, cu mici excepţii, majoritatea poruncilor sunt prezentate ca şi interdicţii: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat!...( Ieşirea 20: 13), pe când Legea iubirii este accesibilă tuturor, aici nu mai există constrângere, aici întâlnim libertate. Decalogul sau cele zece porunci, ca şi toate învăţăturile pe care Moise le-a primit prin inspiraţie divină au fost explicate poporului. Era firesc deci ca în religia Vechiului Testament să ne întâlnim cu o grijă specială faţă de împlinirea prescripţiilor de ordin cultic, care erau socotite ca şi împliniri ale legământului şi aducătoare de binecuvântări divine[19]. Din toate cele 10 porunci, doar nouă sunt amintite de Mîntuitorul Iisus Hristos şi reţinute in Noul Testament spre a se respecta dar cu sens lăgit şi spiritualizat ( în Predica de pe munte Mt. 5). A patra poruncă, a ţinerii sabatului, nu este poruncită niciodată, deoarece aceasta ţine de preoţia levitică cu jertfele ei, ţine de Legea mozaică, ori Mântuitorul Iisus Hristos avea să desfiinţeze acestă Lege cu una nouă, cu jertfa ei unică, euharistică, cu preoţia şi sărbătorile noi[20]. Nu trebuie să afirmăm că Legea mozaică nu este bună, acesta a fost defapt pregătitoare pentru venirea lui Mesia: „învăţătura morală a Vechiului testament este bună şi adevărată în esenţă, dar numai în esenţă. Mântuitorul o aprobă dar o desăvârşeşte, o curăţă de elementele omeneşti, o completează cu porunci noi şi sfaturi [21].

În creştinism vorbim despre dragoste/iubire ca şi o mare virtute teologcă, Sf. Apostol Pavel ne spune că este cea mai mare virtute: „Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”( I Cor. 13: 13). Aceasta are şi implicaţii dogmatice: „ ea este condiţie a actului mântuirii, căci este sursa şi motorul faptelor bune” [22], „Dumnezeu s-a revelat tuturor veacurilor ca iubire, iubire ca Tatăl, iubire ca Fiul, iubire ca Duhul Sfânt. Acesta este adevărul central al creştinismului: „Dumezeu este iubire”( I In. 4: 8)[23]. Prin iubirea faţă de semeni dovedim că suntem născuţi din Dumnezeu, Sf. Apostol Ioan ne spune: „Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”( I Ioan 4, 7-8). Totodată la judecata supremă şi dragostea reprezintă un criteriu de judecată ( cf. Mt. 25: 31-46). Iar Părintele Liviu Stan, referindu-se la iconomia divină, ne arată ce rol important este deţinut de dragoste; „Este evident că mijlocul principal şi izvorul tuturor celorlalte mijloace folosite în această lucrare n-a fost altul decât dragostea cea necuprinsă a lui Dumnezeu faţă de oameni. Această dragoste este mijolocul folosit în iconomia divină pentru mântuirea oamenilor. Ea a determinat chenoza ca echivalent al jertfirii de Sine şi toate celelate acte din cuprinsul iconomiei mântuitoare a lui Dumnezeu” [24]. Dragostea/Iubirea este considerată şi un liant între Dumnezeu şi oameni, prin iubire are loc aceea comuniune a omului cu Dumnezeu, tocmai de aceea întâlnim o definiţie a iubirii în manualele teologice: „Iubirea este virtutea teologică prin care se realizează cea mai deplină unire cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu întreaga creatură” [25]. Importanţa iubirii în creştinism reiese şi din faptul că şi în cadrul Sfintei Liturghii preotul rosteşte: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim'', „Iubirea este esenţa creştinismului, esenţa lui dogmatică şi esenţa lui morală”[26] .

Dragostea este aşadar începutul tuturor lucrurilor, pentru că „Dumezeu este iubire”( I In. 4: 8), Mântuitorul Iisus Hristos ne cere să ne iubim. Sf. Apostol Pavel ne arată , în imnul închinat dragostei (I Cor. 13), că dragostea este cel mai important lucru din viaţa noastră, chiar dacă avem toate celelate daruri dar dragoste nu avem nimic nu mai contează. Şi datorită dragostei susţinem că relgia creştină este superioară tuturor religiilor, creştinismul are un element unic: dragostea „în creştinism, în relaţia credinciosului cu Dumnezeu, dispare distanţa şi teama, făcând loc unui dialog de iubire” [27]. Şi pentru că am vorbit despre Decalog ca şi punct de referinţă pentru Legea mozaică, trebuie precizat şi urmatorul aspect: învăţăturile morale ale Vechiului Testament sunt bune şi de folos, dar desăvârşirea Legii ne vine prin Mântuitorul Iisus Hristos, Legea mozaică este: „o fază a evoluţiei omenirii spre desăvârşire”[28] , şi cât de frumos vorbeşte Părintele Ilarion V. Felea despre iubire: „în lume toate se învechesc, se uzează numai ce este veşnic nu. Trece chipul lumii acesteia şi tot ce trece produce durere [...] nu mai este nici un bun veşnic afară de iubire, afară de farmecul şi fericirea pe care le creează în inimă iubirea iubirii” [29].

Note

1. ^ Ilarion V. Felea, Duhul Adevărului, Editura Diecezana, Arad 1943, p. 359.
2. ^ William Barelay, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, 1992, p. 69.
3. ^ Danielle Fouilloux, Anne Langlois, Alice Le Moigne, Francoise Spiess, Madeleine Thibault, Renne Trebuchon- traducere Ana Vancu-Dicţionar cultural al Bibliei, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 62.
4. ^ William Barelay, op. cit., p. 69.
5. ^ Ibidem, p. 69.
6. ^ Danielle Fouilloux , op. cit., p. 69.
7. ^ Pr. Prof. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p,.136.
8. ^ Danielle Fouilloux , op. cit., p. 62.
9. ^ William Barelay, op. cit., p. 71.
10. ^ Danielle Fouilloux , op. cit., p. 61.
11. ^ Ilarion V. Felea, op. cit., p. 360.
12. ^ Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Predici- la Duminici şi Sărbători, la praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului, ale Sfinţilor şi la Sfinţii români; predici ocazionale şi la înmormântări, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 184.
13. ^ Ibidem, p. 184.
14. ^ Ibidem, p. 184.
15. ^ Florea Lucaci, Propoziţii biblice- interpretări logico-filosofice, Editura Eikin, Cluj- Napoca, 2005, p. 135.
16. ^ Ilarion V. Felea, op. cit., p. 359.
17. ^ Danielle Fouilloux , op. cit., p. 62.
18. ^ Constantin Jinga, Fişe de iniţere în lectura Vechiului Testament, Editura Marineasa, Timişoara, 2000, p. 34.
19. ^ Pr. Prof. Negoiţă Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 194.
20. ^ Pr. Prof. Ioan Mircea, op. cit., p. 121.
21. ^ Pr. Prof. Vladimir Prelipcea, Pr. Prof. Nicolae Neaga , Pr. Prof.Mircea Chialda, Pr. Prof.Gheorghe Barna, Studiul Vechiul Testament, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2003, p. 375.
22. ^ Pr. Prof. Ioan Mircea, op. cit., p. 136.
23. ^ Mitrp.Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Orest Buarschi, Prof. Diac. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 39.
24. ^ Pr. Prof. Liviu Stan, Iconomie şi Intercomuniune în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Anul XXII, Nr. 1, ianuarie-martie, Bucureşti, 1970, p. 7.
25. ^ Mitrp.Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Orest Buarschi, Prof. Diac. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 41.
26. ^ Ibidem, p. 36.
27. ^ Pr. Dr. Ioan Bude, Conotaţii biblice despre Jertfa vie şi limbajul imnic euharistic, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2007,p. 189.
28. ^ Pr. Prof. Vladimir Prelipcea, Pr. Prof. Nicolae Neaga , Pr. Prof.Mircea Chialda, Pr. Prof.Gheorghe Barna, op. cit., p. 376.
29. ^ Ilarion V. Felea, op. cit., p. 366.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 4 august 2010 • Vizualizări: 2381