Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Învăţătura celor doisprezece Apostoli - "Didahia"
"Didahia" a fost şi va rămâne una dintre cele mai preţioase lucrări de literatură creştină veche
Încă de la întemeierea Bisericii la Cincizecime, Apostolii şi urmaşi ai Apostolilor: episcopi, preoţi şi diaconi, învaţă şi propovăduiesc credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu după porunca dată lor de Mântuitorul, înainte de înălţarea Sa la cer, anume de a învăţa şi propovădui credinţa creştină la neamuri: "Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh..." (Matei 28, 19-20). Astfel Apostolii şi urmaşii lor (pe linie apostolică), purtaţi şi călăuziţi fiind de Duhul Sfânt, cu Hristos în suflet şi cu ochii ţintă la împărăţia cerurilor, propovăduiesc neamurilor atât pe cale orală cât şi în scris lăsând posterităţii un tezaur nepreţuit de literatură teologică, începând cu Canonul Noului Testament, continuând cu scrierile Părinţilor Apostolici, apologeţii şi culminând cu operele din "veacul de aur" al creştinismului precum şi cele cuprinse în perioada istorică a celor şapte Sinoade Ecumenice.

Apostolii au mers pretutindeni şi au vestit lumii mesajul de bucurie numit Evanghelie şi au spus că "Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El sa nu piară ci să aiba viaţă veşnică. Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea" (Ioan 3, 16-17). Printre scrierile de o importanţă deosebită se află şi "Didahia" sau "Învăţătura celor doisprecezce Apostoli". Ea poate fi considerată ca vârf de lance, deoarece este fără îndoială cea mai veche operă patristică şi postbiblică, aceasta fiind "documentul cel mai important al perioadei din imediata apropiere a Sfinţilor Apostoli şi izvorul cel mai vechi al legislaţiei bisericeşti, pe care îl avem"[1]. "Didahia" este puntea de legătură între Scriptură şi Tradiţie, între cărţile canonului Noului Testament şi operele Părinţilor Apostolici.

Această operă de mare importanţă a fost descoperită în anul 1873 de către Mitropolitul Filotei Vrenie al Nicomidiei într-un codice din anul 1056[2]. Se pare că acest codice, sau manuscris, a fost alcătuit de unul Leon supranumit "notarul şi păcătosul"[3]. A fost descoperită în biblioteca Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, pergamentul având dimensiunile 19/15,5 cm. În 1887 pergamentul a fost depus în biblioteca Patriarhiei fiind înregistrat cu numărul 54[4]. Pe lângă "Didahie" codicele mai cuprinde: Sinapsa Vechiului Testament şi Noului Testament de Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola lui Barnaba, Epistolele I şi II către Corinteni a lui Clement, o listă a cărţilor canonice ale Vechiului Testament, Recenzia lungă a Epistolelor Sfântului Ignatie, corespondenţa dintre Sfântul Ignatie şi Maria de Cassobola[5]. Mitropolitul Filotei Vrenie publică această operă după zece ani de la descoperirea codicelui, la Ierusalim în 1883. Totuşi "Didahia" a fost făcută cunoscută în lumea teologică nu prin publicarea ediţiei acestui mitropolit grec ci printr-o altă ediţie a unui german pe nume Harnack în anul 1884 la Leipzig[6].

De-a lungul timpului "Didahia" a fost citată în diferite opere, acest lucru dovedind că "Didahia" nu este o operă izolată, dimpotrivă ea a fost cunoscută de Părinţii si scriitorii din Biserică, cum ar fi: Pseudo-Ciprian, Eusebiu de Cezareea, Sfântul Atanasie cel Mare, Nichifor al Constantinopolului (†826), Ioan Zonara (†1120), ea fiind menţionată şi în lista celor şaizeci de cărţi canonice întocmită pe la anul 600[7]. Referitor la titlul acestei opere "Învăţătura Domnului adresată neamurilor prin cei doisprezece Apostoli" , se pare că figurează ca titlu doar pentru o parte a operei, opra având titlu general "Didahia Apostolilor" [8]. Autorul este necunoscut , opera fiind scrisă după toate probabilităţile între anii 50-70, dar unii specialişti consideră că a fost scrisă mult mai târziu, adică între anii 160-180. Pentru anii 50-70, pledează şi J. P. Audet, care susţine că acţiunea scrierii este plasată în timpul Apostolilor, profeţilor şi învăţătorilor şi că "Didahia" ar fi contemporană cu Evangheliile lui Matei şi Luca[9]. Locul apariţiei "Didahiei" este cu certitudine Orientul dar nu se ştie anume unde s-a scris. Specialiştii pledează pentru Siria, Palestina sau Egipt, dar J. P. Audet fixează locul scrierii ca fiind Antiohia[10].

Referitor la materialele pe care le-a folosit autorul, mai importante ar fi două: un îndreptar moral adică un set de instrucţiuni precizate pentru creştini şi un compediu liturgic axat pe explicarea Sfintelor Taine. Îndreptarul moral se regăseşte foarte bine în cele două Căi, a vieţii şi a morţii, învăţătură cunoscută din izvoare greceşti, Parmenide "Tabelul lui Kevet" (scriere neopitagoreică) şi iudaice, Vechiul Testament şi Manualul Supunerii[11]. Pe lângă aceste două izvoare, este posibil să se fi mai folosit şi altele dar se poate ca lucrarea să fie rodul propriei inspiraţii, opera fiind creaţia unui singur autor[12]. "Didahia" după cei mai mulţi, ar fi un manual catehetic folosit pentru învăţarea catehumenilor în primul veac creştin. Ca şi întindere este comparabilă cu Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, aproximatov 10700 de litere[13], fiind aşadar de dimensiuni reduse.

În ceeace priveşte inspiraţia ei, "Didahia" a pendulat între cărţile canonice şi necanonice, fiind nominalizată de diferiţi autori. Astfel Eusebiu al Cezareei, marele istoric bisericesc, nu o socoteşte între cărţile canonice, considerând-o una apocrifă. Alt mare scriitor şi Părinte, Sfântul Atanasie cel Mare, o socoteşte ca fiind folositoare de suflet alături de Înţelepciunea lui Solomon, Cartea Esterei, Cartea lui Tobit, etc. Alteori o socoteşte între cărţile antilegomena, alături de Călătoriile lui Petru, Călătoriile lui Ioan, Călătoriile lui Toma şi Clementinele[14].

"Didahia" are 16 capitole şi poate fi împărţită în patru părţi distincte:
-Partea I, cap. 1-6;
-Partea a II-a, cap. 7-10;
-Partea a III-a, cap. 11-15;
-Partea a IV-a, cap. 16.

Partea I. Este morală şi se vorbeşte despre cele două căi, pe care poate să le urmeze creştinul: calea vieţii sau a morţii. Cu siguranţă că o deosebită atenţie se pune pe calea vieţii care dacă este urmată cu străşnicie de către credincioşi duce la Hristos. Calea vieţii este calea care duce la "poarta cea strâmtă", de care vorbeşte Hristos, iar calea morţii este calea care duce spre pierzanie şi către "poarta cea largă", pe care mulţi o apucă. Hristos Mântuitorul lumii spune: "Eu sunt uşa de va intra cineva prin Mine se va mântui şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla"(Ioan 10, 9). Creştinii urmând calea vieţii, ajung la uşa care este Hristos, îndemnându-i să bată la această uşă şi li se va deschide, autorul precizează încă de la început că este mare diferenţa dintre cele două căi. Probabil când a alcătuit cele două căi s-a gândit la cuvintele rostite de Moise poporului israelit când acesta era la un pas de a intra în Canaan: "Iată eu ţi-am pus înainte viaţa şi moartea binele şi răul. Poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, hotărârile Lui şi legile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi să te binecuvinteze Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni. Iar de se va întoarce inima ta şi nu vei asculta te voi lăsa ademenit şi te vei închina la alţi dumnezei şi le vei sluji lor. Vă dau de ştire astăzi că veţi pierii şi nu veţi trăi mult în pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l dă şi pentru a cărui stăpânire treci tu Iordanul. Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul; viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi"(Deut. 30, 15-19). În calea vieţii creştinii sunt îndemnaţi sa-L iubească pe Dumnezeu ca Cel care este Creatorul lor şi pe aproapele lor ca pe ei însuşi. Cu siguranţă că aceste cuvinte ne duc cu gîndul la cea mai mare poruncă din Lege rostită de Mântuitorul în Evanghelia de la Matei capitolul 22.

În continuare se prezintă învăţăturile desprinse din iubirea de Dumnezeu şi de oameni, creştinii fiind îndemnaţi să nu poarte mânie pentru cei ce prigonesc ci să-i iubesca, ne spune autorul: "că nu vor avea duşman"[15]. Ni se prezintămulte învăţături care seamănă cu cele patru Evanghelii, Autorul scoate în relief ideea ca cel care fură pentru a se hrăni nu are păcat pentru că este în lipsă, dar cel care fură neavând nevoie are păcat şi va da socoteală "de ce a luat şi pentru ce?". Referitor la milostenie autorul spune: "să asude milostenia ta în mâinile tale, până cunoşti cui dai"[16]. Creştinii sunt îndemnaţi să fie milostivi căci şi Dumnezeu milostiv este, dar sa fie cu atenţie mare pe cine ajută. Întâlnim apoi şi alte îndemnuri date creştinilor: să nu ucidă, să nu desfrâneze, să nu fie mincinos şi să nu jure strâmb, să nu vorbescă în două feluri, pentru că "două feluri de vorbă este cursa morţii"[17], să nu fie mândru, să nu facă vrăji, descântece sau citiri în stele "pentru că în acestea se naşte închinarea la idoli", să fie blând pentru că "cei blânzi vor moştenii pământul"(Matei 5, 5).

În capitolul IV, autorul le aduce aminte creştinilor despre cel ce grăieşte cuvântul lui Dumnezeu, ca să-L cinstescă ca pe Domnul. Se aminteşte de Sfinţii şi cercetarea lor, Sfinţii fiind modele de creştini, care pot să-i înveţe şi pe alţii. Se vorbeşte despre domnie, autorul precizând: "că acolo unde se vorbeşte de domnie acolo este şi Domnul"[18]. Creştinii fiind învăţaţi ca să cinstescă pe stăpânitori şi să plătescă dajdiile acestora cum ne spune şi Mântuitorul: "da-ţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu", cât şi de episcopii care conduceau Bisericile la acea vreme. Foarte sugestivă este mărturisirea Sfântului Policarp al Smirnei în faţa proconsulului care îl interoga: "am învăţat a da cinstea cuvenită autorităţilor şi stăpânirilor rânduite de Dumnezeu întrucât nu ne fac nici un rău"[19]. Tot în capitolul IV mai aflăm învăţături referitoare la educaţia copiilor, la relaţiile dintre stăpâni şi sclavi. În Scrisoarea către Diognet se spune: "fericirea nu constă în a domni peste aproapele, nici în a voii să ai mai mult decât cei slabi, sau în a fi bogat şi ai asupri pe cei de sub tine; nu în acestea se arată cineva următor lui Dumnezeu fiindcă acestea sunt în afară de măiestria Lui" [20]. Capitolele V-VI, vorbesc despre calea morţii, ea fiind descrisă ca fiind rea şi plină de blesteme. Pe această cale mergând hoţii, desfrânaţii, etc. Tot în aceste capitole creştinii au îndemnul de a nu consuma cele jertfite idolilor.

În partea a II-a a lucrării, se dau indicaţii referitoare la Taine cum ar fi Botez, Euharistie şi Mărturisire, precum şi despre post şi rugăciune. Despre Taina Botezului se vorbeşte în capitolul VII. Aici creştinii sunt îndemnaţi să boteze în numele Sfintei Treimi, în apă proaspătă rece sau caldă. Cu privire la post, autorul îndeamnă ca postul să nu fie ca cel al făţarnicilor care postesc lunea şi joia, ci creştinii să postească miercurea şi vinerea. Rugăciunea să fie curată, nefăţarnică după cum porunceşte Domnul în Evanghelie. Autorul îi îndeamnă să rostescă de trei ori pe zi rugăciunea domnească. Cea de-a doua Taină dezbătută este Euharistia. Ea fiind un lucru nepreţuit nu poate fi dată oricui ci doar acelora ce au fost botezaţi în numele Domnului. Altfel s-ar încălca porunca: "nu da-ţi cele sfinte porcilor"(Matei 7, 6). Euharistia este cu totul importantă deoarece îi unea pe creştini în jurul lui Hristos prin părtăşie la potir. Ştefan Alexie spune: "elementul nou al tinerei comunităţi creştine care făcea specificul unificării şi al unităţii era Sfânta Euharistie. Ea nu făcea deosebire între bărbat, femeie, copil, rasă sau neam ci pe toţi îi unea laolaltă sfărâmând barierele egoismului şi ale interesului"[21]. Aceeaşi idee apare şi în rugăciunea de la frângerea pâinii: "Îţi mulţumim Părintele nostru pentru viaţa şi cunoştinţa pe care ai făcut-o nouă prin Iisus Fiul Tău. Fie slava în veci. După cum acestă pâine frântă este împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta. Că a Ta este slava şi puterea prin Iisus în veci"[22]. Aşadar Euharistia în viziunea Părinţilor Apostolici era elementul decisv în unirea Bisericii. Referitor la Taina Mărturisirii, autorul recomandă să fie făcută în Biserică înainte de Împărtăşire.

De la capitolul XI, începe cea de-a treia parte a carţii, în care se dau îndrumări referitoare la ierarhie. Autorul vorbeşte de ierarhia intinerantă, alcătuită din Apostoli, profeţi şi învăţători şi ierarhia stabilă formată din episcopi, preoţi şi diaconi. Apostolii, profeţiii şi învăţătorii să fie primiţi, deoarece cei ce îi primesc Îl primesc pe Domnul. Ei să nu rămână mai mult de o zi şi la nevoie chiar două, cel ce rămâne mai mult de două zile este profet mincinos. Profetul mincinos se cunoaşte că nu are purtările Domnului, el nu învaţă adevărul şi cere bani. Creştinii sunt îndrumaţi să-l izgonească dacă învaţă greşit. Dacă este drumeţ să fie ajutat, dacă îi nevoie să i se dea o slujbă şi să trăiască în comunitate. Dacă este leneş să fie izgonit. Referitor la episcopi, preoţi şi diaconi autorul ne spune că aceştia trebuie să fie bărbaţi blânzi, neiubitori de argint, adevăraţi şi încercaţi. Sfântul Ignatie scrie smirnenilor: "urmaţi toţi episcopului, precum Iisus Hristos Tatălui şi preoţilor ca Apostolilor iar pe diaconi respectaţi ca pe o poruncă a lui Dumnezeu" [23]. Autorul îndeamnă să se respecte ierarhia bisericescă.

Partea a IV-a începe cu capitolul XVI, în care autorul vorbeşte de zilele cele din urmă. Venirea Domnului este iminentă, precum un fur noaptea, adică nu se ştie când va veni. Creştinii trebuie să meargă des la Biserică, pentru ca să fie întotdeauna pregătiţi, autorul ne spune: "că nu va fi de folos tot timpul credinţei voastre, dacă nu veţi fi desăvârşiţi în timpul cel din urmă". Înainte de venirea Domnului se vor înmulţi fărădelegile, învăţătorii mincinoşi şi va veni antihrist care va face semne şi minuni. Tot atunci se vor deschide cerurile şi lumea toată va vedea pe Domnul venind pe norii cerului. "Credinţa în venirea apropiată a Domnului, nu îndemna la debandadă, dimpotrivă ţinea sufletele creştinilor într-o continuă veghe şi într-un neostenit îndemn de a fi întotdeauna cu făcliile aprinse spre a-L întâmpina pe Mirele Hristos"[24].

"Didahia" a fost şi va rămâne una dintre cele mai preţioase lucrări de literatură creştină veche, prin faptul că ne furnizează informaţii nepreţuite, legate de timpul imediat după predica Apostolilor, adică din primul secol creştin. Aşadar şi noi să exclamăm ca şi Harnack, cel care a editat-o în anul 1884: "Didahia ne-a adus în sfârşit lumină" [25].

Note

1. ^ Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Pr. Conf. Univ. Dr. N. Dumitraşcu, Patrologie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 19.
2. ^ Prof. Dr. G. S. Papadopoulos, Patrologie, vol. I, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 165.
3. ^ Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu..., op. cit., p. 19.
4. ^ Învăţătură a celor doisprezece Apostoli, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad., note şi indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 17.
5. ^ Ibidem, p. 19.
6. ^ Ibidem, p. 18.
7. ^ Ibidem, p. 19.
8. ^ Prof. Dr. G. S. Papadopoulos, op. cit., p. 167.
9. ^ Învăţătură a celor doisprezece Apostoli..., p. 21.
10. ^ Ibidem.
11. ^ Prof. Dr. G. S. Papadopoulos, op. cit., p. 166.
12. ^ Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu..., op. cit., p. 20.
13. ^ Ibidem, p. 19.
14. ^ Învăţătură a celor doisprezece Apostoli..., p. 19.
15. ^ Ibidem, p. 26.
16. ^ Ibidem, p. 27.
17. ^ Ibidem.
18. ^ Ibidem, p. 28.
19. ^ Mag. Ştefan C. Alexie, Viaţa creştină după bărbaţii apostolici, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1995, p. 233.
20. ^ Ibidem, p. 232.
21. ^ Ibidem, p. 233.
22. ^ Învăţătură a celor doisprezece Apostoli..., p. 31.
23. ^ Mag. Ştefan C. Alexie, op. cit., p. 229.
24. ^ Ibidem, p. 226.
25. ^ Învăţătură a celor doisprezece Apostoli..., p. 17.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 26 septembrie 2010 • Vizualizări: 2375