Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Continuitatea spiritului românesc în Basarabia
Studiu al istoricului Nicolae Iorga apărut la Iaşi, Tipografia „Neamul românesc” în 1918
Prefaţă

De la 1812, data anexării silnice către Rusia, care a luat ceea ce a prefăcut în „Basarabie” — Basarabia fiind, de fapt, numai partea de jos a ţerii, către Dunăre, — pentru că n-a fost în stare să păstreze la încheierea tratatului din Bucureşti Principatele amândouă ori măcar Moldova întreagă, şi pănă la data proclamării „Republicii Moldoveneşti” pe care împrejurările erau s-o ducă mult mai răpede de cum credeau întemeietorii ei la unirea cu noi, cei din vechea Românie, a fost oare în Basarabia vreo întrerupere a spiritului românesc, măcar în anume din clasele aflătoare acolo? S-a întins vreodată asupra acestei Moldove răsăritene, cuprinzând atât de mult din gloria trecutului luptător, care ni este comun, acea necunoştinţă a lucrurilor româneşti, acea părăsire a tuturor amintirilor, acea uitare de sine pe care o cred neştiutorii şi pe care vreau s-o întărească în minţile acestora oamenii cari socot, fără dreptate, că un act politic se poate îndeplini, ca prin vrajă, instantaneu, năprasnic, fără nimic din acea atmosferă culturală, din acea pregătire sufletească prin care singure popoarele pot să ajungă la ţinta lor, — restul fiind numai o întâmplare şi o aventură?

La aceste întrebări vreau să răspundă aceste câteva articole, care nu pot pretinde la alt merit decât acela de a înfăţişa în legătură, ca o singură desfăşurare, lucruri cunoscute, dar foarte puţin răspândite şi uneori în publicaţii neaccesibile, şi de a comunica tuturora fapte şi stări care erau prea mult păstrate pentru singura informaţie a cercetătorilor ştiinţifici.

I

În 1812 ceea ce s-a patentat politiceşte ca „Basarabie” era, supt multe raporturi, în condiţii de rezistenţă mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea din 1775, a devenit o Bucovină.

Erau — dată fiind şi întinderea mult mai mare a teritoriului — şi un număr mai însemnat de boieri, chiar din aceia cari purtau nume cunoscute. Unii dintre dânşii îşi aveau toată proprietatea rurală aici; alţii aveau în Moldova cea nouă rusească partea mai însemnată dintr-însa. Pe de altă parte, aceşti cuceritori nu îngăduiau, ca ocupanţii celeilalte părţi desfăcute din Moldova întreagă, persoanelor rămase la Iaşi, în legătură cu domnul, cu „turcii”, să-şi mai păstreze rosturi de stăpânire şi dincolo de Prut. Un termin scurt s-a pus pentru desfacerea moşiilor. În cele mai rele împrejurări, pe preţuri de nimic, atâtea au fost căpătate astfel de oricine, indigen sau mai ales străin, pusese la o parte un căpitălaş format prin comerţ; altele au fost luate de ţerani, cari, cu admirabilul lor instinct de câte ori e vorba de pământul pe care l-au muncit şi pe care nu-l pot despărţi de însăşi fiinţa lor omenească, au făcut imposibilul pentru a plăti zecile de mii de lei care li se cereau. Dar mulţi dintre vechii fruntaşi ai acestori ţinuturi au preferat să rămâie decât să se vadă siliţi la o asemenea vânzare. Câte unele din familii s-au împărţit, lăsând pentru conservarea vechii moşteniri pe cutare din membrii lor în partea ajunsă rusească din Moldova lor.

Cu grămada se întâlnesc astfel nume boiereşti în cele dintăi chiar din actele ce privesc Basarabia. În cartea mea, Basarabia noastră, publicată în 1912, am adunat o mare parte din ele. Din documente apărute pe urmă aleg pe cei doi Cantacuzini, Alexandru şi Gheorghe, fiii lui Matei, pe vara lor Elenco, măritată cu Harting, pe Iamandieşti, pe un Şeptilici, un Andrieş, pe un Orăş, pe un Bantăş, pe un Hermeziu, pe mai mulţi Oatu etc.

Cei trecuţi supt alt sceptru puteau spera, de altfel, mult mai mult ca mazilii nobilitaţi în Bucovina, o situaţie politică într-o ţară care, câtva timp, s-a bucurat de o largă autonomie, şi chiar un rol în viaţa generală a imperiului. Un Alexandru de Sturdza putea să li servească întru aceasta ca model de imitat.

Mănăstiri mari, bogate, cu vechi tradiţii de cultură, cu aşezăminte şcolare, nu existau. Vărzăreştii, Căpriana, din al XV-lea veac, nu mai însemnau nimic; Chiţcanii, deveniţi Noul Neamţ, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învăţătură trezit în Moldova prin mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericească avea periculoase slăbiciuni pentru acea civilizaţie nouă care era să caute a deznaţionaliza pe moldoveni.

Şcoli ca a lui Vartolomei Măzăreanu în Putna bucovineană nu sunt aici. Dar este ceva care le poate înlocui. De la 1775 încoace, în Moldova se crease o folositoare şcoală laică, mirenească, după ideile „filosofice” ale Apusului, şi Mitropolitul Iacov Stamati — al cărui nepot era să fie cel dintăi şi mare scriitor basarabean — o patronase cu vioiul lui spirit modern. În toată ţara se creaseră aşezăminte în acest sens, şi viitoarea Basarabie nu fusese lipsită de lumina lor.

Din fericire, şi ierarhia bisericească rămase un timp în mâni româneşti. Vlădica cel nou de la Chişinău, continuator al Scaunului hotinean (şi acesta al celui din Brăila, pentru raiaua turcească a Dunării şi Nistrului), a fost un adevărat şi isteţ român, trecut prin mari demnităţi eclesiastice în Rusia însăşi, câmpulungeanul de vechi neam Gavriil Bănulescu, a cărui amintire trebuie împrospătată în Basarabia. Deşi un străin fu aşezat în noul scaun din acel Akkerman, care, Cetatea Albă a epocei noastre eroice, găzduise Mitropolia mutată apoi la Suceava, tradiţia naţională n-a fost părăsită în Biserică. E vremea Bibliei de la Petersburg, a frumoasei Biblii copiată după a lui Şerban Vodă din 1688 şi care a ajuns populară şi în Moldova noastră şi supt Gavriil se încep tipăriturile religioase basarabene, cât de puţine ar fi ele.

În acest cadru, cu un sistem de legi care e luat după al vechii patrii şi după inspiraţia bizantină de aici — un român de adopţiune, Manega, lucrând cu o întreagă comisiune la redactarea Codului pentru Basarabia — şi cu o autonomie garantată, formal, de Alexandru I, prin statut, viaţa „moldovenească” putea să continue liber în Basarabia ţarului, rămasă pentru neam aceeaşi Moldovă.

II

Pe la 1812 nu putea să existe o literatură „basarabeană”. Viaţa intelectuală în Moldova cea întreagă era centralizată: ea se găsea toată la Iaşi, câtă era. Şi trebuie să ţinem samă şi de atmosfera din acest sfârşit de epocă fanariotă, când influenţa grecească era mai puternică, mai asfixiantă decât oricând — şi ea a tot crescut pănă la 1821, — când unii dascăli şi boieri ocrotitori puteau nădăjdui să confunde ţerile noastre într-o mare Grecie a viitorului, având acelaşi spirit elenic ca şi celelalte provincii ale ei: chiar când se scrie deci româneşte, e vorba numai de traduceri, de prelucrări, de bileţele de dragoste şi tânguiri de o melancolie obosită şi netrebnică.

Astfel ţinuturile moldoveneşti din răsărit se desfăcură fără ca pe pământul lor să fi rămas cineva în stare să arăte, într-un timp când nici Iaşul nu se pricepea s-o facă, durerea firească pentru sfâşiarea unui popor.

Se vorbeşte de scriitorul basarabean Alexandru, Alecu Hăjdeu (aşa-şi scria numele). E adevărat că familia — el era fiul unui cărturar foarte distins, care purta, pentru o fire polonizată, numele adevărat polon de Tadeu, pe care îl scria româneşte cu doi d — îşi avea o moşie în Basarabia, lângă Hotin, pe lângă multe alte interese de afaceri în Bucovina vecină, de unde, oricum, pornise o înrâurire naţională românească. Dar omul foarte învăţat, adânc cunoscător al limbii şi literaturii ruseşti, preocupat de chestii istorice şi capabil uneori, când era vorba să le dezlege, de a născoci, cu multă dibăcie, documentul trebuitor — ca un romantic plin de ironie ce era — se trăgea dintr-un neam care încă de pe la 1670 părăsise Moldova în suita exilatului domn Ştefan Petriceicu, o rudă, şi care de atunci avuse a face cu steaguri străine şi cu cărţi străine. A fost cunoscut — şi, de la Asachi încoace, care l-a tradus şi în franţuzeşte — e foarte admirat, pentru informaţia, îndoielnică, din el, ca şi pentru avântul literar şi, mai ales, pentru puternicul sentiment de demnitate naţională „moldovenească” ce respiră dintr-însul, discursul lui Alecu Hăjdeu la deschiderea şcolilor — ruseşti — din Hotin. Dar cuvântătorul se interesa mai mult din punct de vedere familial ori din curiozitate de diletant, de trecutul acelei Moldove, al cării sol nu l-a călcat, în viaţa culturală a căreia nu s-a amestecat şi a căreia limbă, în multele-i studii, de trecut şi de viaţă populară, publicate în revistele ruseşti, n-a întrebuinţat-o.

Scrisul basarabean era să plece întăi — pentru a decădea răpede, dar fără ca prin aceasta să înceteze şi conştiinţa românească în această provincie — de la cineva care, cum spune el însuşi, a fost totdeauna un desţerat:

Mâhnit şi pe gânduri şed posomorât
Cu un dor nespus,
Şi-ntristat şi dornic, trăind amărât,
Mă uit spre Apus...

Acolo îi viaţa!
Acolo-i speranţa!
Să fim fericiţi
De-am fi toţi uniţi!

Eu, tânăr fiind,
Acolo lăsând
Strămoşeşti mormânturi, fraţi ce mă iubea
Şi plină de graţii pe Moldova mea
Dornic părăsind.

Născut poate în Iaşi, fiu de boierinaş moldovean, nepot de frate al marelui Mitropolit Iacov Stamati, cunoscător al acelor moravuri fanariote pe care le-a descris superb în dialogul cocoanei, cilibiului şi dascălului învăţăcel al şcolii domneşti din capitala Moldovei, Constantin Stamati rămâne dincolo de Prut la 1812, când era acum un om în toată firea.

O despărţire fără revedere? O izolare? „Cordunul” cel nou al carantinei împărăteşti tăind comunicaţia cu ţara rămasă „turcilor”? Planuri de noi cetăţi otomane de-a lungul Prutului? Da, însă soarta a vrut ca relaţiile, brusc şi nemilos întrerupte, între cele două fărâmi ale Moldovei lui Ştefan cel Mare să fie reluate după câţiva ani abia.

La 1821 izbucneşte dincoace mişcarea grecilor. Românii nu se raliază la dânsa. Peste carantină, familii boiereşti, membri ai clerului înalt trec în Basarabia. Mitropolitul Veniamin se adăposteşte la Colincăuţi; Dinu Negruzzi, cu toţi ai lui, între care viitorul scriitor de frunte Costachi Negruzzi, se află, un timp, la Şărăuţi, în aceleaşi părţi ale Hotinului. Atâţia părăsesc chiar sălaşul lor de la ţară pentru a vedea Chişinăul, unde nouă ani de stăpânire rusească nu aduseseră decât doar lărgirea stradelor şi ridicarea câtorva clădiri administrative, vechiul oraş moldovenesc, fără înfăţişare de capitală, fiind „deşert şi tăcut” şi înviorându-se numai prin sosirea acestor bejenari, zgomotoşi şi doritori de a se mângâia prin petreceri.

Atunci Puşkin, gloria romantismului rus, locuia acolo, culegând impresii despre ţigani vagabonzi şi ţigance amoroase, despre greci geloşi şi despre tovarăşele lor neastâmpărate, şi se arată încă vechea casă boierească în care a vegetat. Cei dintăi fii de boieri cari se pregăteau de cariere, între ei Alecu Donici, în aşteptarea unei situaţii în armată, priveau cu admiraţie pe geniul întunecat al byronismului moscovit, şi Negruzzi n-a uitat niciodată vedenia. Stamati învăţa limba noilor oficialităţi şi se pregătea a traduce pe Puşkin însuşi, pe Lermontov, rivalul acestuia, pe fabulistul Crîlov, probabil pe Chemniţer şi Dimitriev, pe prozatorul Sirovski.

Apoi, de la 1823 încoace, lumea se întoarse în Moldova. În sfârşit — izolarea? Nu. Căci, la 1828, în legătură cu greutăţile din Orient, noul ţar Nicolae făcea ca trupele lui să treacă Prutul — şi ele erau să rămâie în Principate nu mai puţin de şase ani, în cursul cărora aceiaşi ruşi au fost într-o Moldovă şi cealaltă.

Atunci pentru întăia oară Stamati trece hotarul şi vede, între altele, iarmarocul din Folticeni. El, care avea acum gata o mare parte din opera lui literară, descrie şi acest pitoresc amestec de rase şi de costume. Literatura Basarabiei, absolut moldovenească în tendinţe, îşi ia astfel o dată sigură de plecare.

III

În acest moment, pe la 1830, când în Principate începe noua literatură românească, şcoala nouă a românilor, ziarul, revista, almanahul, în care, în toate, se cuprinde, tot mai desluşit, idealul unor timpuri nouă, unii dintre basarabeni sau, în genere, dintre românii aflători, şi cu mai vechi prilejuri, în Rusia, rămân legaţi numai de dânsa. Astfel Alexandru Sturdza, — căruia Stamati-i dedică Tânguirea unui orb — cu sora lui, contesa de Ebling, care iscăleşte lucrări de literatură: H. Severine. El alcătuieşte scrieri foarte cetite în vremea lui, în care combate, în folosul ortodoxiei şi al autorităţii politice, curentele revoluţionare; la 1834 tipăreşte la Odessa un almanah francez, cu colaboraţia surorii, a francezului Repey şi a mai multor ruşi. La Odessa, de altfel, erau şcoli la care învăţau şi copii ai familiilor româneşti din Muntenia, cum se vede din corespondenţa lui C. Brăiloiu (în Hurmuzaki, X). Stamati însuşi pomeneşte de cutare „tânăr autor român al multor opere ruseşti tipărite la Odessa de la 1848” şi despre care scrie aşa:

Dar ochii lui revarsă o rază înfocată
Şi fruntea lui vădeşte înalte cugetări,
Iar el, străin de toate, în gânduri adâncit,
Câte o dată numai îl vezi că se zâmbeşte.

Alţii, ca Donici, prelucrătorul meşter, cu o „bonomie” care samănă cu a originalului, a fabulei lui Crîlov, — ivită pentru a spune adevărul într-o societate neliberă şi având să îndeplinească şi în Moldova aceeaşi misiune — trec Prutul şi fac o modestă carieră de funcţionari în ţara strămoşilor. Un exemplu care, în aceeaşi epocă, va fi urmat apoi de un coborâtor al boierului Rusu, din epoca lui Vasile Lupu, Alecu Russo, tânăr, care, după studii făcute în Elveţia, nu putea să se împace cu moravurile politice ale Rusiei şi, astfel, veni la Iaşi pentru a duce, alături de o nouă generaţie, lupta pentru ideile de libertate şi naţionalitate, iar, în ce priveşte scrisul, pentru reîntoarcerea bunului stil după datină, împotriva silnicelor neologisme.

În Basarabia rămâne pentru a scrie româneşte întăi Stamati. El n-a învăţat această limbă din „Gramatica ruso-română” (foarte interesant e, potrivit cu ideile lui Daniil Philippide, autorul Geografiei României, că nu se zice, în titlul rusesc, „Gramatică ruso-moldovenească”, ci „română”), a lui Ştefan Margela (Petersburg, 1827), probabil aromân din Macedonia, tipărită pentru nevoile statului şi pe socoteala lui. E tot vechiul şi frumosul grai, plin de cuvinte adânc răsunătoare în inimi, acel grai de care nu va voi să se despartă omul de bun simţ, întrebuinţându-l, pentru plăcerea multora, fie şi în ciuda câtorva pănă la sfârşit.

Stamati ceteşte pe poeţii ruşi şi-i traduce ori îi imită; ceteşte pe scriitorii francezi pentru acelaşi scop, şi, pe lângă prelucrări după Lamartine şi Hugo (sau după irlandezul Thomas Moore, tradus în limba franceză), se pot găsi pagini luate din Grandeur et décadence militaire a lui Alfred de Vigny. Harnic om şi care ştie să-şi aleagă lectura, cum ştie s-o facă de folos pentru naţia lui, — ceea ce e puţintel mai greu şi mai rar! Dar izvoare de inspiraţie, nouă, proprii îşi află el trecând către noi hotarul răpirii din 1812. Astfel vine la Iaşi în 1834, când — poate şi supt o influenţă rusească pe care o relevă d. G. Bogdan-Duică — a cântat oastea cea nouă a Moldovei (Străjerul taberei), mângâindu-se prin scris pentru moartea soţiei lui iubite, Catinca (mai pe urmă se pare a fi luat pe o Elenă). În 1839, când acum graniţa de la răsărit a Moldovei se ridicase de la loc în toată puterea ei de oprelişte, el trece prin Bucovina, oprindu-se la Suceava, în care

Mă-ntreb de domneşti mormânturi
unde-au trebuit să fie,

la Putna, unde i se vorbeşte de „puţina ţărână, ce ar fi mirosit ca moaştele sfinţilor”, găsită în mormântul lui Ştefan cel Mare, la Dragomirna, la Solca. Inspiraţii destule, când „pieptul se coşeşte de încleştatele zvâcnituri ale inimii” (pp. 41-42), cât să ţie o viaţă întreagă!

Aceste scrieri ar fi rămas însă necunoscute, contactul literar nu s-ar fi stabilit, — dovadă de unitate sufletească — între cele două Moldove despărţite, dacă mişcarea pornită şi condusă, până la ultimele ei consecinţe politice, de Mihail Kogălniceanu, întors din Apus cu atâta bogăţie culturală în sufletul lui mare, n-ar fi intervenit, strângând, deocamdată numai la munca scrisului, pe românii de pretutindeni, ca să afirme îndrăzneţ un ideal nou, prin revistele sale Dacia literară şi Arhiva românească.

În cea dintăi apare, la 1840, poema lui Stamati Gafiţa blăstămată de părinţi şi o bucată lirică. Ele sunt trimese de bucovineanul C. Hurmuzaki, în curând el însuşi însărcinat de moldoveni cu procese în Basarabia. Supt îngrijirea lui Kogălniceanu, cam pe timpul când Hurmuzaki se stabileşte în Iaşi, apare aici admirabilul poem, de o spontaneitate unică, în care basarabeanul adună amintiri de cronică, aventuri din poveşti, cunoştinţă de datini pentru a face din ele, cu numele lui Ciubăr-Vodă şi cu isprăvile fiului său Bogdan, un „Orlando furioso” — pus şi în titlu astfel — al românilor, operă neimitabilă, şi astăzi încă plină de mireazma pe care o dă numai sinceritatea absolută unită cu un talent original şi cutezător.

În curând însă împrejurările scrisului românesc se fac mai grele. Greutăţi răsar în calea noii reviste a tinerilor, Propăşirea, la care Stamati nu colaborează. O revoluţie se pregăteşte în Principate, şi Rusia va veni s-o înăbuşe, în toamna anului 1848. Trupele ţarului vor rămânea pănă târziu, ani întregi. Un aspru regim împiedică vechile comunicaţii. Din Basarabia doar purtătorul unui vechi nume de revoltă, Hâncu, Iacov Daniilovici Hâncu, face un curs de româneşte la Petersburg, publicând o Gramatică şi alegere de bucăţi literare (1840; şi „Concluzii” la 1847), dar limba română a lui Margela e acum „vlaho-moldovenească”. Şi un om de treabă, cu simţ al limbii celei bune, dar fără mari însuşiri, Ion Sârbu, dă doar la Chişinău (nu la Iaşi) Fabule după cei trei mari scriitori ruşi (1853) şi Alcătuiri originale (1852), care nu se mai pot ceti, cu toată simţirea reală din ele.

IV

Războiul Crimeii, evacuarea Principatelor de trupele ruseşti care începuseră un nou război cu Turcia, ocupând pământul ce ni mai rămăsese, aduseră o nouă manifestare a sufletului românesc în Basarabia, una care s-ar fi putut aştepta cu greu după ce preocupările „moldoveneşti” acolo ajunseseră acum, în scăderea lor, la gramatica „vlaho-moldovenească” a lui Hâncu şi la Alcătuirile lui I. Sârbu.

Cântând „Moldova”, „ţara frumoasă”, „pământul bun şi îmbielşugat”,

Cu păduri multe şi dese,
Cu izvoare bogate,

unde e mândru că străinului „inima-i sare din loc” când vede „moldoveanca” din care va face soţia lui, — poetul de la Chişinău nu înţelege decât colţul său basarabean, şi doar dacă într-una din puţinele lui fabule originale, Străina floricică, el arată în chip ascuns că inima lui dorea o mai largă patrie:

— O, crinule, ce-ai păţit?
De ce-aşa te-ai veştejit?
Unde ţi-i mireazma, frate?
Au doară nu plouă de-ajuns?
— Aleu, crinul a răspuns,
Sunt în străinătate.

În prevederea putinţei unui alt viitor, dacă nu va vibra cântăreţul de la 1852 al acestei dureri, care pare a-şi fi încheiat peste puţin zilele tulburate şi amărâte — căci şi fără influenţa unei atmosfere pesimiste din literatura contemporană rusească, el se pare a nu fi gustat mult din fericirea lui — se va găsi cine să exprime un nou şi cutezător ideal.

Nu tânărul „basarabean” (născut la Cristineştii Hotinului în 1836) Bogdan Hâjdău, viitorul Bogdan Petriceicu Hâjdău (de unde B.P. Hasdeu), care-şi făcuse studiile la Harkov, într-un mediu cu totul străin, de a trebuit să-şi înveţe din nou limba părintească, pentru a-i aduce pe urmă aşa de mari servicii, ca învăţat şi chiar ca poet. Stăpânit cu desăvârşire de spiritul satiric, demonic al „inteligenţei” ruseşti de atunci, care avea ca model existenţa tragică a unui Puşkin, a unui Lermontov, despreţuind viaţa în sine prea mult ca să şi poată recunoaşte în relativităţile zădărniciei şi urâciunii ei o chemare, el venea, abia după realipirea la Moldova a celor trei judeţe de jos ale Basarabiei, în 1856, pentru a începe o carieră mare şi tulburată de pasiuni ca judecător la Cahul. Ziarul plănuit de el în frământările pentru constituirea unei ţeri unite şi liberale, România, având un program potrivit cu aspiraţiile tineretului din Iaşi pe acea vreme, n-a apărut niciodată, iar cele dintăi publicaţii ale aceluia care se înfăţişa ca un genial prinţ exilat, întors în moştenirea sa pierdută, Foaia de istorie română, n-avea în sine nimic special basarabean şi prea puţin chiar în legătură cu nevoile societăţii pentru care apărea. Am dat în Istoria literaturii, III (p. 298), dovezi despre foarte slaba cunoaştere a limbii înseşi în care era redactată revista, care cuprindea totuşi cea dintăi dovadă a unei erudiţii incomparabile şi a unui spirit cu totul superior.

Altfel e cu Stamati. Bătrânul, care trecuse de vrâsta în care se poate cere omului o adaptare la împrejurările noi, reîncepe încă din 1853, fără îndemn, se pare, ci din propria dorinţă de a folosi naţiei sale în noul pas înainte pe care-l făcea, colaboraţia sa la publicaţiile moldoveneşti: almanahuri, calendare. Bucăţile pe care le alege pentru aceasta, revizuind şi întregind, transpuind adesea în alt spirit lucrări mai vechi, au un caracter istoric luptător. E vorba de gloriile, ce nu se pot uita, ale Sucevei, de fiica lui Decebal, de stejarul care, „nenorocos”, „tovarăşi n-are”, ci este ca

...recrutul ce cu întristare
Păşind la strajă, stă singurel,

— apolog în care nu se ascunde poate numai izolarea anilor săi cărunţi. Şi, când, la 1867-8, stăruinţile harnicului Codrescu, care păstra din luptele pentru Unire şi libertate tipografia ziarului Buciumul român, îl fac, în preajma morţii, să se hotărască a publica, supt titlul de Muza românească (nu: „moldovenească”) din care a ieşit, de pe urma încetării lui din viaţă, un singur volum — o sumă de scrieri, în versuri şi proză apar, dovedind ce schimbare adusese noul avânt naţional în sufletul acestui singuratec şi uitat.

„Desţeratul din Moldova în copilăria sa”, care cerea la 1863 „clasă de studii naţionale la gimnazii” (p. 525), nu mai cântă pe vechea „lăută a Moldovei”, care „ţinea hangul la ospeţele domnilor”, ci se gândeşte la Vrancea liberă, la Roman de acolo, eroul „Daciei”, la dacoromâni, la „scumpa noastră ţară Daco-România” (p. 37). Dorul de patrie va fi dedicat, în 1861, „României”, şi moto cuprinde această „doină veche” — şi nu prea veche — a „unui prizonier la tatari”, căruia şi fumul ţerii sale i se pare dulce şi mirositor:

Am fost şi eu român,
Dar m-am făcut păgân,
Căci, tânăr fiind,
Bietul meu pământ
De tatari călcat,
Ei sclav m-au luat.

De-acum numai moartea
Să mă scape poate
De păgânătate. (p. 60)

Şi ca să arăte robul că măcar pentru urmaşii săi pot veni alte zile, el îmbracă lupta între romanitate şi slavismul rusesc în frumoasa alegorie poetică a lui Dragoş tinerelul domn român, Făt-Frumos moldovean, care merge să răpuie, în adăpostul lui de la Cetatea Albă,

— cetatea de doi zmei păzită —

pe păgânul (p. 33) Vronţa uriaşul, care ascundea acolo „Dochia răpită” — fărâma „basarabeană” a Daciei.

V

Trei judeţe basarabene fuseseră căpătate, deci, pentru Moldova prin tratatul de la Paris, deşi Austria, din motive pe care le înţelegem, ar fi vrut să se adauge principatului, a cărui unire cu cel muntean n-o voia, Basarabia întreagă, formându-se astfel un puternic stat clientelar. Nu erau judeţele cele mai bune; dacă la Cahul, pe Prut, tradiţiile româneşti nu fuseră întrerupte măcar o clipă, regiunea de la răsărit a fost, mult timp, raia turcească, loc gol pentru rătăcirile prădalnice ale tatarilor şi apoi sălaşul acestora, Bugeacul lor, sămănat cu sate de indigeni meniţi robiei. Încă de pe la 1770, într-unul din războaiele lor cu turcii, ruşii sfărâmaseră acest cuib, dar, provincia nerămâindu-li şi turcii revenind în cetăţi, pe care le întăriră şi mai mult, cu deosebire Ismailul, s-a întâmplat ce nu stătea în planurile nimănuia din străini: întinderea elementului românesc din vecinătate. El era însă destul de rar pentru ca ruşii, stăpâni după pacea de la 1812, să poată aşeza la 1829 bulgarii compromişi cu dânşii, pe cari trupele imperiale, la retragerea lor din Bulgaria propriu-zisă, îi luaseră cu sine şi-i colonizară aici. Şi alte naţii fuseseră aşezate prin aceste părţi, împestriţând caracterul naţional al ţerii.

Guvernul românesc, care era să rămâie până la o nouă expropriere, în 1878, ar fi putut face deci o operă naţională, atrăgând în Basarabia sa ce era mai bun în cealaltă şi exercitând de acolo asupra părţilor vecine o necontenită şi puternică influenţă culturală. Nu a făcut-o însă, poate de frica uriaşului vecin, poate din orientalism zăbavnic — ce ni sunt nouă douăzeci de ani!, — poate din marele nostru păcat politic, lipsa de concepţie. Nici episcopia cea nouă a Dunării de Jos (opusă celei ruseşti de la Akkerman) n-a avut decât doar meritul de a fi apropiat de cultura noastră pe câţiva bulgari, cari s-au grăbit apoi să se spele de dânsa.

Ori eram noi deci deasupra gurilor Dunării ori nu, a fost acelaşi lucru pentru întregimea Basarabiei supt raportul care ne preocupă aici.

Totuşi de la sine — şi în aceasta stă însemnătatea lucrului — cele trei părţi din ţară rămase supt ruşi continuară, în forme modeste, şi cu toată lipsa unor oameni distinşi, capabili de a conduce, vechea direcţie culturală moldovenească.

Prin colţuri de provincie se urmă desigur cu obiceiul satirelor versificate, în năcazul unuia sau altuia, ca aceea, din 1842, Favorul diplomat al norocului sau al jucăriei, care era să se tipărească şi să se împartă „la dughiana lui Carabet din Bălţi, fără plată”. Să nu uităm că acte judecătoreşti se alcătuiau în părţile Hotinului în româneşte încă la 1823 (v. memoriul mieu Din ţinuturile pierdute, în „Analele Academiei Române” pe 1912, p. 81 şi urm.) şi că acte particulare, de prezintat instanţelor judecătoreşti, se întâmpină pănă către 1840, că, în sfârşit, procesele pentru moşii care se tărăgănesc pănă după 1850, pănă la războiul Crimeii (procesul mănăstirii Neamţului, de ex.; v. ultimul memoriu ce am tipărit în aceleaşi „Anale” în 1916), aduceau necontenit contactul cu părţile împricinate ori cu împuterniciţii, cu vechilii lor, un Dimitrie Beldiman, a cărui corespondenţă — şi de la Petersburg — am descoperit-o şi publicat-o în parte, un M. Kogălniceanu, un Constantin Hurmuzaki, din Bucovina.

Biserica însăşi păstra măcar în parte vechile ei datine. La 1867 foaia eparhială din Chişinău apărea şi româneşte, supt cenzura românului Grigore Galin, inspector al Seminarului. În articolele ce cuprinde, ea recunoaşte că „limba moldovenească se întrebuinţează în Basarabia”, că e „limba de loc”, se scuzează nedreptăţile Rusiei oficiale faţă de neamul întreg; se pomeneşte nemulţămirea socială după 1812 a ţeranilor, pe cari a trebuit să-i potolească Gavriil Bănulescu, cu „gramată de liniştire tipărită pe limba moldovenească”; se înseamnă, în sfârşit, cărţi „jumătate ruseşte şi jumătate moldoveneşte”, ca Bucvariul, Pentru credinţă şi viaţă creştinească; este şi un Ceaslov numai moldovenesc. Pănă la 1870 foaia a păstrat acelaşi caracter (v. articolul mieu în „Drum drept”, I, pp. 68-73).

Scrisorile particulare în româneşte continuă; am tipărit din ele şi pănă la 1871. Deşi nu erau şcoli româneşti, cutare student care merge la Kiev să înveţe astronomie, după ce isprăveşte gimnaziul rusesc din Chişinău, îşi formează o ortografie cuminte cu litere latine şi, la observaţia că şi-a uitat limba, răspunde, la 1864: „În scrisoarea n-l 1, tu-i ceti că eu am uitat limba română. Nu crede, frate, pentru că singur poţi să judeci: Am uitat-o eu, ori nu? Eu socot că nu. Tu cum socoţi?” Nu ştim răspunsul colegului rămas acasă, dar noi cari i-am cetit mărturisirile spunem ca şi dânsul: nu. (Din ţinuturile pierdute, pp. 74-86 şi urm.).

Peste şapte ani după ultima din aceste simple răvaşe româneşti pierdem Basarabia de Jos. Într-o carte de o valoare deosebită, plină de idei şi de informaţie, d. State Dragomir, artistul basarabean de aici, la care în zilele din martie nu s-a gândit nimeni, a arătat (Din Basarabia, Iaşi, 1908, p. 115 şi urm.) cu ce sfăşiere de inimă s-au desfăcut de noi părţile Cahulului. După noua hrăpire însă cei de acolo au continuat a-şi trimete fetele la şcolile din Galaţi, şi la 1888 aveam în Liceul Internat din Iaşi coleg pe d. Dragomir înainte de a avea la Şcoala Normală superioară coleg pe ardeleanul Grigore Bârsan.

A urmat o epocă de socialism în Basarabia. Tineretul întreg a fost cuprins de această mişcare. Dar orice agitaţie la un popor supus, ori pentru ce idei ar porni, duce neapărat, pe nesimţite, la rana cea adevărată şi la durerea cea mare.

Aşa s-a întâmplat şi cu Basarabia. Deci ceea ce a liberat-o n-a fost această zgomotoasă imitare superficială a socialismului străin, ci adânca dezvoltare organică, care a ieşit la vremea sa şi în faţă, şi tinde a-l înlocui cu totul.

Cred că am dovedit-o.


Text disponibil sub licența
Domeniu Public

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 19 ianuarie 2011 • Vizualizări: 799