Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Drumul Damascului în anii ’50
După zece ani de la producţie, Noul Cinematograf al Regizorului Român (NCRR) a proiectat recent filmul "După-amiaza unui torţionar" de Lucian Pintilie. Acesta este un film pe care criticii îl încadrează la graniţa dintre ficţiune şi documentar, deşi în prima impresie este că valoarea de documentar cântăreşte cel mai mult. Sursa filmului o constituie cartea Doinei Jela, "Drumul Damascului" (1999)
Plecând de la această carte, Lucian Pintilie pune în scenă întâlnirea, pe de o parte, dintre Radu Beligan în rolul unui profesor universitar şi fost deţinut politic şi Ioana Maria Macaria în rolul unei tinere jurnaliste, iar de cealaltă parte Gheorghe Dinică în rolul torţionarului Franţ Ţandără (personaj real). Această întâlnire are loc foarte aproape de Giurgiu, în locuinţa lui Franţ Ţandără. Interesant este că întâlnirea dintre deţinut şi cel care l-a torturat nu este mediată de jurnalistă, ci de deţinutul însuşi, care îl prezintă pe Franţ Ţandără drept "un vechi prieten". Scopul întâlnirii a fost acela de a înregistra mărturisirea lui Franţ Ţandără despre activitatea sa de torţionar în timpul regimului represiv. Mobilul întâlnirii ţine de curiozitatea jurnalistei, dar mai mult decât atât de dorinţa fostului torţionar de a se mărturisi. De la un capăt la altul al filmului, această dorinţă de a mărturisi întâmpină numeroase dificultăţi plecând de la insuficienta experienţă a tinerei jurnaliste în mânuirea aparatului de înregistrare, trecând prin poticnelile mărturisitorului însuşi şi până la contextul exterior (somnolenţa profesorului la auzul unor întâmplări care, deşi familiare, par să nu-l intereseze, vântul care începe să bată, soţia, fiul etc.). Toată această derulare de întâmplări vine să sublinieze tema centrală a filmului: dificultatea mărturisirii. La vârsta senectuţii (întâlnirea reală dintre Doina Jela şi fostul torţionar care a fost consemnată în cartea "Drumul Damascului" se petrece la sfârşitul anilor '90 pe când acesta era sexagenar), Ţandără îşi contemplă situaţia din perspectiva păcatelor tinereţii, când aplica metode inumane de anchetare a deţinuţilor politici. Pentru aceste fapte, Ţandără plăteşte la bătrâneţe cu izgonirea din societate (nu întâmplător este arătat ca trăind într-o baracă, în plin câmp), părăsirea de către unicul fiu pe care pare să îl iubească (nu mărturisirea propriilor fapte îi suscită lacrimi, ci relatarea bolii de care acesta suferă). Fiul însuşi este un obstacol în calea mărturisirii, căci în puţinele momente în care apare în scenă (doar prin voce, fie în discuţie directă, fie la telefon), acesta îl împiedică să-şi spună trecutul.

Reflecţie religioasă

Criticii vorbesc reţinut despre calităţile filmului atât luat în sine ("lipsit de rafinament vizual", "minimalism cinematografic"), cât şi în raport cu celelalte filme regizate de Lucian Pintilie ("Reconstituirea", 1968; "De ce trag clopotele, Mitică", 1981, iar după căderea comunismului, "Balanţa", "Terminus paradis"). Cu toate acestea, conţinutul filmului dă de gândit prin temele importante pe care le scoate în evidenţă. Pe lângă cea semnalată mai sus (nevoia mărturisirii şi dorinţa de a fi judecat de contemporani, înaintea posterităţii), filmul vorbeşte indirect despre categoria de oameni predispusă să devină torţionar al regimului comunist. Iar la această întrebare răspund detaliile biografice de tinereţe cu care Ţandără îşi începe relatarea. Astfel, cititorul cărţii "Drumul Damascului" sau spectatorul filmului "După-amiaza unui torţionar" află că Franţ Ţandără a fost "copil de trupă", vagabond, fiul unui tată pe care l-a omorât "pentru că nu i-a dat o căciulă". Pentru această crimă, după propria relatare, a fost şantajat de către regim, deşi pe de altă parte recunoaşte că "nu s-au făcut presiuni" pentru a deveni torţionar.

În orice caz, toate aceste detalii dramatice şi, totodată, tragice vorbesc despre un rău dublu (personal şi social) pe care secolul al XX-lea l-a împins la cotele cele mai înalte. Răul la nivel interpersonal (Ţandără care îşi ucide tatăl din ură, iar peste o generaţie fiul care îl violentează pe Ţandără pentru că vrea să se confeseze) se manifestă la nivelul întregii societăţi. Altfel spus, răul personal devine unul istoric. La nivel moral, filmul pare să vorbească despre cum răul social trebuie căutat în faptele voinţei omului. La nivel psihologic, întâmplările aceluiaşi film nu lasă nici un sentiment că adevărul şi mărturisirea sunt două căutări separate (Ţandără vrea să se mărturisească, dar pe fiul acestuia îl deranjează mărturisirea, dar mai ales adevărul pe care îl aduce). Pe scurt, un film tulburător ce oferă numeroase prilejuri de reflecţie religioasă, morală, dar şi momente de umor negru, una din trăsăturile inconfundabile ale regizorului Lucian Pintilie.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 10 ianuarie 2012 • Vizualizări: 957