Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Eminescu şi religia
Un aspect mai puţin studiat al vieţii lui Mihai Eminescu, despre care circulă încă opinii diferite, este cel al atitudinii poetului faţă de credinţa religioasă. Spirit filosofic, atras de metafizică, în special de filosofia transcendentală a lui Schopenhauer, dar şi de Kant, din care a tradus o parte a "Criticii raţiunii pure", el s-a arătat mereu preocupat de o concepţie demiurgică asupra lumii, pentru care a cercetat mai multe domenii, inclusiv religia.
Alte scrieri ale aceluiași autor
În timpul studiilor la Viena, spune Zoe Dumitrescu-Buşulenga, (în vol. "Mihai Eminescu", Editura Tineretului, p. 70), Eminescu citea împreună cu Slavici, prietenul său, pe filosofii romantici germani şi studii de religie comparată, ceea ce va contribui la formarea unei viziuni originale asupra problemelor fundamentale ale omenirii. Cunoştinţele sale temeinice de orientalistică, filosofie, istorie naţională şi universală, economie politică, artă, religie etc. acumulate cu pasiune în anii de studii au fecundat apoi creaţia literară, ilustrând complexa personalitate a poetului, definită atât de bine de Constantin Noica a fi "un uomo universale în versiune românească".

Marin Bucur, într-un studiu intitulat "Ineditele eminesciene", arată că genialului poet: "Poezia, arta nu-i erau suficiente în cunoaşterea umană, în explicarea Universului, a misterului existenţei şi a morţii". În consecinţă, el face apel la alte ştiinţe menite să-i dezlege tainele macro şi micro-cosmosului, optând pentru studiu şi erudiţie.

Cu toate influenţele culturilor străine, Eminescu a rămas însă permanent legat de istoria şi spiritualitatea poporului nostru, pentru care avea un cult deosebit. În acest context, în opera eminesciană transpar o serie de referiri şi la problemele religioase. Este adevărat că poetul nu s-a preocupat în mod special de elaborarea unor scrieri despre religie, dar nici n-a ignorat fenomenul ca atare.

Romantic şi pesimist, hărţuit de neajunsurile vieţii sale şi nedreptăţile sociale ale vremii, el încearcă o evadare spirituală într-un spaţiu demiurgic, ceea ce-i va conferi o dimensiune astrală scrisului său şi-l va ridica la o înălţime proprie geniului cultivat.

"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor…"

Când am cercetat manuscrisele lui Eminescu la Biblioteca Academiei Române, am aflat însemnări făcute de poet pe marginea paginilor, în care el a notat şi din ideile sale religioase.

Cum notează el pe marginea unui manuscris: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar", exprimând prin aceasta, după Zoe Dumitrescu-Buşulenga, "o credinţă neclintită în sensul herderian al raportului dintre creator şi popor" (Op. cit., p. 94).

Concepţia cosmogonică a lui Eminescu, reunind patosul gândirii ştiinţifice, filosofice şi religioase este una dintre cele mai fericite expresii ale complexităţii spiritului eminescian. În poezia "Scrisoarea I", versurile despre naşterea lumii, depăşind inspiraţia vedică, se constituie într-un autentic poem de geneză: "La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă..."

În continuarea acestei viziuni, tabloul sfârşitului lumii este mai puţin apocaliptic, dar păstrează evidente trăsături eshatologice: "Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre norii întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţâ/ Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma lumii în adânc sau înegrit./ Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit./ Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie,/ Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncepeterna pace …"

Cuprins de avatarurile vieţii şi crezând atitudinea celor din jur mereu ostilă, Eminescu devine tot mai sceptic. Sufletul său încărcat de lumina începuturilor se pustieşte încet şi se înstrăinează de fiinţa originară, cum se confesează în poezia "Melancolie": "Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici-/ Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,/ Dar de-ale vieţii valuri, de-al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas".

Dincolo de metafore avem aici un adevăr incontestabil pentru marele nostru poet, că nu a fost străin de credinţa religioasă şi n-a respins fenomenul de facto. Poziţia inconsecventă totuşi în exprimarea acestei concepţii, fapt de care au făcut uz atâţia cercetători şi critici afirmând numai o "frază" din poezia proletară, se datorează atitudinii înflăcărate a poetului pentru renaşterea vieţii sociale.

"Există un secret - Dumnezeul lumii, mecanica Universului"

O mărturie care aduce lumină asupra atitudinii lui Eminescu faţă de credinţa religioasă este o scrisoare inedită a lui Gheorghe Teodorescu Kirileanu către Constantin Meissner, din 1902, păstrată în fondul Arhivelor Statului Bucureşti (fond C. şi E. Meissner, VI/35, f. 68, orig.) în care Kirileanu, amintind de influenţa lui Eminescu asupra sa, spune următoarele: "Înrâurirea lui Eminescu asupră-mi n-a fost deloc deprimantă precum sunteţi plecat a crede ci, dimpotrivă, dânsul a stârnit şi întărit numai părţile bune ale firii mele: iubirea ţăranului, patriotismul, iubirea limbii şi a trecutului nostru. Căci acei ce cunosc pe Eminescu numai din poeziile lui sunt în primejdie a-l privi sub o lumină falsă. Pesimismul şi indiferenţa lui filosofică din puţine poezii, necredinţa religioasă din alte poezii nu se văd deloc în proza lui Eminescu. Mai rar luptător ca el în direcţiile de mai sus şi luptătorii numai indiferenţi nu sunt."

Combătând "strâmtorarea spiritului", Eminescu pledează fervent pentru crearea unui orizont unitar al personalităţii în raport cu lumea şi cultura sa. Pentru împlinirea acestui deziderat n-a nesocotit nimic din laturile cunoaşterii umane pe care le-a aprofundat într-un spirit propriu, atotcuprinzător şi vizionar. Cum scrie Zoe Dumitrescu Buşulenga: "Ca un mag străvechi, ca un brahman văzător departe înapoi şi înainte, poetul român a evoluat în toate dimensiunile timpului, stăpânindu-l, dominându-l în mod demiurgic, aşa cum a făcut de altfel şi cu spaţiul în toate ipostazele lui" ("România literară" nr. 3/ l98l).

Totuşi, în urma cercetărilor sale multidisciplinare, Eminescu ajunge la concluzia că nu toate tainele lumii pot fi dezlegate prin ştiinţele pozitive. De aceea notează pe foaia unui manuscris: "Există un secret - Dumnezeul lumii, mecanica Universului".

Religia, un factor de cultură şi morală în societate

În plan social, Eminescu a apreciat spiritualitatea creştină ca valabilă pentru viaţa morală din societatea vremii sale, iar lipsa educaţiei religioase a considerat-o cu repercusiuni negative în diferite domenii, chiar în administraţia publică, criticând într-un articol pe "advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu". Totodată, el atacă de pe această poziţie, cu un spirit deosebit de virulent, întreaga construcţie a unei societăţi corupte: "Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conştiinţa de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neoneşti, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupţiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimene." ("Opere XII", p. 324).

Poetul critică vehement în presă şi alienarea vechilor aşezăminte ale educaţiei spirituale, ceea ce a dus la marile carenţe sociale. Iată ce spune el: "Prin ignorarea laturei educative a şcoalei, a bisericei, a vieţii de stat, am ajuns a face dintr-o ţară înzestrată cu atât de multe condiţii de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, în care totul e atins de morbiditate. Dacă starea materială a populaţiunilor noastre e rea, cea morală e aproape şi mai rea." ("Opere XII", p. 325).

Este evident deci că Eminescu a văzut în religie un factor indispensabil de cultură şi morală în societate. El însuşi şi-a sublimat aspiraţiile sale în ideea de nemurire, proprie geniului înscris în istorie. Conştient însă că singura eternitate acceptată de memoria popoarelor este aceea a creaţiilor spirituale, Eminescu se înalţă la un destin astral. El tinde mereu către puritate, şi nostalgia originilor îi dau setea de repaos asociată cu setea de nemurire.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 15 ianuarie 2011 • Vizualizări: 1215