Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Preoţie şi cultură
O dublă meditaţie despre rosturile preoţilor şi intelectualilor în Biserică
Preoţii şi intelectualii au stat până acum într-un fel de expectativă reciprocă. Este necesar ca fiecare parte să păşească în întâmpinarea celeilalte. Intelectualii să intre în Biserică, să caute să înţeleagă, pe măsura capacităţii lor, profunzimea ei nemăsurată, bogăţia credinţei ortodoxe. Preoţii, la rândul lor, trebuie să-i caute, să se constitue în exemple vii, să-i aducă în Biserică, să le explice Liturghia ca Jertfă continuă a lui Hristos pentru noi, jertfă din care ne împărtăşim în mod comunitar.

1. Actul cultural – asoteriologic

Început cu proclamarea „morţii lui Dumnezeu” şi exaltarea dionisiacă a „supra-omului” de către Nietzsche, secolul XX derulează o adevărată apoteoză negativă a inumanului, veritabil triumf al „ne-omului”. După moartea lui Dumnezeu, prin voci bine armonizate, noua filosofie proclamă moartea ucigaşului: lichidarea omului. Pentru a-şi face suportabilă supravieţuirea în acest interval, omul şi-a creat o „supra-natură” umană sui-generis: cultura [1].

Nemodelată de suflul misiunii hristologice, Lumea rămâne pradă facilă puterilor demolatoare şi devoratoare ale Răului. La rândul său, omul dezracordat de la sursele harice experiază un nutriţionism inconsistent, ne-euharistic. Omul – ateu îşi flutură blazonul necredinţei la vedere, fără a sesiza că nu este un victorios în lupta oricum in-egală cu Dumnezeu, ci doar un de-misionat din înalta dregătorie de păstor al Fiinţei. Omul chiar deicid, nu poate trăi areligios şi ajunge să înlocuiască pe Dumnezeu cu felurite anti-divinităţi. Aceste accese furibunde împotriva lui Dumnezeu, au ca prim efect catastrofal generalizarea unei stări nevrotice alienante, ce poate conduce, în ultimă instanţă, la sinucidere în masă [2].

Există în orice formă de practicare a culturii o doză de dumnezeire dar şi una de autoîndumnezeire, de hipertrofiere a eului, care contravine credinţei. În ultimă analiză, actul cultural „nu mă rezolvă”(Andrei Pleşu – Minima moralia), el nu e mai mult decât un surogat existenţial. „Cultura funcţionează soteriologic fără soteoriologie”(C. Noica); este un creştinism fără Hristos. Se remarcă o rezervă faţă de cele sfinte a omului cultivat. Acesta se păstreză pe sine într-o constantă expectativă, uitare de isne a filosofului, care trece drept un drog antireligios, amânare sine dei a unei poliţe pe care, muritori fiind, toţi o avem de plătit. Profesarea deschisă a religiei creştine nu-ţi anulează statutul social sau condiţia intelectuală. Tu rămâi mai departe cărturalul luminat, dar luminat mai mult ca orice de lumina credinţei, de Hristos – Soarele Nădejdii noastre. Omenirii noastre contemporane nu-i lipsesc performerii culturali, ci marii mistici. Intruziunea culturii în cult are nişte limite, pe când penetrarea culturii de sentimentul religios nu are limite, este inevaluabil benefică [3].

Epoca în care trăim este una a apostaziei, datorită răcirii iubirii faţă de Dumnezeu prin păcat. Totuşi, oamenii de astăzi cred în Dumnezeu mai mult decât în orice perioadă a istoriei omeneşti. Oamenii au o adâncă conştiinţă a existenţei lui Dumnezeu. Ateismul lor nu este o necredinţă reală, este mai degrabă o adversiune faţă de cineva pe care îl cunoaştem foarte bine, dar pe care îl urâm din toată inima, exact aşa cum fac demonii. Oamenii îl urăsc pe Dumnezeu pentru că îl consideră o ameninţare, un pericol iminent şi etern, un persecutor veşnic. Diavolul a reuşit să-i facă pe oameni să creadă că Dumnezeu nu ne iubeşte, că El nu Se iubeşte decât pe Sine Însuşi şi că ne urăşte dacă nu ne comportăm aşa cum ne-a poruncit El, încât noi trebuie să plătim prin torturi veşnice. Cine poate iubi un torţionar?[4]

Sentimentul modernilor este această stranie voinţă de separare, de autonomie absolută în raport cu trecutul şi cu orice precedent – o logică a schmbării cu orice preţ. Este primul simptom al pierderii rădăcinii[5].

Avem nevoie de un echilibru duhovnicesc. Acest lucru se întâmplă în rugăciune, pentru că „firea omului este rugăciune”[6], „rugăciunea se identifică cu ritmul omului, devine spontană, chir bătăile sângelui în noi, devenind rugăciune”. Iar din inimă ţâşnesc lacrimile, lacrimi de pocăinţă, dar şi de bucurie. Omul abandonând aici răceala intelectuală. Lacrimile sunt un „semn de sănătate a fiinţei lui revenită la starea firească şi vădeşte că omul a devenit sălaş al lui Dumnezeu, loc în care lucrează energiile Lui îndumnezeitoare.[7]”

Teologia Ortodoxă este „vieţuire spre vindecare” sau „ştiinţă terapeutică”[8].

2. Preoţia şi vindecarea de izolare – diagnostic al societăţii contemporane

În mijlocul comunităţii eclesiale, preotul misionar şi duhovnic este persoana care polarizează întreaga viaţă şi activitate liturgică, pastorală, religios-morală şi caritativă a parohiei. În calitate de sacerdot, el este investit cu puterea de a săvârşi lucrările sfinte ale Bisericii, factorul de legătură între Dumnezeu şi om şi organul prin care se sfinţesc credincioşii, iar în calitate de păstor şi învăţător este părintele spiritual al enoriei pe care o îndrumă şi o călăuzeşte cu cuvântul şi cu fapta pe calea mântuirii. Acesta este idealul sfânt al preoţiei, „Dacă vrei să porţi sarcina de preot, mântuirea altora să ţi-o faci câştigul propriului tău suflet”, spune Fericitul Ieronim[9].

În concepţia Prea Fericitului Patriarh Iustinian, misiunea şi întregul stil de viaţă ale preotului sunt privite în lumina unui element profetic. Propovăduirea păstorului de suflete nu numai că pleacă de la teologie şi se încălzeşte în teoforie, ci idealul creştin al desăvârşirii se întâlneşte cu idealul omenirii contemporane într-un duh de slujire evanghelică[10].

Unitatea dintre slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor este o pendulare dialectică între dimensiunea verticală şi cea orizontală a vieţii creştine: între doxologie şi diaconie, cult şi ethos, viaţa contemplativă şi viaţa activă. Diaconianoastră, spune părintele Bria, îşi are sursa vitală în doxologie. Noi slujim oamenii, dovedindu-le că numai slujirea lui Dumnezeu le este folositoare în mod real[11].

Întoarcerea tuturor preoţilor la altarele credinţei, la misiunea lor creştină, presupune concentrarea asupra idealului duhovnicesc. Legătura liturgică a preotului se dovedeşte a fi plenitudine spirituală şi filon lăuntric dinamizator. Intensa sa trăire harismatică trezeşte cugetele şi le predispune Euharistiei. Certitudinea din ceasul sacerdoţiului îi pulverizează eventualele înfrângeri; ea spiritualizeză, de asemenea, bucuriile sale şi-l îndeamnă la slijirea semenilor. Latura sacramentală a slijbei sale trebuie să fie plină de o temere de serafim. Căldura şi fioru sfânt din ceasurile ierurgice agonisesc nu numai preotului convingere şi iradiere, ci şi credincioşilor. În felul acesta, păstor şi păstoriţi, descoperă împreună „lumea” Liturghiei. Sub îndrumarea unui preot conştient de menirea sa, credinciosul se întoarce la Biserică, întărit în credinţa sa[12].

Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are orânduiala cetelor cereşti (Sf. Ioan Gură de Aur). Preoţia este o „luptă permanentă împotriva păcatului...”(Sf. Grigorie de Nazianz). Preoţia mijloceşte legătura cerului cu pământul: „Viţa viei şi grăuntele grâului ţi preoţia au unire întru sine. Via şi grâul slijnice sunt, iar preoţia slobodă este... Viţă aduce sângele şi grâul pâinea(trupul), iar Preoţia, cu bună îndrăzneală, înalt zboară de la pământ la cer, până ce va avea pe Însuşi Cel Nevăzut ”(Sf. Efrem Sirul) [13].

Viaţa spirituală înseamnă moartea patimilor cărnii. Deprinderae virtuţii se face însă cu greutate „salt treptat şi nu asalt”. Preotul trebuie să sufere multe şi să biruie păcatele sale şi ale păstoriţilor(Sf. Ioan Gură de Aur). Prin viaţa curată a peotului se ajunge la viaţa duhovnicească a credincioşilor. O viaţă morală scăzută este o adevărată calamitate pentru sufletele păstoriţilor săi. Sf. Ambrizie spune: „Fiţi ceea ce vă arată numele, clerici, proprietatea lui Hristos”. Preotul trebuie să se păzească „ca nu cumva să-i găsească cineva un loc descoperit şi nepăzit şi să-i dea o lovitură de moarte”(Sf. Ioan).

Preotul trebuie să trăiască potrivit cuvântului său de învăţătură creştină: „căci acele cuvinte pătrund mai uşor în inima ascultătorilor care sunt verificate chiar de viaţa propovăduitorului”. Slujirea preoţescă este un depozit haric activ, este evanghelie vie, apostolie. Preotului i se cere sfinţenie în funcţia de liturghisitor. Sfinţenia leagă viaţa preotului de esenţa sacrului, de viaţa Bisericii. Preotul trebuie să se aprindă el însuşi pentru adevăr, pentru Dumnezeu, ca să aprindă pe alţii. Pentru că în faţa Sf. Mese el nu coboară ca proorocul Ilie foc ca să ardă jertfa, ci pe Însuşi Duhul Sfânt.

Datoria de a predica intră în misiunea preoţească: acolo unde amvonul tace Biserica e moartă. Nici o Biserică nu a fost vie prin ritualul şi aurul ctitorolor, ci prin flacăra şi zelul predicatorilor. Exemplul viaţii personale a preotului e cea dintâi predică. Sf Ioan spune: „Dacă ai avea sabia duhului încât să poţi face minuni, atunci n-ai avea nevoie de ajutorul predicii” [14]. Preotul are datoria de a vesti cuvântul mântuitor „cu timp şi fără timp”(2 Tim 4,2).

Ierarhia bisericească ce vesteşte mesajul mântuirii trebuie ea însăşi „să guste cuvântul cel bun al lui Dumnezeu”(Evrei 6,5), oferindu-l ca pe un „odor sfânt” pentru luminarea minţilor întunecate de păcat. Propovăduire bisericească se cere a fi, deci, o permanentă „revelaţie a Revelaţiei”. Despre cuvintele mântuirii Dumnezeu zice lui Moise: „Aceasta este viaţa voastră, prin acestea veţi trăi”(Deut., 32, 47). Preoţia propovăduieşte pe Hristos ca sufletele credincioşilor să fie prefăcuteîn biserici vii (I Pt. 2,5). De aceea întrega viaţă a preotului trebuie să devină un cuvânt întrupat.

Atunci când cuvântul propovăduit se uneşte cu credinţa, revarsă celui care l-a primit o stare de linişte, odihna lui Dumnezeu. Predica este cu adevărat un act de cult, vestită în duh liturgic şi primită ca o rugăciune. Predica a fost un dialog, cerut de trebuinţele sufleteşti ale ascultătorilor. Altfel, cuvântul rostit de preot este un monolog lipsit de viaţă. Îndemnul Sf. Pavel e: „Vai mie, dacă nu voi binevesti!”(I Cor.9, 16). Neglijând „slujirea cuvântului”(F. Ap.6,4) primită prin taina hirotoniei, eşti osândit ca un ucigaş de oameni (Sf. Vasile cel Mare) [15].

Preotul trebuie să fie egal cu sine , acasă, în Biserică, pe stradă, în familie, în cuvânt, în rugăciune. Ţinuta morală a slujitorului bisericesc este rezultatul rugăciunii, postului şi trăirii cu adevărat pentru Dumnezeu [16].

Potrivit canoanelor şi tradiţiei Bisericii noastre, preotul ortodox este în primul rând conducătorul propriei sale familii, după modelul căreia conduce la dimensiuni mai mari, parohia încredinţată. Familia preotului este luată ca exemplu de întreaga parohie. Familia sa trebuie să constitue prima victorie pastorală a preotului. Unde familia nu este alături de preot, nici parohia nu va fi alături de el.

Pentru preot, familia este locul unde el îşi petrece cel mai mult timp din viaţă, unde el studiază, se instruieşte şi elaboreză planuri de muncă pastorală, de und pleacă la pastoraţie şi unde se reîntoarce, unde-şi mărturiseşte realizările şi eşecurile, unde ia iniţiative noi, unde caută încurajare, căldură şi linişte. Aici se retrage pentru reculegere, meditaţie, refacere şi încurajare pentru noi încercări. Numai familia poate crea preotului o viaţă ordonată şi îngrijită; ea fiind garanţia moralităţii şi corectitudinii vieţii morale, scoţându.l pe preot din orice bănuială. În familia sa preotul poate dobândi experienţa şi cunpaşterea diferitelor aspecte ale vieţii pe care le trăiesc şi credincioşii. Soţia şi copii dau sens vieţii şi strădaniei preotului. Casa preotului este a doua casă din parohie, după Biserică. Ea este o prelungire a Bisericii între credincioşi [17].

3. Viaţa spirituală - proces de formare în comuniune cu un model spiritual

Abordarea problemelor teologice cu metode extra-teologice este o dovadă a crizei în care se află nu discursul teologic ca atare, ci teologii înşişi. Teologul trebuie să trăiască mai întâi sentimentul prezenţei lui Hristos în inima lui, în liturgha interioară a minţii şi acest sentiment îl va elibera de ispita atragerii sale de alte forme de discurs care se propun omului de astăzi.

De aceea, înnoirea discursuli teologic, presupune de fapt înnoirea spirituală a teologilor. Teologii „trebuie să stea în strânsă intimitate cu viaţa de rugăciune. Fără aceasta biserica poate deveni formalistă în slijirea ei, iar teologia rece şi individualistă”(D.Stăniloae). discursul teologic actual trebuie să fie deschis creator spre lume. El nu se poate mărginii la o sumă de concepte şi propoziţii abstracte, ci trebuie să devină o experienţă existenţială, o epicleză conştientă a fiecărei generaţii de teologi. Cu alte cuvinte, discursul teologic actual are nevoie de inspiraţia Duhului Sfânt [18].

În dimensiunea duhovnicească, discursul teologic trebuie să se desfăşoare în orizontul rugăciunii personale şi comunitare. Mintea noastră, scrie Diadoh al Foticeii, respinge rugăciunea, dar se mulţumeşte cu teologia. Faptul că astăzi în spaţiul nostru eclesial, credincioşii sunt atraşi mai mult de părinţii duhovnici ai mănăstirilor, decât de profesorii de teologie, confirmă această schizofrenie dintre teologie şi rugăciune.

Îndrumarea duhovnicească a fost o realitate esenţială în Biserica veche şi tradiţia ei s-a continuat prin „gheronţi” sau „stareţi” vestiţi în răsăritul creştin până în zilele noastre. Un adevăr elementar cunoscut de antici, dar ignorat în maremăsură de contemporani, e acela că viaţa spirituală e un îndelungat proces de formare în comuniune cu un model spiritual. Părintele duhovnicesc e în esenţa sa o figură harismatică şi profetică. „Dobândeşte pacea lăuntrică- spunea Sf. Serafim- şi mulţime de oameni vor găsi mântuirea în jurul tău”. Acesta e rolul părintelui duhovnicesc [19].

Într-un moment în care sensul autentic al paternităţii este contestat de nihilismul acestui veac şi denaturat de imitaţiile perverse în figuri suspecte a tot felul de guru şi pseudo-lideri spirituali, portretul adevăratului părinte duhovnicesc este acela de: om al rugăciunii şi blândeţii, transmiţătorul unei experienţe personale a misterului Revelaţiei creştine, pe temeiul sigur al dogmelor şi vieţii Bisericii.

Oricât de excepţionale ar fi, înţelepciunea şi cunoaşterea „din afara” experienţei Bisericii, sunt afectate întotdeauna de pata afirmării de sine. E afirmarea de sine a omului care, abandonat lui însuşi, se caută în cele din urmă numai pe sine. Însă omul nu poate ajunge să se cunoască pe sine altfeldecât întâlnnd Obârşia personală a proprie sale existenţe, pe Dumnezeu [20].

Omul recent a uitat iubirea răstignită a lui Hristos, a iutat rugăciunea. Tânăra generaţie nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar au iutat şi nu ştiu cum să-L întâlnească în rugăciune. Preoţia este ştiinţa a vindecării sufletelor bolnave de înstrăinare şi neîncredere, de lipsa de exparienţă a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa zilnică. Teologia este ştiinţă a vindecării de izolare – diagnostic al societăţii contemporane.

[1] Ioan I. Ică jr. „Îndumnezeirea”omului, P. Nellas şi conflictul antropologilor, în P. Nellas Omul- animal îndumnezeit, Deisis , Sibiu 1999, p.5-7.
[2] Pr. Viorel Cherciu Om şi Misiune sau ontologia corelativităţii, în AB nr. 4-6 /2001, p.137-140.
[3] R.V.Giorgioni Ecuaţia cult-cultură sau din nou despre intelectuali şi Biserică, în AB nr. 7-9/2000, p.158-160.
[4] Alexandru Kalomiros Sfinţii Părinţi despre originile, destinul omului şi cosmosului, Ed. Deisi, Sibiu 1998, p. 61-63.
[5] H.R. Patapievici,Omul recent , Ed. Humanitas, Bucureşti 2002, pp. 49, 52.
[6] Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, Ed. Pandora, Târgovişte 2001, p.248
[7] Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sofia, Buc. 2001, p.518
[8] Mitropolit Hierothaeos Vlachos, Psihoterapeutica Ortodoxă. Ed. Sofia, Buc. 2000. p.184-190.
[9] Arhim.lect.dr. Vasile Miron, „Preotul de astăzi, misionar şi apostol al lui Hristos”, în S.T., nr.3-4/2003, p.39.
[10] Pr. Gheorghe I. Drăgulin, „Chipul preotului ortodox contemporan, slujitor evanghelic al lui Dumnezeu şi al oamenilor”, în O., nr.3/73, p.419.
[11] Ioan Bria, „Slujirea în teologia contemporană”, în O. Nr.2/71,p.283.
[12] Pr. Gh. I. Drăgulin, op.cit., pp.419-420,423,425.
[13] Pr. Drd. Nicolae Voicu, Principiile pastorale în tratatele despre preoţie din literatura patristică şi postpatristică, în BOR, nr.3-4/89, pp.91,93,95.
[14] Ibidem, p.98-105.
[15] Pr. Asist. Nicolae Dura Imporatnţa propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea credincioşilor, în BOR nr. 1-2/1990, p. 87-91.
[16] Protos. Olivian Bindiu, Viaţa morală a preotului- factor determinant în activitatea sa pastorală, în BOR nr. 11-12/1989, p. 69-70.
[17] Pr. Ioan Badea-Romoşel Preoteasa ca slujitoare a preotului în pastoraţie, în AB, nr.46/96, pp.79,82.
[18] Pr.Lect.Dr. Gh. Popa,Înnoirea discursului teologic,o exigenţă a teologiei contemporane, în O., nr.1-2/2003, pp.90,92.
[19] Irénée Hausherr Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, ed. Deisis, Sibiu 1999, p.7-9.
[20] Ieromonahul Gabriel Bunge Părintele duhovnicesc şi gnoza creştină după avva Evagrie Ponticul, Ed. deisis , Sibiu 2000, p. 82.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 20 martie 2010 • Vizualizări: 975