Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Ostrovul
Într-o mănăstire ortodoxă din Rusia de după cel de al doilea război mondial, părintele Anatoli duce o viaţă ce aminteşte de "nebunii" pentru Hristos, atât de populari în sec. XV-XVII în spaţiul pravoslavnic
Titlul filmului: Ostrovul
Regia: Pavel Lungin
Scenariu: Dmitri Sobolev
Actori: Pyotr Mamonov, Viktor Sukhorukov, Dmitri Dyuzhev, Yuri Kuznetsov
Producţie: Rusia
Anul lansării: 2006

Sinopsis
Într-o mănăstire ortodoxă din Rusia de după cel de al doilea război mondial, părintele Anatoli duce o viaţă ce aminteşte de "nebunii" pentru Hristos, atât de populari în sec. XV-XVII în spaţiul pravoslavnic. Un film deosebit ce prezintă istoria unei convertiri şi chiar mai mult, drumul spre sfinţenie.

Periodic, industria cinematografică internaţională produce, e adevărat că destul de rar, filme care abordează mai mult sau mai puţin explicit teme creştine. Nu de puţine ori astfel de filme generează dezbateri aprinse, contestări sau critici; însă în aceeaşi măsură, deşi mai puţin vizibile, se fac simţite în mediile cinefililor creştini şi aprecieri entuziaste. Este şi cazul filmului Ostrovul.

Regizorul, Pavel Lungin este, probabil, necunoscut publicului român, mai puţin familiarizat cu industria cinematografică rusească din 1990 încoace. Lungin a mai colaborat cu actorul Pyotr Mamonov (Părintele Anatoli) la Taksi-Blyuz (1990, câştigătorul unui premiu la Cannes pentru regie şi nominalizat în 1991 la Globul de Aur, SUA, la secţiunea cel mai bun film de limbă străină), colaborare care se pare că a fost deosebit de reuşită, dacă Lungin l-a ales pe Mamonov pentru rolul părintelui Anatoli, un rol delicat, care presupune asumarea unei identităţi mai rar regăsită pe banda de celuloid: cea a nebunului pentru Hristos.

Modelul aceasta (nebunul pentru/întru Hristos, salos în greacă, iurodivîi în ruseşte) este adeseori regăsit în vieţile sfinţilor; cele mai cunoscute exemple sunt cele ale Sf. Simeon (prăznuit pe 21 iulie), Sf. Isidora (10 mai) şi Sf. Andrei Salos (15 octombrie). Mai târziu tradiţia religioasă rusă a consacrat modelul "nebunului", deşi el este contestat din partea unor creştin ortodocşi, până în zilele noastre. Ceea ce frapa, şi poate caracteriza, nebunia pentru Hristos, erau fomele aparent bizare şi scandaloase prin care aceşti sfinţi îl mărturiseau pe Hristos (recurgând şi la o "recuzită" improvizată pentru deghizare, pentru a-i ridiculiza pe puternicii zilei, foarte sensibili – nimic nou pe pământ! – la imagine), şi înfiereau ipocrizia unor creştini sau clerici (chiar “tulburând” slujbele din biserică). La toate acestea se mai adăugau şi conduita exterioară a acestor sfinţi (fără haine, cu părul lung, răvăşit şi cel mai probabil murdar), societatea pe care o frecventau (erau adesea însoţiţi de un cârd de câini vagabonzi – care-i şi încălzeau în lunile geroase ale iernii), alcătuită şi din femei de moravuri uşoare, multe dintre ele fiind convertite prin lucrarea duhovnicească tainică a acestor mărturisitori.

În Ostrovul nu se ajunge la asemenea manifestări. Un tânăr marinar rus comite din spaimă şi laşitate o crimă care-i va zgudui viaţa, ducându-l la convertire şi apoi la sfinţenie. În cunoscuta tradiţie a stareţilor ruşi, marinarul, de acum călugărul Anatoli, se va “pune“ la dispoziţia credincioşilor, cu sfat duhovnicesc (adesea “livrat” în forma regizată a unei aparente bufonerii), rugăciune (pentru vindecarea de boli şi izbăvire de duhuri necurate). Părintele Anatoli se fereşte de slava deşartă: toate darurile duhovniceşti sunt oferite ca venind de la un ursuz şi inaccesibil stareţ Anatoli (inexistent), protagonistul situându-se în postura de mesager.

Lucrurile se complică sensibil când sunt atinse feţele bisericeşti ale mănăstirii: stareţul Filaret şi părintele econom Iov (excellent interpretat de Dmitri Dyuzhev). Mai ales aici vocaţia profetică, revelatoare, a nebuniei pentru Hristos a părintelui Anatoli iese la iveală: ipocrizia, comoditatea, mândria şi un anume tip de “conformism rutinier” sunt convertite în smerenie şi pocăinţă.

Poate că meritul cel mai mare al filmului constă în lumina pe care o aruncă asupra laturii duhovniceşti, rugătoare şi nevoitoare a mădularelor Bisericii. Slujbele din biserică sau rugăciunea inimii beneficiază în film de secvenţe generoase care au menirea de a reafirma vocaţia primară, fundamentală şi axiologică a Bisericii: rugăciunea. Într-o lume instituţionalizată, corporatistă, standardizată, procedurală, nu de puţine ori şi Biserica este expusă riscului contaminării cu jargonul şi metodele organizaţionale: training, team building, workshop ş.a.m.d. Ostrovul reaminteşte creştinilor amorţiţi şi anesteziaţi de “siguranţa” oferită de pârghiile instituţionale că nu există o poliţă de asigurare pentru viaţa veşnică pe care să o poţi semna; credinţa jertfelnică în Dumnezeu şi harul dumnezeiesc le dobândeşti în măsura în care te nevoieşti căutându-le, cu riscul de a fi etichetat nebun de către o lume ne-bună.

Referinţe:

1. Wikipedia
2. IMDB


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 20 martie 2010 • Vizualizări: 1500