Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Farmecul crepuscular al firescului
Portret al Părintelui Teofil Părăian (prefață la cartea „Prescuri pentru cuminecături”)
Alte scrieri ale aceluiași autor
"Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!" Ioan 20, 29

Timp al excesului, erupţie de crize identitare, isterie a supraponderalului, vertij al pluralităţii, joc de seducţii uşoare, modernitatea târzie în mijlocul căreia, volens nolens, respiră şi Biserica, ne-a contaminat subversiv cu patima nemăsurii. Adesea, entuziasmul facil ne confiscă ireversibil opţiuni majore iar diapazonul care ne dictează deciziile pare falsificat de injoncţiuni himerice: fie, afectaţi de o râvnă pompieristică şi frustrări filetiste, sanctificăm câte un voievod cu o istorie personală suspectă, fie amputăm tradiţii ancestrale şi "actualizăm" malformat adevăratele exigenţe ale Revelaţiei. În hotarul nedefinit al Fiinţei eclesiale, s-ar spune că astăzi totul se articulează oximoronic, dar într-o constantă afinitate pentru disproporţii: logica sobră a resentimentului faţă de modernitate se converteşte subit într-o mişcare de aggiornamento, edulcorată cu pioşenii folcloristice şi tribulaţii infantile. Fie că e vorba despre evocarea unui creştinism cavernal, tenebros, concentrat în spectacolul mortificării sau al exorcismelor şi înţeles ca o cultură a reprimării, fie că se revendică retoric şi triumfalist o Ortodoxie sechestrată ideologic, întâlnim produsele mentale ale aceleiaşi neimplicări hermeneutice. S-ar spune că ne place simplificarea binară, simpatizăm contrastele, iubim extremele. Afectaţi adesea de inautenticitate şi crispare, clasăm prezentul pe alternative fruste: pentru unii, viaţa monahală de la noi abundă în taumaturgi, sfinţi anonimi sau văzători cu duhul, pentru alţii totul este o paragină orchestrată luciferic, orice loc boleşte metafizic şi se compromite în impotenţă duhovnicească.

Ne bucurăm însă că astăzi se poate vorbi despre unii oameni într-o altă tonalitate decât aceasta, patetică şi unilaterală. Prezenţa blândă a părintelui Teofil naşte o căldură liniştitoare, lăsându-se înţeleasă dincolo de comoditatea fetişismului sau of-ul paseist. Figura sa domoală, ritmul său egal, totul impune o naraţiune ce depăşeşte zelul anamorfotic al sanctificării antume ori disperarea tautologică a nihilismului. Mesajul Sfinţiei Sale se clarifică treptat, se specifică în etape prelungite de ruminaţie existenţială. Departe de a fi epuizate, ne propunem într-un limbaj poate "expresionist" degajarea câtorva semnificaţii pe care viaţa şi cărţile părintelui Teofil, în puţinătatea în care ne sunt cunoscute, par să le condenseze.

În genere, se ştie cine formează auditoriul părintelui Teofil. Cartea de faţă este paradigmatică în acest sens, cuprinzând o colecţie de prelegeri susţinute în Timişoara, oraş universitar cu efervescenţă misionară şi cu exigenţe spirituale remarcabile. An de an, cu prilejul posturilor rânduite de Biserică, aceste conferinţe sunt actualizate în spaţiile prin excelenţă urbane ale ţării: Timişoara, Reşiţa, Craiova, Slatina, Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Baia Mare, Cluj, Braşov, Făgăraş, Oradea, Arad sunt locuri în care părintele Teofil este găzduit de tineri înscrişi la studii universitare. La Bucureşti numărul auditorilor atinge întotdeauna proporţii copleşitoare, fapt ce ar justifica prezumţia unei discuţii asupra prezenţei sale harismatice. Spectatorii părintelui posedă, în general, un profil intelectual şi o anumită formaţie culturală. Cei care îl asistă sunt necondiţionat (şi, poate, involuntar) branşaţi la dinamica tehnică sau mentală a postmodernităţii, fie că aprofundează doctoral fizica nucleară, fie că studiază ştiinţele europene, fie că asimilează teologia ori medicina, filosofia ori artele frumoase. Paradoxal, numai prin destulă răutatea zilei părintele Teofil se poate înfăţişa, alături de specificul imuabil al personalităţii sale, cu o elocventă noutate.

Părintele vine dintr-o lume aflată în amurg, poate astăzi chiar inexistentă. Cei care i-au stat mai mult prin preajmă presimt în bunătatea sa, aşezată întocmai ca parfumul somnolent al unui vin nobil, o înzestrare cu virtutea naturalităţii. La părintele Teofil totul - rostire, săvârşire, împlinire - începe şi se sfârşeşte în farmecul firescului. Profund afectat de ruralitatea originilor sale, părintele Teofil şi-a celebrat congenial destinul în jurul unor vieţi model. Au lucrat în formarea sa oameni deosebiţi, de la părinţi la dascăli până la oameni magnetici ca părintele Arsenie Boca ori stareţul Serafim Popescu. Noutatea mesajului său vine din constituţia verticală a unei tradiţii spirituale: cea personală conjugată cu cea eclesială. Astfel, în jurul său se destramă pericolul iminent al "morţii subiectului" (a cărei analiză incontinentă o fac atâţia filosofi postmoderni), pe care absenţa tradiţiei o provoacă în orice destin personal sau comunitar. Între altele, criza lumii europene este marcată de ocultarea unei vârste aurorale comune (i. e.: breşa evanghelică în cultura antică greco-romană) şi uitarea dialecticii originarului din urzeala teandrică a Tradiţiei. Ontologia suprafeţei - inculcată prin ideologia mediatică de astăzi - anulează orice posibilitate de construcţie consistentă a unei identităţi personale, în vasta promisiune a eternităţii. Toţi aceşti vectori ne condiţioneză ubicuu, ne afectează imaginarul, ne descentrează riscant în traseul de pe pasarela mântuirii. Acesta este decorul cultural în care noi devenim receptacolul teologiei părintelui Teofil şi e bine să-l cunoaştem. Pe noi, cei rătăciţi în cacofonia babeliană a postmodernităţii, părintele ne convoacă la o anamneză. Pe noi, cei din lume, dar şi pe cei pe care, părăsind-o pentru o viaţă mai înaltă, îi mai poartă metehnele.

E vorba, mai întâi de toate, despre citirea Cărţii noastre de căpătâi: Biblia. Sfânta Scriptură - revelaţia Adevărului, "izvor al tămăduirii", referent obligatoriu al rostirii, Sfânta Scriptură - orbită ultimă a vieţii, Sfânta Scriptură - temei şi taină a peceţii noastre ontologice: faptul-de-a-fi-creştini. Dar însăşi Sfânta Scriptură şi-a specificat canonul pe frontiera apostolică a unei comunităţi: Biserica. Pnevmatoforă, Tradiţia a dat cheia hermeneutică a Sfintelor Scripturi prin viaţa sa liturgică, obiectivată providenţial în deciziile istorice ale sfintelor sinoade. De aceea, pentru că "întreaga viaţă e o slujbă", părintele ne cheamă la o participare atentă, în lumina conştienţei, la slujbele Bisericii. Mesaj de o actualitate nebănuită, acum când, mai ales în parohiile de la oraş, simbolismul metafizic şi profunzimea dogmatică a alcăturirilor Sfinţilor Părinţi sunt desfigurate de iresponsabilitate, anti-vocaţie şi prost gust. Părintele ne cere să desfacem cu ochii minţii toate nuanţele vieţii liturgice, care trebuie să devină un instrument exegetic esenţial în lectura Bibliei, şi mai ales a Noului Testament. El ne mai spune că, în afara unui constant exerciţiu cultic, cultura rămâne un capriciu invalid şi un răsfăţ prea costisitor în plan soteriologic: "e mai greu să fii creştin decât intelectual". Amintindu-i de vocaţia doxologică pe care a părăsit-o fără remuşcări, părintele provoacă, în fiecare dintre noi, inerţia spirituală tipic modernă. Participarea la slujbe înseamnă un refuz liber al autonomiei, şi nu îndeplinirea juridică a unui contract cu Instanţa Supremă. Participarea la slujbe înseamnă adumbrirea la comorile deschise ale patristicii şi nu un reflex legalist menit să satisfacă un Dumnezeu al literei. Participarea la slujbe înseamnă refuzul sobru al kitschului, sincretismelor sau al pietismului retardat, înseamnă pur şi simplu rugăciune (şi, deci, adevăr!). Sub raport ascetic, în timpul slujbelor putem avea o experienţă a limitei noastre, o dificilă metanóia, trecerea de la o gândire discursivă, lineară şi analitică, la o dispunere mentală chenotică, anabasică şi doxologică. Totodată, efortul minţii este dublat de cel al trupului, şi aşa centrul fiinţei noastre se reconstituie. Participarea la slujbe mai presupune harismatica legătură cu comunitatea sfinţilor şi, astfel, angajarea în destinul cosmic-eshatologic al Bisericii. El însuşi, părintele Teofil, numai ca om al slujbelor a putut învăţa să fie un slujitor al Domnului şi al aproapelui. În această chemare vibrează energic o altă noutate a firescului, acum când unii tind să transforme mănăstirile în cooperative agricole sau popasuri turistice iar viaţa parohială într-un consum frugal şi şovăielnic al unei mese duhovniceşti sărăcite prin indolenţă. În acest fel părintele Teofil se face legatarul testamentului spiritual al părintelui Stăniloae care cerea posterităţii sale un singur lucru: întoarcerea la Tradiţie (şi, implicit, la Sfinţii Părinţi) prin resurgenţa cântării psaltice precum şi conservarea sfintelor slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Sărbătoarea liturgicului este măsura de duh şi asceză pentru ceea ce poate deveni, in absentia, gratuitatea unui fundamentalism biblicist ori a misionarismului sectar. Slujbele sunt podoaba de frumuseţe a Bisericii prin care cei ce participă la ele devin icoane ale unei frumuseţi înduhovnicite: "te spune faţa cum ţi-i viaţa". Numai ca om al slujbelor săvârşite cu acrivie, părintele Teofil este şi un teolog, aşa cum sensul esenţial al termenului îl defineşte: cuvântător de Dumnezeu. Slujbele sunt viaţa Bisericii iar teologia părintelui Teofil înseamnă o atare exploatare a izvoarelor liturgice. Cu mai puţine scrupule academice sau convenţii profesorale, dar susţinută de o memorie prodigioasă, teologia părintelui Teofil cheamă la o reflecţie în temeiul prezenţei noastre în biserică. Astfel, părintele Teofil împlineşte din nou o exigenţă a marelui teolog neopatristic, Dumitru Stăniloae, care spunea că "avem nevoie de o teologie foarte concretă, de o teologie a experienţei. Ne hrănim toţi din această teologie practică, pretutindeni, în fiecare moment" (M. Costa de Beauregard & Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, Deisis, Sibiu, 1995, trad. Maria-Cornelia Oros, p.133).

Şi duhovnicia presupune o "teologie a experienţei" iar nu puţini sunt cei care îl cunosc pe părintele în această ipostază. Şi aici întâlnim o noutate, o relaţie neobişnuită. Filosofia bucuriei (Nulla dies sine laetitia) devine şi aici transparentă, chiar în faţa mărturisirii "cu inima înfrântă şi smerită". Un suflet care-L iubeşte pe Dumnezeu nu poate urgisi, ci trăieşte mereu într-o revărsare agapică. Foarte apropiat de Zosima, suspicios în faţa unui Ferapont, părintele Teofil a încercat să cultive în viaţa sa un tip de sfinţenie care ştie să nu te strivească, o exemplaritate nesufocantă. Când implacabil şi ferm, când îngăduitor şi discret, exigent dar nu intransigent, părintele Teofil are o gândire personalistă. Omul care îţi oferă întotdeauna o a doua şansă, părintele Teofil - după cum spune el singur - "nu face anchete", nu exploatează păcatul penitentului pentru a-i sugera perspectiva damnării veşnice ori justeţea unui dispreţ radical. Păcatele şi greşelile mărturisite nu umbresc iradierea fanică a părintelui, iar penitentul nu se simte strivit ci mai degrabă chemat să fie un posibil învingător. Oricât de mare ar fi strâmbătatea sufletului ce se spovedeşte, el îşi conservă o sensibilitate, aceea a simţirii a dragostei. Pentru creştinii ortodocşi mântuirea este un joc imprevizibil de intervenţii teandrice. Dogma dublei judecăţi, cea personală şi cea universală, creditează un interval temporal cu larg potenţial soteriologic, în care oportunităţile damnării sau ale redempţiunii trebuiesc departajate. În lumina acestei credinţe, destinul unei cărţi ortodoxe nu este unul obişnuit, nefiind reductibil la succesul de librărie sau cota vânzărilor înregistrate. Dincolo de eficacitatea ei imediată se ascunde în carte o vocaţie mărturisitoare, cea care naşte, mai ales, reverberaţii postume. Noi ştim că slava de care se vor învrednici la sfârşitul veacurilor sfinţii Tebaidei creşte cu fiecare generaţie de creştini convertiţi prin lectura Patericului, bunăoară. De aceea, se poate spune, orice nouă carte scrisă în Duhul ascunde un marcaj eshatologic dublu (autor şi comunitatea cititorilor), fiind astfel o apariţie fericită şi necesară.

După ce anul 1997 a înregistrat cu Părintele Teofil cartea îngrijită de Arhimandritul Ioanichie Bălan şi apărută la Sihăstria, cea găzduită de părintele Constantin Coman la editura Bizantină, cea publicată de Aşezământul Antim (Cluj-Napoca), în anul 1998 oraşul Timişoara pare să fie privilegiat cu împlinirea acestor sarcini. După "Gânduri bune pentru gânduri bune" a urmat, iată, o a doua carte: "Prescuri pentru cuminecături". Simţim că, venind mai ales de la părintele Teofil, cartea ni se dă "pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul Omului să Se slăvească" (In. 11, 4). Nu ştim câte vor mai urma, dar ştim că pentru rostirea mântuitoare nu există niciodată un "prea mult" sau "prea târziu". Citind-o cu atenţie, în suflet ni se va descoperi ca o chemare întru desăvârşire profilul unic al părintelui Teofil.

"Sărac cu duhul" ca monah, "plâns" prin smerenie, "blând" cu firea, "flămând şi însetoşat de dreptate" ca păstor, "milostiv" ca şi creştin, "curat cu inima" ca rugător, "făcător de pace" ca duhovnic, "ocărât", "prigonit" sau clevetit ca misionar al Domnului, părintele Teofil a fost, este şi va fi un om fericit. Astfel toţi cei ce îl cunosc îşi doresc să se poată bucura şi veseli la sfârşitul veacurilor alături de cel care a fost o viaţă întreagă, aici, cu modestie, "sarea pământului" celui duhovnicesc şi făclie luminătoare într-un sfeşnic ales al Bisericii dreptmăritoare.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopia Timisoarei, Timișoara, 1998

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 10 decembrie 2010 • Vizualizări: 1211