Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Despre suferinţă: calea mistică care te apropie de Cruce
După mărturisirea origenistă Dumnezeu suferă o patimă de iubire pentru creaturile sale, El clipă de clipă ne creează condiţii pentru a iubi, pentru a-I răspunde la iubire

Profil biografic: Simone Weil (1909-1943)
– despre suferinţă: calea mistică care te apropie de Cruce


Acest caz frapează prin abisalitatea gândirii cu care evreica Simone Weil tratează problema suferinţei, a omului în general, prin profunzimea conştientizării de sine-ca persoană limitată, ca fiinţă finită atrasă spre o realitate de alt ordin, la care dorea să participe dar nu fiindcă ceva exterior voinţei ei o împingea şi nici pentru că se putea lăsa sensibilizată de ceva declanşat din interior, ci fiindcă, datorită atenţiei, a concentrării, reuşise să despuieze sufletul de orice putere a eului egoist predându-se acelei forţe, infinit mai mari şi infinit mai puternice decât putea avea propria-i persoană.

Simone Weil nu a fost împiedicată de formaţia sa intelectuală (licenţiată în 1931 în filosofie, exclusă de la universitate din motive rasiale) să se alăture muncitorilor agricoli şi să muncească pământul alătuti de ei. Tot aşa, nu îi este foarte greu ca în 1935 să părăsească învăţământul (după ce predase filosofia la Liceul de fete din Paris, apoi la Universitatea Auxerre) pentru a munci în uzină.

Destinul acestei femei este oarecum asemănător cu cel al maicii Maria Skobtzova, la fel ca aceasta, Simone Weil avea siguranţa unei familii cultivate şi împlinite, familie ce căuta (mai ales în perioada prigonirii evreilor) şi siguranţa celor doi copii, Simone şi Andre. Supranumită şi “fecioara roşie” din cauza simpatiei bolşevice, aceasta avea să militeze încă de tânără (la aproximativ şaiprezece ani) pentru cei săraci şi oprimaţi. Faptul că alege să trăiască şi să muncească alături de această clasă, îi oferă posibilitatea de a cunoaşte realităţile de viaţă deplorabile, identificarea până la jetfă cu acestea, dar o ajută la o cunoaştere a condiţiei ei, ca fiinţă umană supusă lui Dunmezeu.

Demersul ei se va îndrepta, în acest sens, spre sondarea până în profunzime a universului spiritual al omului, în general, şi al ei înseşi, sondare obiectivă făcută cu o raţiune justă, calculată, lucidă. De la celălalt nu cere nimic. De la ea totul: inclusiv în a duce un mod de viaţă auster, rigid, disciplinat, cu control atent asupra minţii şi a trupului. Chiar dacă nu cere nimic de la celălalt, nu agreează însă prostia şi minciuna. Aşa cum ne relatează Gustave Thibon, Simone Weil avea un mare “defect” sau o mare calitate:” de a refuza orice concesie cerută de convenienţele vieţii sociale[1] , ea spunea întotdeauna ce gândea, oricui, în orice situaţie. Această sinceritate dezarmantă izvora dintr-un profund respect faţă de persoana umană. Avea o ironie lipsită de răutate şi nimic din ceea ce spunea sau făcea nu era lipsit de bun gust (această sinceritate avea să-i cauzeze reale neplăceri care şi aşa existau din cauză că era evreică; de exemplu a fost dată afară de la Şcoala de fete unde era profesoară din cauză că ideile ei despre famile contrastau puternic cu cele ale celorlalţi profesori). Credea cu fermitate că este imposibil ca cineva să ajungă la expresia perfectă fără să fi traversat mai întâi aspre purificări interioare. Detaşarea de eul egoist se poate produce în măsura în care privirea noastră e îndreptată asupra crucii Mântuitorului. Să-ţi duci crucea: aceasta este substanţa vieţii pentru Simone Weil –“Să porţi crucea înseamnă să porţi cunoaşterea asupra faptului că suntem pe de-a-întregul supuşi acestei necesităţi oarbe, în toate părţiile fiinţei, în afară de un punct atât de tainic al sufletului încât conştiinţa nu-l poate atinge… Crucificarea e desăvârşirea, încheierea unui destin omenesc. Cum ar putea o fiinţă a cărei esenţă e să-l iubească pe Dumnezeu şi care se află în spaţiu şi timp să aibă o altă vocaţie decât aceea a crucii.”[2]

Simone Weil ne propune ca fiecare, în lumea în care se află (ea a prins o perioadă tulbure din istoria umanităţii – perioada interbelică) să fim vocaţionali în ceea ce priveşte crucea. Nu există jertfă mai mare, sacrificiu mai mare decât acela de a accepta crucea, de a o accepta deliberat – aici survenind şi marele rol al iubirii. Dacă iubim, ne dăruim, iar esenţa cea mai profundă a iubirii e dăruirea totală de sine. După mărturisirea origenistă, Dumnezeu suferă o patimă de iubire pentru creaturile sale, El clipă de clipă ne creează condiţii pentru a iubi, pentru a-I răspunde la iubire; de aceea Simone Weil acorda un aşa mare rol atenţei şi privirii: “La fel ca Iisus care priveşte şi iubeşte, la fel ca şi cel drept care priveşte şi simte milă, iubirea lui Dumnezeu devine prezentă în punctul unde se întâlnesc privirile” ;[3] privirile nefericitului şi ale celui care iubeşte, privirile a doi îndrăgostiţi, a doi prieteni. Această iubire umană nu e posibilă decât dacă se naşte mijlocită de însăşi iubirea de Dumnezeu, altfel această iubire umană ar fi imposibilă. în momentul când iubim, ne abandonăm persoanei iubite, voluntar, conştient, în acelaşi timp însă acceptându-i şi crucea. O iubim nu pentru ceva anume ci şi pentru că este acel ceva anume (pentru că este şi frumoasă şi bună şi iertătoare) dar şi altceva (vulnerabilă, nehotărâtă, frustrată, durută, suferindă). O primim cu totul, până la capăt în iubirea noastră. Simone Weil nu poate desprinde această iubire de suferinţă. Puritatea iubirii care ne este dată se recunoaşte prin faptul că suferinţa e sursă de bucurie, amândouă după Simone Weil fac să se nască recunoştinţa: “Iubirea mutuală a lui Dumnezeu şi a omului e suferinţă”[4]. Acestea e iubirea dusă dincolo de limite. Limita e aceea dincolo de care inocenţa se transformă în ceva mult mai bun, inocenţă care, dincoace de limită, atinsă de rău se tranformă în suferinţă, expresie a iubirii imposibile între creaţie şi creatorul ei: “Sânge pe zăpadă. Inocenţa şi răul. Ca însuşi răul să fie pur. Nu poate să fie pur decât sub formă de suferinţă, sub forma suferinţei unui nevinovat. Un nevinovat care suferă răspândeşte asupra răului lumina salvării. E imaginea invizibilă a Dumnezeului inocent. De aceea un Dumnezeu care-i iubeşte pe oamnei, oamenii care-L iubesc pe Dumnezeu, trebuie să sufere”. [5]

Mărturiile Simonei Weil cu privire la suferinţă, la iubire şi în general toate mărturiile ei par şocante, uneori în “neconcordanţă” cu învăţătura creştină. Dar acestea se întâmplă numai în aparenţă. Căci luate în context, mărturiile ei nu transpun altceva, decât o intensă viaţă spirituală, o gândire ageră care dorea să se aproprie de gândirea creştină. A fi în gândirea creştină însă înseamnă a te afla, aşa cum recunoaşte Simone Weil, într-un permanent zbucium, într-o permanentă căutare. înseamnă a trăi paradoxurile fără poate, a le înţelege toate acum, a trăi nebunia creştinismul dar nu lipsiţi de cea mai importantă mărturie pe care Dunmezeu a lăsat-o creştinilor, vestea învierii! Gândirea acestei femei, deşi filosofică, raţională, clară, nu este lipsită de experienţă, de înţelegere şi mai ales de simţire… Aşa cum ne mărturiseşte Gustave Thibon, viaţa ei nu avea alt scop decât de a depăşi distanţa dintre a şti şi a şti cu tot sufletul. Scriitorul care a găzduit-o un timp şi căruia Simone Weil i-a lăsat caietele ei cu însemnări, era uimit de vocaţia ei spirituală (pe atunci Simone Weil începea să se deschidă cu tot sufletul spre creştinism), credinţa ei, lepădare de sine se întrupau în toate actele ei, uneori cu o lipsă de realism care “te lăsa fără grai dar întotdeauna cu o totală generozitate… ascetismul lui Simone, mărturiseşte mai departe Gustave Thibon, rămâne însă absolut străin de orice formă de exaltarea a simţurilor, căci nu s-ar fi putut percepe nici o diferinţă între înălţimea nevoinţei ei şi cea a vieţii sale sufleteşte”[6].

Viaţa Simonei Weil nu a fost nimic altceva decât o permanentă sfâşiere, o sfâşiere de Dumnezeu care e Iubirea (aşa cum singură mărturiseşte). Trebuie, ca oameni aflaţi în căutare de Dumnezeu, să recunoaştem aceste puncte de sfâşiere şi să încercă să-l iubim pe Dumnezeu prin aceste descoperiri. “Să-l iubeşti pe Dumnezeu în orice eveniment e regula de aur. Trebuie acceptat tot, toate lucrurile fără excepţie, în sine şi în afară, în tot universul, cu acelaşi grad de iubire. Chiar răul, în măsura în care e rău şi binele în măsura în care e bine” .[7] Dar ce înseamnă să-l iubim pe Dumnezeu în rău? Nu înseamnă nicidecum să iubim răul. Să iubim durerea înseamnă să luăm parte la opera divină de unificare, căci numai suferinţa poate să repare ceea ce a fost desfigurat de către păcat.[8]

Simone Weil împinge acest paradox până la a afirma că iubirea pură de nu e posibilă decât în ateism căci în acest caz îl iubim pe Dumnezeu fără ca El să o ştie! însă aici Simone Weil atacă oarecum atotştiinţa lui Dumnezeu, preştiinţa lui. Lucrul important este că iubirea mistică acestei femei, iubirea de Dumnezeu prin suferinţă, iubirea de Cel care este ar putea fi exprimată prin vorbele “bătrânului cu ochii stinşi” Elie Wiesel: “Doamne, de vreme ce sufăr, accept suferinţa, o doresc, o chem. Doamne, de vreme ce sufăr, fă-mă să sufăr ca să fiu demn de Tine. De vreme ce durerea există, dă-mi-o ca să-l pot înţelege pe acela pe care-l loveşte ea… Doamne al părinţilor mei, aruncă-mă în flăcări ca să redevin drept, fărâmă-mă în bucăţi ca să pot fi întreg. împinge-mă spre tenebre ca să-ţi pot decoperi chipul ascuns.” [9]

Mistica pe care Simone Weil o practică a fost comparată, după cum ne arată şi biografii, cu o scară a lui Iacob, a cărei primă treaptă ar fi dorinţa, a doua vidul, iar a treia şi ultima, renunţarea: “Nu posedăm nimic dacă nu renunţăm, spune în acest sens Simone Weil. Cele la care nu renunţăm ne scapă. în acest sens nu putem poseda nimic fără a trece prin Dumnezeu.” [10] Raportul dintre suferinţă şi fericire, Simone Weil îl vede rezolvat în modul propus de Sfinţii Părinţi: trebuie să avem credinţa că numai fericirea poate aspira şi ajunge la eternitate. Suferinţa, în acest caz, nu este veşnică pentru că nu vine de la Dumnezeu, Dumnezeu doar o îngăduie : “Fericirea e conştiinţa a ceea ce nu se află în mine ca fiinţă. Suferinţa e conştiinţa de mine însumi ca neant.” [11] Pentru a descoperi însă sinea noastră, pentru a descoperi ceea ce suntem şi ceea ce nu suntem, e necesar să fim atenţi. Educaţia atenţiei constă, după părerea scriitoarei, în a se fixa asupra binelui şi în a-l traversa prin durere ca pe un vid înainte de a ajunge la fericire. Practic, aceasta este de părere că nu există o altă posibilitate de a ajunge la fericire decât prin acest efort al durerii; decât fixat pe modelul hristic, model care se concretizează în urmarea Crucii. Din fericire, spiritul aflat în suferinţă se îndreaptă simplu spre realităţi care i-au scăpat până atunci şi descoperă imensa frumuseţe a lumii nou revelată.

Totuşi, în ciuda tuturor afirmaţilor contradictorii pe care le face Simone Weil, ea nu cultivă ideea de suferinţă în sine. Ea înfruntă lucid realitatea acesteia, uşurându-se de greutatea ei prin compasiune, dăruindu-i-se într-un mod personal, recunoscând-o ca o cale ce îi este rezervată. suferinţa devine astfel nu înţelepciunea ei, ci mama înţelepciunii (ca să folosim un clişeu literar), aceea care dezvăluie lumi necunoscute, nefericiri nebănuite, tot cortegiul suferinţelor omeneşti, a nenorocirii celor sărmani.

Atitudinea faţă de durere, atitudine pe care a încercat-o şi Simone Weil, este aceea de atenţie şi nu de încordare, de atenţie asupra lucrurilor care ne fac să suferim. Suferinţa joacă în viaţa ei rolul de “dresor”. Numai printr-o relaţie directă cu obiectul dureros învăţăm să ne stăpânim durerea şi să ne stăpânim trupul totodată. Acceptarea elementului dureros, trăirea în prezenţa lui e cea mai bună soluţie: “chiar dacă o durere în piept face respiraţie extrem de grea, respirăm, nu putem face altfel. Dresăm corpul prin durere. De fiecare dată când surprindem una din suferinţele lui, dacă suferim din cauza lor, corpul învaţă ceva. Dar trebuie numai să-şi fixeze atenţia asupra acestor lucruri şi să sufere, nu să se încordeze şi să ia hotărâre, alibiuri care scad durerea şi ca urmare efectul dresajului.” [12]Tragedia porneşte, la Simone Weil, din două lucruri, în sine nevinovate, puse unul în faţa celuilalt. Din două lucruri neutre, nedureroase: “legătura” creează suferinţa printr-o relaţie persecutor-victimă. Prin asta, concluzionând mărturia scriitoarei, suferinţa e asemănătoare bucuriei care rezultă uneori aruncată asupra unui conţinut neutru în sine. Ce se întâmplă când semnele acestea dureroase se repetă? Vor duce fiinţa nu numai spre o durere mai mare ci şi spre “nefericirea în stare pură”. Ne învârtim aşadar într-un cerc al suferinţei privit din persprectiva logicii Simonei Weil, care ar incorpora următoarele elemente: privirea (îndreptată asupra lucrurilor neziditoare produce durerea căci produce păcatul– ea spune că păcatul vine din privire), atenţia (asupra formei durerii), detaşarea şi depăşirea în mod pasiv a durerii. “Nu trebuie, spunea ea, să schimbăm în noi sau să ştergem dorinţe şi aversiuni, plăceri şi dureri. Trebuie să le depăşim în mod pasiv… fără a le acorda prea mult credit.” [13] Exerciţiul durerii trebuie rezolvat printr-o grilă de lectură, “durerea, spunea ea, e rădăcina cunoaşterii”. Aşadar, fiecare dintre noi trebuie să ne citim suferinţa cu propria noastră privire, ascuţită sau încă genuină, trebuie să descifrăm “codul” pe care Dumnezeu îl creează, şi ce frumos explică în acest sens autoarea: “durerea este colorarea unor anume evenimente. Dinaintea unei fraze scrise cu cerneală roşie, cel care ştie citi şi cel care nu ştie citi văd la fel, roşul; dar culoarea roşie nu are aceeaşi importanţă pentru unul ca pentru celălalt” [14]. Paradoxul aparent stabilit între bucurie şi suferinţă îşi găseşte o posibilă explicaţie, după părerea autoarei, în misterul pascal: “bucuria de Paşti nu e cea care urmează durerii, libertatea după lanţuri, saţietatea după foame, întâlnirea după despărţire. Ea e bucuria care planează pe deasupra durerii, îi pune capăt. Căci… durerea şi bucuria se află în echilibru perfect. Durerea e contrariul bucuriei, dar bucuria nu e contrarul durerii. Durerea şi bucuria alternate purifică o fiinţă până când aceasta va deveni destul de pură pentru a ajunge nefericită şi pentru a avea în ea în acelaşi timp, plenitudinea durerii şi, mai presus de sine, plenitudinea bucuriei.” [15]

După cum observăm, exerciuţiul suferinţei se concentrează (Simone Weil face conştient acest lucru) în dimensiunea umană; atâta vreme cât Dumnezeu nu e cauza suferinţei, a răului, dar el o poate permite, îngădui, omul trebuie să joace în acest sens un rol activ, atent şi conştient în “salvarea” lui din cercul suferinţei. Aceasta înseamnă că Dumnezeu pune “semne”, coduri, tuturor lucrurilor. Durerea, suferinţa noastră survine atunci când privirea noastră se îndepărtează de ceea ce este Dumnezeu sau nu “de-codifică” bine aceste semne, printr-o raţiune pură, detaşată de eul egoist, printr-o atitudine pozitivă faţă de ele, printr-o poziţionare corectă faţă de “semn”. Aceasta nu înseamnă, aşa cum afirmă Simone Weil, că trebuie să cultivăm plăcerea de dragul plăcerii sau durerea de dragul durerii.Trebuie ca tot ceea ce este în sufletul nostru să fie înţeles, depăşit, trebuie să diminuăm tot ceea ce împiedică sufletul să evolueze, să se purifice. E sigur că prin metode rele, prin atitudine negativă, nu poţi “purifica” lucrurile rele, negative, gândurile nocive, cu atât mai mult printr-un ataşament faţă de ele care este şi mai dăunător. Simone Weil ne propune o înţelegere mai amplă a fenomenului de suferinţă, care nu este o simplă idee, ne propune să ne gândim la “suferinţă” (vorba lui Noica mă doare gândul că sufletul meu suferă!”), să o conştientizăm, să ne distanţăm de ea (în epoca noastră s-a ajuns la performaţa ca prin diferite metode de psihoză sau medicale să nu mai fie simţită durerea, să nu mai fie resimţite durerile naşterii etc.). Iată învăţătura ei: să fim liberi de a accepta suferinţa şi să acţionăm în consecinţă, restul, aşa cum spune ea, puţin contează: “puţin contează ca acţiunile în ele însele să fie uşoare sau dureroase, puţin contează chiar ca ele să fie încununate de succes; durerea şi eşecul pot să-l facă pe om nefericit, dar nu pot să-l umilească atâta timp cât e el însuşi cel care dispune de propria sa facultate de a acţiona.”[16] Noi trebuie să ne învăţăm să ne gândim pe noi înşine ca nişte fiinţe limitate şi dependente; în acest sens, numai sufeinţa e cea care ne învaţă acest lucru, fără ca suferinţa să aibă o valoare în sine. Simone Weil chiar le reproşa unor bolnavi din epoca sa că fac din suferinţa lor un scop în sine; ori acest mod de a înţelege suferinţa nu-i ridică cu nimic mai mult deasupra condiţiei umane. Suferinţa capătă un înţeles atunci când e asociată, când e pusă în legătură cu Hristos şi cu suferinţa Lui, căci singură suferinţa Lui a avut şi are o valoare în sine. Iar valoarea suferinţei noastre creşte sau nu în funcţie de participarea noastră la taina lui Hristos. Suferinţa e un mijloc, dar nu singurul mijloc de contact cu lumea şi cu Dumnezeu. Buna folosire a durerii e de a discerne între ceea ce împiedică acest contact şi ceea ce-l favorizează. în fiecare domeniu al existenţei îşi vor găsi locul două specii, una în contact, alta în retragere: oboseală, ascultare etc, criterul de recunoaştere fiind întotdeauna sentimentul realităţii. Să luptăm împotriva suferinţei va fi nu să o suprimăm, căci acest lucru nu ne stă în putere, ci să îndepărtăm, cum spune S. Weil, “voalul irealităţii şi să ne convingem că universul, în aparenţă pierdut, există încă undeva, dincolo de durere.” [17]

Simone Weil e convinsă că suferinţa e o cale de cunoaştere a noastră, a propriei noastre neputinţe, acest lucru nereprezentând ticăloşia ci, fără îndoială, măreţia celui care cunoaşte. Participarea, prin suferinţă, la crucea lui Hristos e calea care conduce spre profunzimile înţelepciunii Domnului. Astfel, Crucea nu mai este un simplu semn al expierii şi al mântuirii, ci şi un semn al cunoaşterii. Cunoaşterea neputinţei proprii e deja o transformare, o detaşare (cum spune Simone Weil) şi de asemenea, o suferinţă, o durere. Fără a trece prin suferinţă, e cu neputinţă să o cunoaştem şi astfel, să sesizăm sensul crucii. S. Weil, care suferea de groaznice dureri de cap, de crampe interne, simţea în propria ei carne suferinţa celuilalt şi pornea în căutarea dacă nu a unei explicaţii, cel puţin a unui sens. Preocupările ei filosofice, religioase, vastele cunoştinţe despre Socrate, Platon. Aristotel, despre filosofia indiană, despre scrierile taoiste, arată că pentru ea, cunoaştera a fost un mijloc prin care a putut să-şi înţeleagă suferinţa şi s-o depăşească. în realizarea acestui lucru a contribuit şi o directă experimentarea a lumii imediate: dacă o intriga, o şoca, o uimea ceva intra în interiorul “sistemului” aceluia pentru a analiza situaţia, pentru a o înţelege şi la final, pentru a se detaşa de ceea ce-i produce durere, păstrând doar adevăratele lucrurile care o înălţau. Aşa se explică faptul că după ce munceşte în uzină, apoi la câmp, în 1937 pleacă în Spania pentru a se înrola în războiul civil. Aşa se explica şi de ce toată viaţa nu a căutat altceva decât o experienţă care să-i releve adevărul, care să o conducă spre Adevăr; adevăr pe care l-a simţit a fi mai aproape de creştinism (deşi, din motive ideologice, va refuza botezul creştin). Unirea cu Dumnezeu a experiat-o, ori această unire cere şi detaşare, distanţare de ceea ce e impropriu sufletului, de ceea ce nu-l “pregăteşte” pentru această unire: înfrângerea angoasei, suprimarea imaginaţiei (care împiedică inteligenţa să vadă) acceptarea timpului şi a spaţiului în care ne este dat să fiinţăm, acceptarea durerii care rezidă în urma săvârşirii tuturor acestor lucruri, a nefericirii. Acceptării îi urmează abandonul, săvârşirea voii lui Dumnezeu, consimţirea ei. Ori consimţire înseamnă că ţi-ai ancorat toate forţele fizice, sufelteşti, intelectuale în acest proces, fără ca însă, în tot acest timp, după cum spune Simone Weil, suferinţa să dispară: “într-un anumit fel, ea creşte împreună cu cunoaşterea şi iubirea aflate în continuă creştere, ale lui Dumnezeu, deoarece cu ea devine mereu mai pregnant presentimentul a ceea ce trebuie să ne aducă pura contemplaţie a lui Dumnezeu în gloria Lui” .[18] în tot acest proces de “demascare” a eului egoist şi de purificare, de unire apoi, suntem “ghidaţi” de Duhul Sfânt, de harul primit de la Dumnezeu, iar acest lcuru ar trebui să ne dea o pace interioiară care să ne oprească să ne punem de fiecare dată întrebări de genul: Cine? Cum? Unde? Eu? De ce?, aşa cum întreba altă evreică, convertită la catolicism, Edith Stein (devenită sfântă):

“Binecuvintează spiritul spart
al celor suferinzi
singurătatea grea a omului de aici,
şi fiinţa celui ce nu-şi află odihna
şi suferinţa ce n-o dăm nicicând în seama nimănui
a celui care sus pe munte
luptase în sudori de sânge,
cu Dumnezeu, în arzătoare rugi,
a fost izbânda,
şi pe acel munte fost hotărâtă
a lumii soartă.
Hai, haideţi, în genunchi
rugaţi-vă
făr’ a-ntreba mereu:
Cine? Cum? Unde? Eu?”


Note

1. ^ Internet, Dilema nr. 394, p.5
2. ^ Simone Weil, Cahiers, Paris 1972, p.339
3. ^ Idem, Attandeu de Dieu, Paris 77, p.256
4. ^ Idem, Cahiers 3, Paris 1974,p.292
5. ^ Idem, Cahiers 2, Paris 1972, p.124
6. ^ Internet, Dilema, nr. 394, Simone Weil, p.5
7. ^ Simone Weil, op. cit. p.212
8. ^ J.F.Tomas, op.cit.,p.77
9. ^ Ibidem,p.79
10. ^ Ibidem, p.90
11. ^ Simone Weil, Chaiers 2, p.203
12. ^ Idem, Cahiers 1, p.259
13. ^ Idem, Cahiers 3, p.39
14. ^ Idem, op. cit., p.57
15. ^ Idem, Scrieri istorice şi politice, Paris 1951, p.173
16. ^ Idem, Oppresio et liberte, Paris 1955, p.115
17. ^ Ibidem,p.119
18. ^ J.F.Tomas, op.cit.,p.56



Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Nichifor Tanase • Data: 5 mai 2010 • Vizualizări: 1196