Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Meditaţie la Duminica Vameşului şi a Fariseului
Oare nu este semn al vremii noastre această zbuciumare, frământare, istovire, căutare şi neurastenizare a omului?
Cea dintâi Duminică a Triodului, a Vameşului şi Fariseului, care ne pregăteşte pentru Postul Mare, Sfinţii Părinţi au mai numit-o „vestitoare” a luptelor celor duhovniceşti, pentru că prin ea, ca o trâmbiţă, ni se vesteşte pregătirea de război împotriva diavolilor, în postul care vine.

Primul semnal al acestei pregătiri de luptă ni-l dau cele trei stihiri, care se cântă îndată după Evanghelia Utreniei: „Uşile pocăinţei...”, „Cărările mântuirii…”, şi „La mulţimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinţă şi ne răscolesc inimile. În lumina lor ne vedem cu sufletul şi cu trupul întinate de mulţimea faptelor celor rele pe care le-am făcut; cu viaţa de până acum irosită în lenevire, iar ziua înfricoşatei judecăţi apropiindu-se înspăimântătoare. Ce vom face? Adânca mâhnire şi cutremurare ne cuprinde şi ne umbreşte sufletul. Dar în acelaşi timp se iveşte şi o rază de nădejde; milostivirea cea nemăsurată a lui Dumnezeu, puternicele rugăciuni ale Maicii Domnului şi lucrarea curăţitoare şi înnoitoare a Pocăinţei, ale cărei uşi se deschid acum. Nădejdea ne întăreşte şi ne dă îndrăzneala să strigăm cu zdrobire de inimă ca şi Proorocul David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!

Cele trei stihiri ne pleacă spre pocăinţă şi totodată ne învaţă cum să o facem: Întorcându-ne la noi înşine şi cugetând la viaţa noastră păcătoasă; cu cutremur şi cu teamă de înfricoşata judecată; cu nădejde şi încredere în dumnezeiasca milostivire. Simţămintele de teamă şi nădejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne însoţească nelipsit de-a lungul întregului Post; de aceea le vom auzi de acum înainte la Utrenia fiecărei Duminici până la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregătire ni-l dă pilda evanghelică a Vameşului şi Fariseului (Luca. 18, 10-14), la care cântările şi citirile Vecerniei şi Utreniei mereu ne vor îndemna să cugetăm: „Să nu ne rugăm ca fariseul, fraţilor, că tot cel ce se înalţă pe sine, se va smeri. Ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vameşul strigând: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii!” Sau: „Fariseul, biruindu-se de slava deşartă, s-a lipsit de bunătăţi; iar vameşul, prin pocăinţă s-a învrednicit de daruri...”.

Precum ne tâlcuieşte sinaxarul duminicii, pilda ne pune înainte două aşezări sufleteşti: aceea a vameşului, pe care trebuie sa tindem s-o agonisim şi cealaltă a fariseului, de care se cuvine să ne ferim şi să fugim, pentru că smerenia şi pocăinţa vameşului sunt puternică într-armare împotriva diavolilor, iar mândria şi înălţarea fariseului, început şi izvor a tot păcatul. Căci prin mândrie a căzut diavolul şi tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toată tămăduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob şi a răbdat moarte de ocară pe Cruce.

Pilda ne arată pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vameşul om păcătos. Acesta însă, prin smerenie, s-a întors mai îndreptat decât acela la casa sa. Recunoscându-şi păcatul, vameşul a dobândit dreptatea, fără osteneală şi degrabă; şi ca el toţi cei ce s-au smerit, precum ne arată şi minunata cântare de la vecernia Duminicii: „Atotţiitorule, Doamne, ştiu cât pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din porţile morţii, pe cea păcătoasă au mântuit-o din păcatele cele de mulţi ani, iar pe vameşul mai presus decât pe fariseul l-au îndreptat”. Iată, dar, că smerenia curată uşurează povara păcatului, precum însuşi Domnul o spune: „Tot cel ce se smereşte se va înălţa” (Luca 18, 14).

Dar înălţarea prin smerenie este mai mult decât curăţire de păcate, îndată ce omul se curăţă de păcat începe să lucreze harul, care sălăşluieşte întru el şi pe care păcatul nu-l lasă să lucreze. De aceea Apostolul spune că: „Domnul, celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrător harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogată a tuturor virtuţilor. Aşa cum mândria este izvor a toată răutatea, smerenia este izvorul a toată virtutea; pe de o parte că usucă răul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica mândriei; iar pe de altă parte este prielnică creşterii tuturor virtuţilor.

Lucrarea smereniei însă nu se opreşte aici. Întocmai ca şi bogăţia pământească, bogăţia cea duhovnicească a virtuţilor este primejduită de tâlharii cei nevăzuţi, diavolii. Cum ne fură ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Când omul se străduieşte cu virtutea şi conştiinţa duhovnicească, se apropie de el diavolul mândriei, al slavei deşarte, al dorinţei de a plăcea oamenilor şi al făţărniciei, care nu numai că nu-l împiedică de la virtute, ci îl şi ajută cu prefăcut vicleşug, pentru ca apoi să-l tragă spre cele de-a stânga” (Răsp. Thalasie 56, Filoc. III). Se apropie viclenii de lucrătorul virtuţii şi-i şoptesc: „Mari lucruri faci! posteşti, te rogi, te nevoieşti, faci milostenie, eşti mai presus decât ceilalţi oameni”. Dacă omul ia aminte şi începe să se încreadă în sine, să se înalţe, cade ca fariseul cel drept dar lăudăros, îşi pierde rodul ostenelilor, fiindcă „tot cel ce se înalţă se va smeri” (Luca 18, 14).

Este adevărat ceea ce spun necuraţii cu vicleşug, că mare lucru face cel ce săvârşeşte binele, pentru că toate faptele bune sunt mari şi vrednice de cinste. Dar sunt aşa nu pentru că le face omul, ci pentru că sunt roade ale Duhului Sfânt, fără de care nu putem face nimic. De aceea ne învaţă Domnul: „Chiar dacă aţi face toate faptele bune, să ziceţi: slugi netrebnice suntem, căci am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).

Lucrează şi păzeşte” ne învaţă Sfinţii Părinţi. Lucrează toate faptele bune, dar nu fii fără de grijă de rodul lor, ci păzeşte-l de tâlharii cei nevăzuţi. Iar puterea nebiruită împotriva lor şi cămara cea mai sigură pentru comorile cele duhovniceşti, de care nu se pot apropia tâlharii-diavoli, este smerenia. Odată Cuviosul Antonie a văzut toate cursele vrăjmaşului ca o mreajă întinsă pe pământ şi suspinând, a zis: „Oare cine poate scăpa de ele?”. Şi a auzit un glas zicând: „Smerenia”. Altădată, diavolul îi spune Cuviosului Macarie cel Mare: „Multă silă îmi faci, Macarie, şi n-am nici o putere asupra ta. Căci iată, orice faci tu, fac şi eu; posteşti tu, dar eu nu mănânc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru mă biruieşti tu”. Şi l-a întrebat Avva Macarie: „Care este acel lucru?” A răspuns diavolul: „Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iată dar, cât de minunate daruri are smerenia: curăţă cu lesnire tot păcatul; este prielnică creşterii virtuţilor; este cămara nefurată a faptelor bune şi arma nebiruită împotriva mândrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivită pregătire pentru sfinţita patruzecime decât îndemnul la smerenie. Căci ce facem noi în vremea postului? Ne curăţăm de păcate prin pocăinţă şi smerenie, ne străduim la săvârşirea faptelor bune, ne silim să păzim nefurat rodul duhovniceştilor nevoinţe şi să ne războim cu duhurile răutăţii. Ori, pe toate acestea le împlineşte smerenia cu multă lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai în Postul Mare. Toată viaţa pământească este luptă cu duhurile răutăţii, curăţire de păcat şi împodobire cu virtuţi. De aceea întotdeauna şi nu numai în post avem trebuinţă de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe învăţături mântuitoare, arătându-ne El Însuşi cu pilda cum să le facem. Ne-a iubit mai presus de orice şi ne-a învăţat să ne iubim şi noi la fel: „Aşa să vă iubiţi unii pe alţii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 14); apoi s-a dat pildă de smerenie, zicând: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima“ (Mat. 11, 19).

Toată viaţa Domnului este o neîntreruptă şi negrăită smerenie. S-a născut smerit în grajd de vite, a trăit smerit, a murit mai mult decât smerit. „S-a smerit luând chip de rob până la moarte pe Cruce” (Filip. 2, 8). De aceea, Sfântul Isaac Sirul a numit smerenia „veşmânt al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost îmbrăcat în toată viaţa sa pământească. Dar nu numai că a fost îmbrăcat cu ea, ci El Însuşi a fost întruparea smereniei, încât putem spune că El este „Smerenie”, precum este „Dragoste”.

Îndemnându-ne să învăţăm de la El smerenia, Mântuitorul ne-a arătat în toată viaţa Sa ce este smerenia şi ne-a lăsat-o drept cale, pe care să călătorim toată vremea vieţii noastre. Despre această cale a smereniei auzim la otpustul din Joia Mare: „Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemăsurata Sa bunătate, ne-a arătat nouă calea cea mai bună, adică smerenia, când a spălat picioarele ucenicilor şi S-a smerit pentru noi până la Cruce şi la îngropare…”. Ne-a lăsat deci smerenia drept cea mai bună cale, pe care să călătorim toată vremea vieţii noastre. Cu adevărat, cea mai bună cale, pentru că am văzut de câte daruri ne învredniceşte smerenia. De aceea şi Părinţii Patericului spuneau: „Fără smerenie nu-i nădejde de mântuire” sau „Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”. Iar Avva Dorotei zice: „Mai mult decât orice, avem trebuinţă de smerenie”.

Dar prin bogăţia de daruri arătată mai sus, smerenia mai are încă unul şi mai mare. Ni-l arată Mântuitorul când zice: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11,19). Viaţa aceasta pământească este plină de durere şi suspin. „În lume necazuri veţi avea”, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apostolul adaugă: „Cu multe scârbe ni se cade să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfârşitul ei, nădăjduim să mergem „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”, să dobândim odihna şi pacea mult dorită şi negăsită pe pământ. Domnul însă ne-a încredinţat că şi aici, pe pământ, putem avea odihna sufletelor noastre şi anume prin smerenie şi blândeţe.

Oare nu este semn al vremii noastre această zbuciumare, frământare, istovire, căutare şi neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihnă şi linişte. S-au făcut „case de odihnă” şi „staţiuni de odihnă” pentru oameni neurastenizaţi; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare încât parafrazând cuvântul Avvei Dorotei, „omul de azi, mai mult decât orice, are nevoie de odihnă”! De ce nu o găseşte? „Învăţaţi-o de la Mine cel smerit, ne îndeamnă Domnul, şi veţi avea odihna sufletelor voastre”. Prea încrezător în puterile sale, prea lăudăros cu isprăvile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai bună a smereniei, s-a înstrăinat de izvorul a tot binele şi nu mai are odihnă. Dar sufletul omenesc nu-şi poate găsi odihna, fără numai în Dumnezeu (Fer. Augustin).

Smerenia însă ne aşează dintr-odată în starea firească a existenţei noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care să se adauge la viaţa noastră duhovnicească, ci este o aşezare fundamentală a omului, care se vede în prezenţa lui Dumnezeu, Îi recunoaşte atotputernicia, se uimeşte în faţa măreţiei Lui, apoi îşi vede micimea şi nemernicia sa şi recunoaşte smerit că tot ceea ce are şi însăşi existenţa lui, este un dar al negrăitei iubiri si milostiviri dumnezeieşti, fără de care nu poate face nimic.

Începutul înnoirii noastre nu se poate deci face altfel decât prin intrarea în rânduială, prin smerenie. De aceea pregătirea pentru sfântul şi marele Post o începem cu smerenia, ca să trăim în această vreme şi apoi cu ea să călătorim de-a lungul întregii vieţii acesteia, ştiind că numai călătorind pe cea mai bună cale vom avea odihnă sufletelor noastre, în veacul de acum şi în vecii vecilor.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 8 aprilie 2010 • Vizualizări: 1446