Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Martirul cu mantie de filosof
În fiecare dimineaţă, locuitorii unui sat de pe malul Mării Mediterane, vedeau un bărbat în floarea vârstei, cu barbă şi cu pelerină de filosof pe umeri, cum se plimba de-a lungul ţărmului.
În fiecare dimineaţă, locuitorii unui sat de pe malul Mării Mediterane, vedeau un bărbat în floarea vârstei, cu barbă şi cu pelerină de filosof pe umeri, cum se plimba de-a lungul ţărmului. Sunetul valurilor care loveau ţărmul îl linişteau pe Iustin. Era frământat de un gând, de ce filosofia nu îi oferea Adevărul, de ce nu îl ducea la Dumnezeu, Cel care a creat totul.

A întrebat un învăţat stoic, dar nu i-a dat răspunsul mult dorit din cauză că, săracul, nici măcar nu îşi imagina cu ce îl putea ajuta Dumnezeu.

A fost dezamăgit şi de un renumit filosof peripatetician „grozav de luminat“, care şi-a dovedit imediat lipsa idealului filosofic, atunci când i-a cerut lui Iustin onorariul.

A mers la un pitagoreic, dar după cum spunea acesta, geometria, muzica şi astronomia erau baza oricărei cunoaşteri. Necunoscând aceste domenii, a plecat şi de la acesta decepţionat că nu mai era la vârsta la care să se apuce de alte studii.

De la fiecare în parte, a aşteptat mult, dar erau lipsiţi de „înţelepciune“, gândea el.

Tăria cu care păşea pe nisipul moale, arăta convingerea că acum poate să devină înţelept, alături de învăţatul platonician, pe care-l întâlnise de curând. Acesta a fost singurul care i-a vorbit despre Dumnezeu, l-a învăţat să fie înţelept şi i-a explicat modul cum există lucrurile netrupeşti.

În această stare de „euforie filosofică“ trăia de câteva zile. Şi numai pe malul mării reuşea să o trăiască la intensitatea maximă.

Bătrânul creştin de pe plajă

Pierdut în gândurile sale, nu observă că se apropie cineva. Era un „bătrân respectabil, cu înfăţişare destul de frumoasă, cu chip blând şi cuvios“, aşa cum avea să consemneze mai târziu, Iustin, într-una din lucrările sale.

Iustin Filosoful, recunoscând în acesta un alt filosof, a intrat imediat în discuţie, pentru că se spunea: „să nu dispreţuieşti pe filosofi, ci, dimpotrivă, să ne dăm toată osteneala să stăm de vorbă cu ei, poate va rezulta vreun folos“.

Discuţia a pornit de la filosofia sistemelor omeneşti, pe care le vânturase sufletul neastâmpărat al lui Iustin, şi a ajuns la filosofia profeţilor şi a lui Iisus Hristos, făcându-l să înţeleagă Adevărul pe care îl căuta. „Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet, şi m-a cuprins o mare dragoste de profeţi, ca şi de bărbaţii aceia care au fost prietenii lui Hristos. Şi, gândind la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură şi aducătoare de folos. În felul acesta şi pentru aceasta sunt eu filosof“, îşi încheie destăinuirea Iustin. Bătrânul a disparut aşa cum a şi apărut, însă a lăsat în urmă un alt Iustin, tot filosof, dar şi viitor sfânt apărător al Evangheliei. Nu a renunţat la mantia şi barba de filosof niciodată, şi nici la gândirea filosofică, dar a sfinţit-o cu cea teologică, ducând-o la adevăratul ei sens.

Fondatorul primei şcoli teologice


Nu i-a fost teamă să devină creştin în acele prime veacuri, pline de sângele martirilor lui Hristos. Atunci, în prima jumătate a secolului al II-lea, Iustin Martirul şi Filosoful a fost primul care a încercat să le explice păgânilor rolul filosofiei, şi evreilor, necesitatea creştinismului.

De aceea a înfiinţat şi o şcoală creştină, după modelul celor filosofice, la Roma, aceasta fiind şi prima de acest gen din istoria creştinismului.

Privea cu admiraţie creştinii care îşi dădeau viaţa pentru Hristos, în arene sau închisori. Din credinţa şi puterea acestora a împrumutat şi el atunci când i s-a pus întrebarea „Renunţi la Hristos?“. Iar răspunsul dat l-a uimit până şi pe judecător: „Nici un om în toate minţile nu abandonează Adevărul pentru eroare“. Moartea martirică a primit-o prin tăierea capului, în ziua de 1 iunie, în jurul anilor 163-167, la Roma.

I s-a tras tot din cauza unui filosof, Crescent, care îi acuza pe creştini de ateism şi cruzime. A avut loc o discuţie, cu auditoriu, între aceştia, şi Sfântul Iustin a fost de departe cel care a câştigat. Dar tocmai această victorie a adus pizma filosofului păgân care nu s-a lăsat până nu i-a văzut capul în locul picioarelor.

Se naşte păgân

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful a trăit în plină perioadă de persecuţie a creştinismului. Nu era localitate în care creştinii să nu fie chinuiţi şi omorâţi. Originar din Samaria, mai exact, localitatea Flavia Neapolis, nu a fost samarinean şi nici evreu, ci părinţii îi erau greci păgâni. S-a născut pe la 110, iar în jurul vârstei de 30 de ani se întâlneşte cu acel bătrân pe malul mării, datorită căruia devine creştin. A trăit pe vremea împăraţilor romani Antonin cel Pios (138-161) şi Marcus Aurelius (161-180).

El reprezintă grupul apologeţilor secolului al II-lea. Suflet profund religios şi drept, a căutat adevărul mântuitor în toate sistemele filosofice ale timpului, nereuşind să-l găsească decât în creştinism, care a devenit pentru el singura filosofie sigură şi utilă. Moaştele Sfântului Iustin se află în Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, din Sacrofano, la câţiva kilometri de Roma.

Biserica Ortodoxă îl serbează ca sfânt, pentru viaţa şi moartea martirică în numele lui Hristos, în fiecare an, la 1 iunie.

Sfânta Liturghie în secolul al doilea

El a scris opere variate, punând problemele complexe ale principalelor sisteme de filosofie veche ca platonismul şi stoicismul în legătură cu învăţătura creştină despre Sfânta Treime, cosmologia, hristologia, Sfintele Taine.

A aruncat o punte solidă de înţelegere între credinţa creştină şi filosofia profană din toate timpurile prin ideea Logosului, cea mai originală creaţie a cugetării sale filosofice. Sfântul Iustin a fost un susţinător al învierii morţilor. Mărturia lui pentru săvârşirea Sfintei Liturghii şi pentru practicarea Botezului şi a Sfintei Euharistii este foarte preţioasă.


Evanghelia, pe înţelesul păgânilor şi evreilor


Lucrările lui Iustin sunt numeroase şi de o importanţă excepţională. Despre unele vorbeşte el însuşi sau Sfântul Irineu al Lyonului, iar despre cele mai multe relatează, cu extrase, Eusebiu al Cezareei şi Fericitul Ieronim. A scris „Prima Apologie“, adresată lui Antonin cel Pios, fiilor săi, Senatului şi poporului roman, tratând despre doctrina creştină, scrisă în 155.

„A doua Apologie“ conţine învăţături despre credinţa creştină, adresată lui Marcus Aureliu, scrisă după 161. Se adresează grecilor în „Cuvânt către Greci“, în care autorul, după ce se apleacă asupra unor probleme dezbătute de creştini şi de filosofii greci, tratează despre natura demonilor.

În „Despre monarhia lui Dumnezeu“, monoteismul e tratat cu ajutorul Sfintei Scripturi şi al autorilor greci. „Despre suflet“ redă şi părerile filosofilor greci, pe care făgăduieşte să le combată într-o altă carte.

„Dialogul cu iudeul Trifon“ conţine o discuţie avută la Efes cu Trifon, un renumit evreu din vremea sa, în care se arată cum Harul Divin l-a împins pe Sfântul Iustin la învăţătura credinţei şi care a fost rolul Vechiului Testament faţă de Noul Testament.

Eusebiu de Cezareea spunea, în secolul al IV-lea, că „Foarte multe alte lucrări ale lui Iustin se află în mâinile multor fraţi“. Dintre toate aceste opere s-au păstrat trei, în întregime: „Apologia I“, „Apologia a II-a“ şi „Dialogul cu Iudeul Trifon“.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial-Fara Opere Derivate

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 27 aprilie 2010 • Vizualizări: 1053