Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Religia, Filosofia şi Ştiinţele în dialog: Cultura duhului în educaţia contemporană
Şcoala românească a luat naştere în mediul monahal, astfel încât ni se pare firesc să poarte, între altele, amprentele ortodoxiei, cel puţin în forma ei idealizată. În acest sens, găsim modele reprezentative precum Şcoala superioară de limbă greacă şi slavonă din cadrul Bisericii ieşene "Trei Ierarhi" - academia vasiliană (fondată de domnitorul Vasile Lupu) -, unde s-au pus bazele unui învăţământ în limba naţională
Denumită "Şcoală mare domnească", instituţia şi-a luat ca reper cultural colegiul de la Kiev - considerat cel mai vechi aşezământ de studii superioare la slavii ortodocşi -, constituit la iniţiativa mitropolitului Petru Movilă, originar din Moldova. Pe lângă o pregătire profesională exigentă şi multilaterală, o astfel de şcoală insufla elevului şi un etos ortodox autentic, care se reflecta în degajarea unei ţinute de bun-simţ (altfel spus, acuitate, perspicacitate şi capacitatea de apreciere a frumosului - duhul filocalic), evlavie şi sfială.

Acest spirit îl regăsim şi astăzi în lucrările câtorva cercetători ai unor strategii didactice, care caută să traseze o sinteză între cultura duhului şi noile orizonturi ale ştiinţei. Şerban Fotea sublinia că "scopul educaţiei este întru cultură, întru cultivarea omului şi transfigurarea mediului în care trăieşte. Cultura este un fenomen social, de natură relaţională; este o ieşire din sine, cu Iubire, a omului către mediul natural şi uman, urmată de revenirea la un sine îmbogăţit tocmai de această ieşire peste sine"1. Între altele, consideraţia adevereşte proverbul popular "omul sfinţeşte locul", adică stăpâneşte iubind, ceea ce pretinde o capacitate extraordinară de dăruire, în stare să depăşească instinctul firescului pervertit al autoconservării şi chiar să transceandă statutul de "zoon politikon" (animal social).

Un atare exemplu ni-l oferă cunoscutul fiziolog român Nicolae Constantin Paulescu, care surprinde etosul iubirii în profilul medicului: "Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă şi adesea să-şi rişte viaţa pentru a o salva pe a altora (…). Dar, în plus, medicul prin profesia sa devine prietenul şi chiar confidentul celor ce suferă, care-l ascultă şi se supun prescripţiilor lui. Or, cum un medic instruit cunoaşte toate instinctele şi prin urmare şi patimile, îi este uşor ca - prin grai şi prin exemplu - să poată să lumineze omenirea şi să-i îndrume educaţia socială care combate aceste patimi. Hippocrate spunea: scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, ci încă să-i perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni (…). Medicul trebuie să fie, în acelaşi timp, un savant care iubeşte ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte, şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii, un apostol al moralei... Şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei"2.

Interdisciplinaritatea sau unimea diversităţii

Mai mult, Şerban Fotea ne sugerează în citatul său o perspectivă care armonizează ştiinţele în virtutea unei Iubiri dezinteresate, care se ridică peste lepădarea de sine în ideea aplecării şi jertfirii pentru un celălalt. Practic, se ia în vedere posibilitatea comunicării între diverse domenii, identificarea unui limbaj comun care transpare în substraturile profunde ale acestora şi care îşi află cauza şi scopul ultim în iubirea însăşi, în forma sa nepervertită (căci expresiile ei decadente le observăm în idolii societăţii consumeriste).

Interdisciplinaritatea, în esenţă, permite fiecăruia împroprierea unei optici cât mai întregite asupra cunoaşterii lumii, asupra celorlalţi, asupra sinelui, pentru că ceea ce studiază ştiinţele se află în interdependenţă, desigur, în diferite măsuri. Mai simplu spus, obiectele sau subiectele ştiinţelor se întrepătrund, pentru că împreună formează un tot unitar însufleţit cu duh de viaţă de Dumnezeu, dintr-un preaplin al iubirii Sale de a Se împărtăşi omului. Vom atrage atenţia că mentalitatea vizată nu este împărtăşită (nici impusă) de toate şcolile româneşti, mai ales în contextul influenţelor postmoderniste, unde se merge pe premisa "câte şcoli, atâtea modele" (Constantin Cucoş).

Pe de altă parte, psihosociologii recomandă abordarea unui simţ realist, afirmând că nu este dezirabilă idealizarea culturii, ci să fie luată ca atare3, astfel încât acţiunile să poată fi pragmatice, ancorate la realitatea de fapt. O asemenea optică nu presupune înlăturarea iubirii ca instrument edificator, ci din contră, solicită un exerciţiu pedagogic de răbdare, care să pornească de la afinităţile actuale ale tineretului către cultivarea unui etos sănătos.

Nevoile existenţiale şi evadarea în divertisment

Deşi este greu de îmbinat muzica rock cu materiile clasice predate la şcoală, se poate ajunge la un punct comun dacă ne vom referi la ceea ce se află dincolo de formele exterioare. Însă ştim că unul dintre motivele pentru care tinerii ascultă rock este intensitatea mare şi agresivă acustic, specifică acestui gen de muzică.

Dacă pătrundem, succint, mesajul caracteristicilor acestui gen de muzică, există o probabilitate ridicată să ne apropiem de sufletul acestor tineri. Remarcăm imediat numărul mare de decibeli, ceea ce indică nevoia lor de a fi ascultaţi. Ţipăm atunci când nu ne auzim unii pe alţii, iar segmentul acesta de tineret, şi nu numai, se simte singur, ignorat, marginalizat ca fiind rebel, incapabil de ceva bun, fapt pentru care simte nevoia să strige, să se afirme, fie şi într-o formă negativă, numai să fie auzit. Astfel ne explicăm, în parte, şi predilecţia pentru sunete agresive ca antipod al nevoilor acute de afecţiune şi atenţie pe care tinerii le resimt.

În realitate aşa şi este. Statisticile relevă o realitate care afectează educaţia şi cultura: în multe familii, părinţii fie sunt plecaţi în străinătate, fie sunt complet preocupaţi cu munca de serviciu, din buna intenţie de a asigura un confort material copilului. Însă părinţii uită să se ocupe de însăşi persoana copilului, de educaţia acestuia şi de o dragoste manifestată prin gesturi de afecţiune, prin cuvinte de încurajare, prin disponibilitate şi printr-o relaţie deschisă de comunicare. Din aceste motive lăsate în latenţă de către părinţi, tinerii se autoeducă în subcultura anturajelor, adică a celor care se arată interesaţi de persoana lor, cel puţin aparent. Acesta este un semnal de alarmă valabil nu doar în spaţiul românesc. Adeseori, adolescenţii tind să asculte un gen de muzică doar pentru că este în trend (uneori ca să fie acceptaţi în anumite grupuri, în termeni sociologici "nevoia de afiliere"), pentru că "asta se ascultă", efectul unei gândiri de masă care atrofiază facultăţile mentale personale de a supune propriei judecăţi un bun psihosocial.

Sfântul Vasile cel Mare încuraja studierea filosofilor păgâni, cu precizarea că se impune un spirit selectiv: "Că nu trebuie să daţi cu totul cârma acestor bărbaţi, cârma minţii voastre, cum aţi da cârma unei corăbii, şi nici să-i urmaţi oriunde s-ar duce, ci să primiţi de la ei cât vă este de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi la o parte"4. Totuşi, ceea ce îndemna marele ierarh se aplică nu doar contactului cu o cultură diferită de a noastră, la modul general, ci şi varietăţilor subculturale, fie ele şi negative, în sensul de a observa şi "învăţa" de la ele nevoile pe care le pot acoperi prin oferta specifică.

Note:

1 Ş. Fotea apud coord. Tudor Ghideanu, Integrarea europeană prin educaţia multiculturală, Ed. Lumen, Iaşi, 2003, p. 17.
2 Dr. Nicolae Paulescu, Spitalul, Society of Orthodox Studies SPOUDON, Tessalonic, 2006, p. 11.
3 Constantin Cucoş, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
4 Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 356.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 11 iunie 2012 • Vizualizări: 894