Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Sfântul Maxim Mărturisitorul, podoaba Bisericii lui Hristos
„Prefer mai degrabă să mor decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa”, declară cu tărie Sfântul Maxim
Înrădăcinat cu toată fiinţa sa în pământul bun al Evangheliei lui Hristos, Sfântul Maxim Mărturisitorul (prăznuit în 21 ianuarie), acest „călugăr contemplativ şi vizionar teologic”, unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii Răsăritene, unul dintre cei mai remarcabili gânditori creştini ai tuturor timpurilor, deschide un larg orizont de înţelegere şi pătrundere a sensului vieţii, în care Iubirea – agapică, duhovnicească – deţine locul primordial. Însăşi călătoria lui prin vremelnicie reprezintă cea mai frumoasă şi mai vie cuvântare despre această regină a virtuţilor, care „după calitatea ei este asemănare cu Dumnezeu pe cât cu putinţă muritorilor; după lucrarea ei, beţie a sufletului; după efectul ei, izvor al credinţei, abis al îndelungii răbdări, ocean al smereniei” (Sfântul Ioan Scărarul).

Iubirea dumnezeiască a Sfântului Maxim a copleşit cu entuziasmul ei judecata lumească şi simţirea firească a trupului. Ea l-a transpus în alt plan al realităţii, în care mintea nu mai suferă nici o întrerupere în înţelegerea celor cereşti, iar durerile şi moartea sunt dorite şi socotite adevărate bucurii. Astfel, în zguduirea credinţei şi ameninţarea ei din toate părţile, Sfântul Maxim devine sufletul mişcării care porneşte din Africa pentru păstrarea nepătată a învăţăturii ortodoxe despre două lucrări şi două voinţe distincte în Hristos. Ca un mare apărător şi trăitor al iubirii, a înţeles că lui îi revine misiunea de a arăta cu claritate cum că în Hristos-Iubirea se descoperă sensul şi scopul creaţiei: unirea mărginitului cu nemărginitul, a firii umane cu cea divină într-o depăşire minunată şi tainică ce nu transformă firea umană în fire divină, nici firea divină în fire umană, ci care reînnoieşte firea umană, conferindu-i un mod dumnezeiesc de a fi. Această depăşire care duce firea umană la desăvârşire poartă, pentru Sfântul Maxim, numele de IUBIRE, şi nu orice iubire, ci iubirea care se smereşte, singura în stare să menţină pe creştini pe „calea împărătească” şi să aducă cu sine adevărata pace a Bisericilor.

Prefer mai degrabă să mor decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa”, declară cu tărie Sfântul Maxim, nevrând în nici un chip să accepte soluţia diplomatică a autorităţilor care urmăreau prin formule de compromis şi prin tăceri echivoce salvarea unităţii Imperiului cu preţul ereziei. Imobilizat, împins, lovit cu pumnii şi picioarele, acoperit de scuipări din creştet până în vârful unghiilor, ocărât şi blestemat – după cum ne dovedesc actele martirice – el le opune soluţia eshatologică şi ascetică a mărturisirii şi martiriului. Îndemnat să rostească cu gura împotriva a ceea ce crede cu inima, Sfântul Maxim susţine că orice om se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a credinţei, pe faţă şi fără nici o reticenţă, deoarece „Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire atunci când a spus: Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu Cel din ceruri” (Matei 10,32). Aşadar, nu-i suficientă nici credinţa lăuntrică, nici dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră şi de fierbinte ar fi. Şi pentru că n-a voit nicidecum să renunţe la opoziţia împotriva învăţăturii monotelite – o singură voinţă în Hristos – i se taie limba şi mâna dreaptă, „ca să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul, nici în scris”. Însă nimeni şi nimic nu îl poate opri să preaslăvească Iubirea, nici chiar tăierea limbii de către urâtorii de Dumnezeu, căci cu limba faptelor sale grăieşte mult mai multe decât cu cuvântul.

Trimis într-un al treilea exil, pe coasta orientală a Mării Negre, Sfântul Maxim rămâne simplu monah până la sfârşitul vieţii şi trece la Cel mult iubit de el la anul 662, epuizat de bătrâneţe şi de chinurile suferite la înaintata vârstă de 82 de ani.

Aşa de mult a crescut în iubirea îndumnezeitoare încât, îmbrăţişat de Dumnezeul-Om cel Înviat şi Înălţat la cer, Sfântul Maxim a înviat cu El şi a fost înălţat la cer împreună cu El pentru a se odihni veşnic în sânul preasfânt al Iubirii treimice. Centrul cugetării sale l-a constituit Hristos şi lucrarea Sa mântuitoare, ca cea mai copleşitoare revelaţie posibilă a iubirii „nebune” a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa. Mai mult, iubirea Lui e atât de mare încât nu numai că Se sălăşluieşte prin virtuţi în fiinţa umană, dar Se şi uneşte cu ea, ridicându-o la comuniunea desăvârşită cu El, la îndumnezeire. Dragostea care coboară din Dumnezeu prin Hristos în Duhul şi se înalţă iarăşi către Dumnezeu uneşte pe om aşa de intim cu Hristos, încât nimeni şi nimic nu-l mai pot despărţi de El. Din ea ţâşneşte dăruirea totală până la sacrificiu şi împlinirea voii lui Dumnezeu cu orice preţ.

Iubirea lui Hristos este însă inseparabilă de iubirea de aproapele, iar iubirea de aproapele e totodată iubire de Hristos. Comunitatea de viaţă creştină – Biserica – devine o comunitate de iubire universală a membrelor Trupului lui Hristos întreolaltă. Iubirea agapică arată pe cel angajat efectiv în ea fiu al lui Dumnezeu după har şi frate al tuturor semenilor săi, fie ei buni sau răi, drepţi sau nedrepţi, căci, iubind dumnezeieşte, nu se poate să nu iubească la fel pe toţi oamenii, din moment ce poartă în el pe Dumnezeu care este Însăşi Iubirea. Aceasta este formula ideală a realizării unităţii în diversitate între om şi Dumnezeu, între oameni laolaltă, între om şi natură şi elementele naturii sale, cu alte cuvinte dinamizarea ascendentă a întregii existenţe spre plinătatea autentică de viaţă.

Mesajul faptic şi scriptic al acestui Mare Mărturisitor al Bisericii din secolul VII, se dovedeşte a fi acum, la agitatul sfârşit de secol XX, de o surprinzătoare actualitate şi universalitate, date fiind neînţelegerile iscate în însuşi sânul creştinismului, între fraţi de aceeaşi credinţă sau între fraţi de acelaşi sânge. Forţa reconciliatoare a iubirii nu o găsim însă, ne avertizează Sfântul Maxim, decât în „Ţinta” şi „Măsura” tuturor lucrurilor, care este Hristos - Dumnezeul-Om. Dar când omul se proclamă dumnezeu, dezîntrupându-L pe Hristos, se face de bunăvoie semănător al discordiei şi al urii, ucenic al diavolului, sclav al păcatului şi al morţii.

Să alergăm, aşadar, la Unica noastră Ţintă adevărată, cu „arcul” Iubirii agapice în „mână”, gata să ne războim cu toate puterile întunericului care caută să dezbine poporul lui Dumnezeu. Şi ca să ne fie uşor: să privim la Sfântul Maxim!


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 26 martie 2012 • Vizualizări: 1144