Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Mihai Eminescu, niciodată cunoscut îndeajuns. Dialog cu filologul Dan Toma Dulciu
Legendele bune şi rele urzite mereu în jurul lui Eminescu i-au sporit enorm veşnicia. După ce unii au încercat să-l arunce ca pe un "cadavru în debaraua" minimalizării şi a deprecierii, alţii au vrut să-i amenajeze soclul canonizării şi întronizării în sinaxarul ortodox românesc. Unii şi-au construit o operă pe seama lui, dar cei mai mulţi s-au construit ca fiinţă spirituală, luându-l ca model.
Vorbim aici de cunoaştere şi ignoranţă, două manifestări polare care spun multe despre pendulările noastre existenţiale, două vanităţi care, întinse la extrem, riscă să acopere adevărul cu deşertăciuni. Însă înţelegerea bună, cunoaşterea corectă a biografiei şi creaţiei lui Eminescu, dar şi a oricărui fenomen întemeietor, ne poate zidi frumos, senin, vertical, ca o turlă de biserică. Este ceea ce sugerează filologul Dan Toma Dulciu, autor al unor studii şi cărţi despre viaţa şi opera marelui nostru poet naţional, care, plecând de la lucruri mici, o fotografie, un film, arhive neatinse de ani buni, a reuşit să întocmească fortăreţe pentru cei ce se pierd în ceaţă.

Domnule Dan Dulciu, aţi scris şi cercetat multă vreme documente legate de Eminescu. Aţi scormonit în arhivele naţionale şi străine, aţi decriptat simboluri grafice la care nimeni nu s-ar fi gândit, aţi descoperit lucruri inedite şi semnificative despre poet, aţi contracarat atacuri stupide şi ipoteze năucitoare cu privire la unele aspecte din viaţa sa. De ce acest lucru? Mai există un Eminescu necunoscut?

Puţine lucruri pot fi spuse despre pasiunea mea faţă de Eminescu. De douăzeci de ani, însă, am încercat să studiez mai aprofundat biografia poetului, gândindu-mă că este o obligaţie morală, în primul rând a vremurilor actuale, şi anume aceea de a-l pune într-o altă lumină pe Eminescu decât aceea în care unii dintre detractori au încercat să-l aşeze. Practic, Eminescu este ţinta tuturor umorilor negative ale unora care încearcă să se afirme prin împroşcarea cu noroi a lui, şi nu prin propria operă. Sunt arabist, dar asta nu m-a împiedicat să mă apropii şi de alte zone de cunoaştere, cum ar fi eminescologia, criptologia, orientalistica etc.

Pe undeva, metafizic, desigur, există o intersecţie cu preocupările lui Eminescu.

La el, universul cunoaşterii este atât de vast, încât ne-ar trebui câteva vieţi ca să parcurgem măcar liniile esenţiale ale acestuia. În ultimii ani, fiind apropiat de un recunoscut eminescofil - reţine, noi nu spunem niciodată eminescolog, pentru că, lăsând la o parte sensul peiorativ pe care li-l dădea la un moment dat George Călinescu celor care scormoneau prin biografia, prin desuurile intime ale poetului, ca să spun aşa, noi, eminescofilii, suntem cei care îl iubim pe Eminescu, ca urmare micile noastre găselniţe sunt pur şi simplu un fel de ofrandă adusă lui Eminescu. De aceea, prin activitatea mea legată de localul Capşa am căutat să aflu acele legături dintre Capşa şi Eminescu, iar episodul 28 iunie 1883, când Eminescu dorea să alerteze Europa, prin intermediul diplomatului american dr. Eugene Schuyler, cu privire la fărădelegile criminale ale politicienilor de la Bucureşti, comise împotriva reprezentanţilor oprimatei naţii române din Transilvania, mi-a oferit ocazia să prezint o altă ipoteză faţă de înlăturarea poetului din viaţa publică. Eminescu a fost atunci efectiv scos din ziaristică, din viaţa politică pe care o critica vehement ca editorialist la "Timpul", devenind nu un simplu muritor, ci un proscris.

S-a scris atunci că a făcut o criză de nebunie şi a trebuit internat.

Momentul acela a fost atât de diferit interpretat de unii cercetători, încât m-am gândit că n-ar strica să prezint o variantă mai aproape de realitate, bazată pe documentele vremii, aceea care ţinea cont de faptul că Eminescu lucrase în tinereţea sa în calitate de funcţionar diplomatic la Berlin, cunoştea toate dedesubturile activităţii de diplomat. În fond, ce sunt toate acele press review pe care le realizează la "Timpul"? Citea ziare din Germania, din Austro-Ungaria, le comenta, cum făcea şi ca diplomat. De aceea, ţinând cont că la Capşa a fost primul sediu al Ambasadei SUA în România, că acolo mai aveau reşedinţa şi încă alţi câţiva politicieni şi diplomaţi străini, am interpretat momentul 28 iunie 1883 ca pe un strigăt de revoltă al lui Eminescu în faţa reprezentanţilor unor puteri străine faţă de schimbarea liniei politice a Guvernului Brătianu. Guvernul trădase interesele naţionale ale românilor, mai ales pe ale celor de dincolo de munţi, în dorinţa de a intra într-o alianţă şi de a potoli aversiunea Vienei, a Berlinului faţă de năzuinţa românilor de unificare. Deci este unul dintre studiile în care am căutat să prezint o interpretare a momentului culminant 28 iunie, când Eminescu trebuia arestat şi, pentru că nu o puteau face, atunci l-au internat cu forţa. Am scris o carte intitulată "Eminescu şi diplomaţia", apărută la Editura Universitară în 2008, care reuneşte aceste chestiuni legat de raporturile lui Eminescu cu diplomaţia.

Deţineţi o fotografie în care poetul se află alături de alţi artişti ai anului 1887. Este valoros şi relevant acest document?

Fotografia a aparţinut unui bătrân colecţionar, eu nu am făcut altceva decât s-o valorific şi s-o popularizez. Este o fotografie inedită din 1887, unde Eminescu este alături de Veronica Micle, iar toate personajele de aici au o poveste a lor. Domnul din prim-plan, cu mustaţă, a fost identificat ca fiind Caragiale. Poza este făcută în faţa Hanului lui Manuc, care se chema înainte hotel Dacia. Aici, I. D. Ionescu prezenta spectacole de revistă. Se află şi Biserica "Sfântul Ion", nu apăruse Hala Unirii, iar Dâmboviţa era proaspăt canalizată, refăcută taluzarea şi gardul protector. Am întâmpinat ecouri pozitive pentru că, într-adevăr, se dovedeşte că, dacă încerci şi scormoneşti în arhivele vremii, e posibil să mai găseşti şi alte imagini ale lui Eminescu. În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi. Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din "Eneida" lui Virgiliu. Locuia într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş, din Piaţa Teatrului, unde se afla redacţia şi tipografia gazetei "Lupta", a lui Panu. Cunoscând aceste relatări, am sperat că, într-o bună zi, se vor descoperi noi fotografii ale lui Eminescu, necunoscute până în prezent.

Cu o panoplie imagistică diversă, am putea realiza cum era Eminescu în realitate, probabil altul, diferit, faţă de tabloul consacrat din manualele şcolare.

Am fost în ultimii ani şi la Praga, şi la Viena şi sunt mândru că am descoperit poze aparţinând aceluiaşi fotograf, Jan Tomáš, care a realizat tabloul acela angelic, visător, al poetului la 19 ani, cea mai popularizată imagine a lui Eminescu. Ea este răspândită în milioane de exemplare, pe timbre, pe coperţi, tablouri, manuale, nu este ziar care să nu fi publicat acest portret. Chipul lui Eminescu, atât de cunoscut românilor, mai ales din fotografia făcută în vremea studenţiei, la Praga, în toamna anului 1869, de maestrul fotograf Jan Tomáš, din Piaţa Sfântul Venceslas, este modelul ideal al fiinţei geniale, imaginea clasică a poetului-nepereche. După clişeul original s-au realizat şase fotografii, dintre care o poză era necesară îndeplinirii formalităţilor de înscriere la Universitatea din Viena, iar altele au fost dăruite lui Slavici, Miron Pompiliu şi "unei femei dragi". Alte portrete ale lui Eminescu abia de pot fi recunoscute. Din punct de vedere afectiv, asemenea fotografii sunt percepute cu reticenţă, în mentalul colectiv prevalând chipul angelic al poetului la 19 ani.

Unele dintre documentele fotografice păstrează fizionomia caracteristică vârstei, redând fie un chip juvenil (cum este, de exemplu, portretul numit de George Călinescu "Eminescu la 16 ani"), altele sunt pline de vitalitate şi forţă, specifice perioadei de maturitate. De remarcat cea de-a doua fotografie, făcută la Bucureşti de F. Duschek, în anul 1880, precum şi ce-a de a treia, lucrată în atelierul lui Nestor Heck, la Iaşi, în anii 1884-1885. Ultima fotografie, realizată în atelierul fotografic al lui Jean Bieling din Botoşani, în perioada 1887 - 1888, redă chipul de nerecunoscut al unui om îmbătrânit prematur. Să fie, oare, acestea singurele fotografii ale lui Eminescu? Categoric, nu! Mărturii credibile, aparţinând unor contemporani ai poetului, atestă existenţa şi a altor fotografii, ulterior pierdute. Iată ce spune Augustin Z. N. Pop: "În albumul de fotografii al Veronicăi Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul curant". "Slavici informează că a văzut şi reţinut din albumul Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant la Odesa". Acelaşi Augustin Z. N. Pop continuă: "Într-un album al Veronicăi - cum atestă Slavici - s-a aflat şi o fotografie, din aprilie 1888, făcută la Botoşani, înfăţişând-o pe poetesă alături de Eminescu. Autorul "Pădurenilor" susţine că Virginia Gruber i-ar fi dăruit-o lui în 1894, fotografie extrem de interesantă, ulterior pierdută în avatarurile vieţii acestuia, cu atâtea alte vestigii literare.

Aşadar, credeţi că cercetătorii ar mai putea trăi mult şi bine de pe urma poetului.

Sigur. O dovadă a faptului că există încă manuscrise sau documente ce aşteaptă să fie descoperite este şi apariţia volumului de scrisori inedite Veronica - Eminescu, "Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit", la începutul anului 2000. Există şi alte fonduri documentare care ar mai putea păstra referiri la Eminescu fără să fie scrise explicit. Eu însumi, prin anii 1991, am descoperit în arhiva Ministerului de Externe manuscrise Eminescu pe care le-am publicat în 1997, la Botoşani, împreună cu Ion C. Rogojanu, unul dintre cei mai cunoscuţi bibliofili şi păstrători ai memoriei lui Eminescu. De aceea, aş putea să sugerez tinerilor de astăzi că sunt atâtea lucruri de făcut în legătură cu Eminescu, încât nu trebuie decât puţină pasiune şi dragoste pentru cercetarea operei şi biografiei lui Eminescu. Sunt multe fonduri care pot ascunde documente Eminescu şi mă gândesc la Vatican - în 1883, când Eminescu a avut o atitudine aproape radicală în ceea ce priveşte raporturile Bisericii Ortodoxe cu Vaticanul, atitudine care, evident, a fost consemnată în rapoartele Nunţiului Apostolic şi trimise la Roma. De asemenea, am sugerat în studiile mele existenţa unor rapoarte diplomatice trimise de emisarul american de la Bucureşti, în 1881-1883, Departamentului de Stat american, pentru că Eminescu era reprezentantul cel mai avizat al opoziţiei faţă de regimul aflat atunci la putere în România şi nu putea să-i scape unui bun prieten al său, e vorba de dr. Eugen Schuyler, cel care cunoştea limba română, care era ziarist ca şi Eminescu şi pe care-l întâlnea în saloanele familiei Kremnitz. Ei bine, putem vedea şi dacă rapoartele diplomatice trimise de la Bucureşti evocă persoana lui Eminescu. În al treilea rând, aş putea spune că şi la Berlin mai pot apărea surprize. Şi anume, toate telegramele trimise în ţară de către Eminescu aveau o copie şi la poşta centrală de la Berlin. În arhiva Ministerului de Externe, la dosarul relaţiilor României cu Germania în perioada în care şi poetul îşi desfăşura activitatea sunt pagini lipsă. Nu spunem acum în ce împrejurări s-au volatilizat, dar asta nu înseamnă că nu există o copie şi în arhivele germane. Iată, pentru tinerii cercetători există şi această cale de a afla alte lucruri despre contextul politic, diplomatic în care, eventual, Eminescu este prezent. În fine, sunt, de asemenea, şi arhive în ţară care nu sunt suficient de bine cercetate. Eu chiar evocam posibilitatea realizării unui Fond naţional "Mihai Eminescu" în care să fie reunite, în formă digitală, documentele de la Academia Română, opera scanată a poetului, a celor peste 14.000 de file de manuscris, de la Arhivele Statului, de la Muzeul Literaturii Române, Casa Pogor, Memorialul de la Ipoteşti, colecţionarii particulari. Sigur, paşi au fost făcuţi. Puţină lume ştie de firma Petar din Botoşani care, în urmă cu aproape 10 ani, a scanat opera edită a lui Eminescu, volumele ediţiei Perpessicius. Această operă fundamentală se găseşte pe internet, la o adresă la care puţini s-ar aştepta - eminescu.petar.ro. Cu alte cuvinte, fără să ceară un ban de la Academia Română, de la Ministerul Culturii, omul acesta, din dragoste pentru Eminescu, a scanat toate acele mii de pagini ale operei poetice. E greu în ziua de azi să deţii toate acele 16 volume, mai ales, primele volume de după 1939. Eu cred că s-ar putea aduna într-un portal naţional, digital, tot ceea ce înseamnă bibliografie Eminescu, iconografie, ediţii, manuscrise, critică literară, istoriografie, evocări etc. Toate acestea ar trebui reunite într-un singur loc pentru că viitorii specialişti, viitori cercetători ai operei lui Eminescu pot găsi aceste informaţii reunite într-un loc accesibil, din Australia până în SUA, de la Bucureşti la Văscăuţi. Acesta este idealul meu şi ar trebui strânse forţele capabile care să le adune dintr-un imens puzzle. Ar fi benefic dacă Biblioteca Metropolitană din Bucureşti ar găzdui acest portal şi să interconexeze toate bibliotecile, cum ar fi Biblioteca de la Botoşani, Biblioteca Naţională, a Academiei etc. Nu este o utopie, lucrurile se pot face cu determinare, cu pasiune şi cu voluntariat.

Tot dvs. vă datorăm şi scoaterea la lumină a primului film despre Eminescu. Este vorba despre aceeaşi năzuinţă de a descoperi documente semnificative despre poet?

În 2007, am solicitat Centrului Naţional al Cinematografiei să-mi arate primul film documentar intitulat "Eminescu, Veronica, Creangă", realizat în 1914, pe care jurnalistul şi poetul Miron Manega l-a redat lumii întregi prin intermediul internetului. Este considerat cel mai valoros film al tezaurului cinematografic românesc pentru că, faţă de cele câteva minute din celebrul film "Independenţa" din 1912-1913, acesta este aproape complet. Are 21 de minute şi evocă personaje contemporane lui Eminescu. Sunt rudele lui Creangă, locurile prin care a păşit Eminescu, imaginea casei poetului de la Ipoteşti. Casa aceasta a trecut prin numeroase modificări, a fost demolată şi mereu reconstruită, iar ceea ce vedem acum la Ipoteşti nu este decât o creaţie de sfârşit de secol XX. Dar acolo, în acest documentar, se găseşte imaginea fidelă a casei lui Eminescu. Practic, este un exemplu că putem să găsim în locuri în care nu ne gândim lucruri legate de biografia poetului. Ar trebui cercetate Arhivele Naţionale şi fondurile unor spitale din Bucureşti, să vedem dacă mai putem găsi ceva legat de internarea lui Eminescu, de medicii care l-au tratat, diagnostic şi medicaţie etc.

Investigaţiile dvs. nu se opresc aici. Ce alte noi piste aţi identificat?

La biserica la care merg eu în Balta Albă vine şi o strănepoată de-a lui Eminescu. Iată, sunt atâtea subiecte care ne aduc aproape de poet. Ea este din ramura lui Matei, fratele lui Eminescu, al cărui fiu, colonelul Gheorghe Eminescu, autor al unei monografii Napoleon, a trăit până în deceniul al 9-lea al secolului trecut. Acest bunic al ei, căpitanul Matei Eminescu, a fost singurul care, prin descendenţii săi, a dus mai departe numele. Dar ea stă retrasă şi nu ştie prea multe despre poet.

Am descoperit, de exemplu, un colecţionar care deţine cufărul de călătorie al lui Eminescu, este Cristi Ştefănescu, am identificat, de asemenea, existenţa unui ceas marca Breguet, care era unul dintre cele mai scumpe şi mai valoroase obiecte de atunci, la 1882, pe care le putea avea un român. Costa 40 de galbeni - cu 40 de galbeni cumpărai o moşie - şi erau bani daţi de tatăl său care vânduse pământul de la Ipoteşti şi care dorise să-i lase ziaristului Eminescu un ceas. La ora actuală, un astfel de ceas Breguet au preşedintele Sarkozy, prim-ministrul Putin, regina Elisabeta a II-a, dar atunci avea şi Eminescu. Era o familie înstărită care înţelegea importanţa educaţiei. Trebuie să ştim că era un efort pentru Gheorghe şi Raluca Eminovici să ţină un copil la studii, la Praga, unul, la Berlin, altul, la Bucureşti, altul, la Cernăuţi. Lucruri mărunte, în fond, dar care evocă o imagine din ce în ce mai reală a mitului Eminescu.

Mai este Eminescu un mit?

Eminescu este un brand naţional, dar nu este folosit cum trebuie. Noi dăm bani pe o frunză, dar brandul Eminescu este lăsat în uitare. Se pot face atâtea lucruri! Eu aş încuraja un întreprinzător particular să comercializeze obiecte de papetărie cu înscrisuri Eminescu, unelte de scris, suvenire, o mapă de birou, un set alcătuit din pix şi stilou, busturi miniaturale. Eu am şi început să fac aşa ceva, am comandat un tablou, o pictură în ulei, care cuprinde ediţia princeps a poeziilor lui Eminescu, lucrare ce poate fi pusă în birou. Desigur, şi alte obiecte pot fi reproduse şi miniaturizate, cum este cufărul, ceasul, inelul etc. Se vând atâtea mona lise şi napoleoni, de ce nu am face şi noi la fel cu Eminescu?

Cunoaşterea distruge ignoranţa, numai că mama ignoranţilor este mereu gravidă. Sunt mulţi oameni care văd în Eminescu simbolul, poate ultima speranţă întru mai bine, pentru că opera lui este valabilă şi pentru secolul al XIX-lea, şi pentru secolul al XX-lea şi pentru cele viitoare. Gândiţi-vă la Platon, Homer, Aristotel, Sofocle, Euripide...


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 15 ianuarie 2011 • Vizualizări: 2020